Cuvânt și iubire

„Cunoaşte-ţi inamicul şi cunoaşte-te pe tine însuţi; dintr-o sută de bătălii, nu te vei expune nici unei primejdii”

Sun Tzu

   Prin CARACTER înțelegem felul de a fi al unui individ, definit ca ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale și care se manifestă prin comportament – idei, atitudini și acțiuni.  Caracterul este ereditar și în cele din urmă se însumează cu cel dobândit.

   Caracterul este „o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei” care te prezintă oriunde, oricând și oricui. „Caracterul este ca un arbore și reputația este ca o umbră…” spunea Abraham Lincoln. Mai în amănunt: felul în care te îmbraci, felul în care îți alegi prietenii („Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești.”), felul în care te ții de cuvânt („Cuvintele sunt vocea inimii”), prin punctualitate – calitatea de a face lucrurile la timp („Punctualitatea este politețea regilor”), prin profunzimea gândurilor și seriozitatea lor („Tot ce există în mine ca seriozitate, provine din lumea copilăriei”), prin preferința față de lucruri și oameni de valoare, prin bunătate, gust și aprecierea frumuseții intelectuale, acea frumusețe care nu înseamnă a ști multe, ci a ști ceea ce trebuie și aici aș menționa părerea unora: „Mai bine caractere fără cultură decât cultură fără caracter”, prin comportamentul în familie, în biserică etc. Toate acestea determină caracterul pe care îl ai. Nu putem să ni-l ascundem, căci el iese la iveală. Toate vorbele, mișcările, faptele noastre ne trădează. Caracterul cu care ne naștem trebuie cizelat, dezvoltat cu ajutorul voinței și al rațiunii. Până la urmă „ești, ceea ce ai știut să-ți adaugi”.

   Mai în glumă, mai în serios amintesc de faptul că am citit cândva despre o știință care ar fi apărut pe meleagurile noastre mioritice și care analiza concepția miticilor (persoane superficiale și neserioase) în legătură cu morala, politica și societatea. Dramaturgul Ion Luca Caragiale a analizat prin metode literare această concepție, a notat noțiunile cheie: flecăreala, lichelismul, ticăloșia, perfidia, înșelăciunea, aflarea în treabă, megalomania. Mă întreb: cât de mult s-a schimbat viziunea lui I.L. Caragiale în zilele noastre? Oare vrem să fim continuatori perseverenți ai acelor vremi? Ar fi trist!

   COMPORTAMÉNTUL este modul în care ne exteriorizăm, cel care trădează caracterul, prin felul de a acționa în anumite situații. Cu timpul el devine conduită, purtare, un întreg ansamblul al reacțiilor oamenilor în anumite situații, la factorii de mediu.

   Termenul de comportament a început să fie folosit în psihologie de către psihologul francez Henri Pieron (1881-1964), fondator al psihologiei științifice, și de către psihologul american  J. B Watson (1878-1958) în modelul psihologic numit Behaviorism, behaviour în engleză însemnând  comportament, purtare, maniere.

   Există astăzi mulți oameni debusolați și ne trezim de multe ori că ne revoltăm spunând că trăim într-o lume nebună, nebună! Și nu este adevărat? Sesizăm de multe ori comportamente agresive care nu se găseau până atunci la persoana respectivă. Sau nu le descoperisem noi? Ca atare, comportamentul unor persoane, uneori, ne surprinde. „Nu m-am așteptat!” spunem atunci. Este adevărat, poți deveni agresiv datorită unor probleme psihice care pot apărea pe moment și care duc la o stare a agresivității, acest comportament putând fi tranzitoriu sau stabilizat pentru o perioada mai îndelungată, el ținând de autocontrol și de gravitatea problemei respective. Agresivitatea poate fi verbală sau fizică. Cea verbală se manifestă separat sau împreună cu cea fizică. De multe ori vorbele, declarațiile rănesc mai tare decât pumnul sau palma. Sau, din cauza vorbelor se ajunge și la pumn, dar astăzi pumnul este mult mai perfid administrat. Agresivitatea poate fi  iscată de o persoană căreia îi face plăcere să determine izbucnirea unui asemenea comportament, de cele mai multe ori fiind o persoană care practică ironia demonică, sau plină de orgoliu. Agresivitatea şi lipsa afecțiunii duc la accentuarea dorinţei de a face rău, persoana respectivă neluând în calcul preţul consecinţelor.

   Prin observarea comportamentului, o metodă folosită mult în psihologie, se poate defini caracterul unei persoane. Datorită complexității, cunoaşterea unui individ bazată pe observaţie, implică în primul rând simțurile, presupune atenţie, iar integrarea într-un tablou unitar a elementelor furnizate pe aceste căi este condiţionată de participarea gândirii. Astfel, cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raţionamentul, de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv) se pătrunde dincolo de simțuri, se dezvăluie laturi noi, anterior necunoscute. Și aceasta deoarece există în fiecare om tendinţa de a căuta să pară într-o „lumină” bună,  sub anumite aspecte, ceva „mai mult” sau „mai altfel” decât este, mai inteligent, mai capabil, mai important etc. Această tendință duce la intensificarea voită a unor trăsături și la estomparea altora. Mai mult sau mai puţin conştient, fiecare om se comportă, nu numai în relaţiile cu ceilalţi oameni ci chiar faţă de sine, ca şi cum ar juca un „rol” pe scena vieții. Rezultatele sunt desigur diferite, „rolurile” – mai modeste sau mai complexe. Se consideră că dacă individul reacționează rapid, mai apropiat de limita spontaneității, el este mai „adevărat”, adică poza se suprapune realității, felului de a fi, caracterului. Cu toate acestea, spontaneitatea poate demasca rapid un caracter urât, poate fi o manifestare prostească, grotescă, atunci când gândul nu este trecut prin filtrul rațiunii, sau, este cauza unui scenariu improvizat spontan. Filtrul este obligatoriu pentru oamenii maturi, responsabili, în deosebi pentru lideri. Ei trebuie să-și cântărească vorbele, atitudinile, acțiunile. Cred că, poți uita în anumite momente că ești „rege”, dar nu trebuie să uiți niciodată să te porți „regește”!

   Reiese de aici necesitatea ca observaţiile asupra comportamentului să fie mereu supuse analizei, cu scopul de a discerne ceea ce este adevărat de ceea ce reprezintă numai o aparenţă, dar și făcute în timp util. Aparenţele nu trebuie să fie desconsiderate, pentru că şi ele au o anumită valoare de cunoaştere. „Rolul” pe care, conştient sau nu, şi-l asumă unii oameni în relaţiile cu semenii lor, arată şi el destul de multe lucruri despre structura lor reală, poate demasca dintr-o dată trăsăturile urâte ale caracterului, ascunse până în acel moment.

   Dacă vrem să ne schimbăm viața în bine, să trăim într-o societate echilibrată, cred că fiecare dintre noi ar trebui să vegheze asupra propriului comportament și deopotrivă asupra comportamentului conducătorilor care ne reprezintă, ca ei să nu se afle sub influența ambițiilor politice (proprii sau induse), făcute în detrimentul țării pe care o conduc. Un exemplu de comportament colectiv pozitiv, l-a dat, la vremea sa, psihologul, omul politic C. Rădulescu Motru (1868-1957) amintind în scrierile sale, că marii patrioți români din prima jumătate a secolului al XIX-lea ceruseră desființarea tuturor privilegiilor. Și au făcut-o nu din simpatie pentru ideile socialiste, de care erau total departe, ci pentru că „practica privilegiilor le era urâtă din instinct”. Am credința că este necesară încrederea în virtuțile neamului, care au fost și continuă să existe, camuflate astăzi cu oarecare timiditate, din pricina celor mulți ieșiți în față, cu comportament viciat.

   Și pentru că suntem și buni și răi, balanța cântarului veșnic oscilând, acum parcă înclinând mai mult spre partea negativă a noastră, iar viața veșnic curgând, asupra cursului ei trebuie vegheat, cu judecata dreaptă a minții, ca viața să curgă asemeni unui râu din ce în ce mai limpede și mai curat, în matca sa trudită și statornicită de atâta vreme, pe care o numim Morală și care este susținută de Credință, convingerea religioasă fiind un factor decisiv în comportamentul omului. O societate trebuie clădită cu valori morale, pentru ca ea să poată rezista în timp.

Vavila Popovici – Carolina de Nord