Dumitru Drăghicescu: Adevăr și revelație – Traducere George Anca

8 Jun 2014 by m.gurza, Comments Off on Dumitru Drăghicescu: Adevăr și revelație – Traducere George Anca

DUMITRU DRĂGHICESCU: ADEVĂR ȘI REVELAȚIE

CAPITOLUL III

REVOLUȚIE ȘI REVELAȚIE

&1. – REVOLUȚIE ȘI INTUIŢIE

 

Evoluția omului și a societăților este făcută din creații mai mult sau mai puţin revoluționare și ia foarte adesea caracterul unei revoluții creatoare neîncetate. Vine de la sine, atunci, că logica inducției și a deducției, mai apropriată lumii solidelor, fenomenelor stabile în care ciclul evolutiv este deja închis, nu este adecvată lumii sociale în revoluție. Prin ce să fie înlocuită? Prin revelație, invenție, sau divinație.

Trebuie avut frică de cuvinte?

Într-adevăr revelația este, pentru spiritele libere, o metodă de mult timp compromisă și rejectată, ca de altfel pentru unii religia, căreia ea i-a fost întotdeauna metoda de predilecție. În fața inducției și a deducției raționale, revelația a trebuit să se efațeze.

Vom vedea că este o greșeală că revelația a fost rejectată, și că, dacă știința a respins-o, ea revine și, sub forme și pe căi noi, vrea acum să o reabiliteze.

Dacă transformismul mecanicist nu se verifică în biologie, sau, cum am văzut, el este bătut în breșă de creaționism, revelația, intuiția se impune ca metoda însăși în știința vieții. Într-adevăr, tranziția de la o specie la alta, nefiind mai insensibilă ci mai degrabă un act de revoluție și de creație originală, ea nu poate fi descoperită prin metoda inductivă care trece de la una la aceeași. Natura face totuși salturi; logica trebuie să o facă de asemenea, și aceasta este divinația sau revelația.

Să vedem deci care este, la acest subiect, opinia mai multor filosofi și savanți din ultimul timp. Și, dacă noi intenționăm să insistăm îndelung citând opiniile celor mai mari savanți moderni, este pentru că importanța chestiunii o cere.

Intuiția bergsoniană. – După M. Bergson, în domeniul duratei – care este precizamente cel al istoriei, al moralei și al societății – trebuie a se debarasa de metodele și obiceiurile contractate în cercetările care se mișcă la suprafața lucrurilor și nu vizează decât raporturile lor în spațiu; aici, trebuie făcut recurs la intuiție, căci rațiunea clară, muncind cu concepte, nu va fi de nicio utilitate sau în tot cazul sterilă. Inteligența în general, logica și raționamentul sunt incapabile să descopere ceva nou, inedit. „Este de esența raționamentului, spune M. Bergson, de a ne închide în cercul a ceea ce este dat… Niciodată rațiunea, raționând asupra puterilor sale, nu ajunge să le întindă, deși această extensiune n-ar părea deloc nerezonabilă o dată împlinită. Puteți specula cât de inteligent vreți asupra mecanismului inteligenței, nu veți ajunge niciodată, prin această metodă, a o depăși. Veți obține ceva mai complicat, dar nu superior, sau doar diferit. Trebuie bruscate lucrurile și printr-un act de voință împinsă inteligența în afara ei înseși.” (Évolution créatrice, pp. 209, 210, 211). „În teorie, este un sort de absurditate a vrea a cunoaște altfel decât prin inteligență, dar dacă se acceptă riscul, acțiunea va tranșa poate nodul pe care raționamentul l-a înnodat și pe care nu-l va deznoda.” Fără îndoială, pentru că acțiunea realizează ceea ce va fi, și făcând-o să treacă la ființă o face rațională și inteligibilă.

Este cu totul altceva în lumea exterioară, în cea a corpurilor inerte și întinse. „Inertul intră naturalmente în cadrul inteligenței” în timp ce vivantul „nu se pretează decât artificial, de aceea trebuie adoptat față de acesta o atitudine specială și a-l examina cu ochii care nu sunt cei ai științei pozitive” (1).

„Instinctul, și el, este o cunoaștere la distanță, el este față de inteligență ceea ce este văzul față de pipăit.” (2). Vederea la distanță, fără îndoială, în timp, așa cum ochiul vede în spațiu. Or, a

(1) Ce este intuiţia? M. Bergson răspunde: este o cunoaştere instinctivă. Este „sentimentul duratei şi al tensiunii până la limita extremă a resortului voinţei”, este un act prin care „noi ne adunăm trecutul care se sustrage, pentru a-l împinge compact şi indiviz într-un prezent pe care îl va crea introducându-i-se… Sentimentul nostru de durată, vreau să spun coincidenţa dintre eul nostru cu sine însuşi, admite grade. Dar cu cât sentimentul este mai complet şi coincidenţa completă, cu atât viaţa în care ne replasează absoarbe intelectualitatea depăşind-o. El o debordează totuşi, este incomensurabil cu ea” (ibid., pp. 218-219).

Fără îndoială, inteligenşa şi instinctul sunt fraşi gemeni, produşi de evoluţia creatoare „unul luând calea luminii clare şi superficiale şi a spaţialităţii materiei inerte, celîlalt calea obscurităţii şi a profundităţii şi ca specialitate viaţa în ea însăşi. Instinctul percepe calităţile, inteligenţa corpurile.” În alţi termeni încă, M. Bergson vede în intuiţie o cunoaştere instinctivă care înconjoară gândirea conceptuală şi subzistă în jurul ei.

(2) P. 183.

vedea în timp, este a prevedea, este a avea revelații. Intuiția este prin raport la metodele logicii discursive ceea ce vederea este prin raport cu pipăitul. Pipăitul nu poate decât să verifice distanțele văzute de ochi, la fel cum metodele raționale ale înțelegerii verifică ipotezele pe care le furnizează intuiția.

Inconștientul și revelația. – Nu vom altera mult gândirea lui M. Bergson dacă vom spune că a sa cunoaștere instinctivă, ceea ce el numește intuiție, este pur și simplu ceea ce se numește obișnuit activitatea inteligentă dar subconștientă sau inconștientă. Cunoașterea intuitivă este fructul cunoașterii subconștiente, spontanee; este inspirația sau divinația, care este de genul actului bruscat împingând inteligența în afara ei înseși. Intuiția creează veritățile pe care le descoperă; ea nu le deduce și nu le induce rațional. Subconștientul este cel ce-i sugerează conștiinței ca veritabile revelații.

În lumea duratei, care este o lume a creației, adică cea a istoriei, a societății, adevărul – o repetăm – nu se poate constata pur și simplu, căci nu se poate constata ceea ce nu există încă decât creându-l sau decretâdu-l. Aceste acte de creație, aceste decrete sunt tot atâtea revelații pe care subconștientul le face conștiinței clare. Cu această semnificație, vom vedea că ideea de revelație este acceptabilă chiar pentru spiritul științific cel mai riguros.

Căci ideea de creație indefinit prelungită este justificarea a ceea ce putem numi metoda revelației, a divinației. Intuiția – dacă se poate folosi această imagine – este gestul prin care spiritul crește, înmugurește, să zicem așa, ca un boboc, se deschide în foi și flori, care erau implicate în el (3).

(3) (P. 193.)

Intuiție și Ipoteză la H. Poincaré. Va rezulta, după M. Bergson, că raționamentul și logica discursivă, improprii pentru a descoperi veritatea, în domeniul vieții, ar fi eficace în cel a spațiului, al lumii exterioare, care este lumea evoluată, a corpurilor solide. Or, după mărturiile lui H. Poincaré, rațiunea discursivă, clara activitate logică a conștiinței sunt ineficace chiar atunci când este vorba de invenția științifică fizică și matematică. Aceasta nu este făcută spre a ne surprinde, și aceasta confirmă ipoteza că formele naturii sunt și ele produsul unei evoluții creatoare care implică și necesită metoda divinației.

Revelație și certitudine a definițiilor științifice. – Mai întâi, veritățile, chiar cele fundamentale, precum cele ale matematicilor și fizicii, nu sunt, după H. Poincaré, decât „definiții, convenții deghizate”. „Tocmai de aici își trag aceste științe rigoarea; aceste convenții sunt opera liberei activități a spiritului nostru, care, în acest domeniu, nu recunoaște obstacol. Aici, spiritul nostru poate afirma pentru că el decretează. Aceste decrete, totuși, sunt ele arbitrare? Nu, fără aceasta el fi steril… Experiența ne lasă liberă alegere, dar ne ghidează ajutându-ne să discernem drumul cel mai comod. Decretele noastre sunt deci precum cele ale unui prinț absolut care ar consulta Consiliul de Stat”. Aceasta vrea să spună că experiențele și inducțiile pe care ele le oferă nu leagă, nu decid; decizia spiritului nostru, acest prinț absolut, nu depinde doar de experiența noastră.

Care este valoarea logică a acestor verități? De exemplu, un raport al lui A cu B care este experimental nu este, după Poincaré, decât aproximativ adevărat și trebuie să fie dublat de un raport A-C, care, deși fictiv, sau mai exact convențional prin definiție, conferă raportului A B caracterul de exactitte absolută care îi lipsește. Fundamentul logic care dă adevărurilor științifice experimentale certitudinea, și prin aceasta caracterul științific și riguros, i se adaugă prin spiritul lui însuși, și acesta este un act de credință irațional, dar nu arbitrar. De ce nu arbitrar? „Pentru că adăugând la raportul constatat aspectul său convențional, care nu-i conferă rigoare științifică, spiritul se apleacă de partea în care experiența însăși îl face să se încline.”

S-ar spune fără a exagera că, la baza certitudinii științifice, noi găsim un simplu act de credință pe care rațiunea nu se poate fonda.

Revelație și invenție științifică. – Cum este descoperit adevărul, după Poincaré? „O veritate, spune el net, o descoperire este un act de invenție. Pentru a-l explica, trebuie făcut să intervină hazardul alegerii. Metoda pentru a rezolva problemele, chiar în matematici, este un act de alegere… Dar savantul nu alege la hazard, el caută să condenseze multă experiență și multă gândire sub un volum scăzut… savantul nu studiază natura pentru că aceasta este utilă; el o studiază… pentru că ea este armonioasă, frumoasă” (4).

(4) Science et Méthode, p. 15.

Deci nevoia de estetică este cea care, cum se spune, consistă în a se realiza și a introduce unitatea în multiplicitate, care determină actul alegerii. „Sensul armoniei lumii este cel care ne face să alegem faptele cele mai proprii a contribui la această armonie, la fel cum artistul alege, dintre trăsăturile modelului său, pe cele care completează portretul și-i dau caracter și viață”.

În niciun caz, se vede bine, Poincaré nu atribuie un rol exclusiv rațiunii clare, logicii inductive sau deductive în descoperirea verităților științifice. El o spune expres: „toate eforturile ce s-au făcut pentru aducerea inducției matematice la regulile logicii n-au ajuns decât la insucces rău disimulat prin folosirea unui langaj inaccesibil profanului” (p. 310)

Dacă invenția în matematică depășește forțele rațiunii; dacă ea este un liber act de alegere, după criteriumul armoniei lucrurilor, ce fapte trebuie alese? „Cele care ne revelă rude nebănuite între alte fapte, cunoscute de mult timp, dar care se credeau, greșit, străine unele de celelalte” (p. 451). „Faptele în care se aplică legile hazardului devin accesibile savantului, care s-ar fi descurajat în fața extraordinarei complicații a problemelor în care aceste legi nu sunt aplicabile” (p. 300). „În spiritul inventatorului se prezintă mai degrabă combinațiile utile și alte câteva pe care el le va rejecta, dar la care participă un pic caractere ale combinațiilor utile” (p. 50) Cum se face că, în spiritul savantului, nu se prezintă decât combinații utile? Aici este un mister. Dacă aceasta se făcea la hazard, cum trebuia presupus logic în ipoteza materialistă (și raționalistă), combinațiile inutile, infinit mai numeroase, ar fi aglomerat câmpul conștiinței sale şi asta se întâmplă realmente savanților incapabili de a inventa nimic.

Într-un cuvânt, dacă invenția matematică este un act de inspirație inconștientă care revelă analogii fecunde și armonioase, ea nu diferă sensibil de revelația propriu-zisă. Într-un caz și în altul, este același act de alegere fericită, armonioasă și gratuită, adică acordată unor savanți, refuzată altora, printr-un sort de grație care favorizează eforturile unora și se refuză eforturilor altora.

Revelație și ipoteză. – Originea invențiilor, a ipotezelor, a descoperirilor științifice, se acoperă de o obscuritate impenetrabilă și tocmai aceasta caracterizează egalmente revelațiile de ordin religios și moral. Nimic într-adevăr nu le diferențiază, în fond, unele de altele. Este la fel în ce privește forma lor exterioară. Obscuritatea în care se acoperă actul invenției, ca și cel al revelației, dispare brusc; ele se iluminează ca printr-un fulger neașteptat. Moise vedea și asculta pe Dumnezeu vorbindu-i printre fulgere pe vârful Sinaiului; Newton și H. Poincaré concepeau soluțiile problemelor care-i preocupau în fulgerele unei subite iluminații spirituale (5).

(5) Pentru a afla ce se petrece cu această ocazie în spiritul unui matematician, urmăm pe H. Poincaré, care şi-a descris propriile experienţe. „De cincisprezece zile, scria el, mă efortam să demonstrez că nu putea exista nicio funcţie analogă cu ceea ce am numit de atunci funcţiunile fuchsiene… toate zilele, mă aşezam la masa mea de lucru, încercam un mare număr de combinaţii şi nu ajungeam la niciun rezultat. Într-o seară, am luat cafea neagră, contrar obiceiului meu, n-am putut să dorm: ideile au apărut mulţime: le simţeam cum se ciocnesc până când două dintre ele s-au acroşat, ca să spun aşa, pentru a forma o combinaţie stabilă. De dimineaţă, am stabilit existenţa unei clase de funcţiuni fuchsiene. Nu mai aveam decât să redactez rezultatele, ceea ce nu mi-a luat decât câteva ore.”

Continuând să mediteze asupra aceloraşi probleme, Poincaré a continuat să aibă inspiraţii analoge. El relatează în aceşti termeni o altă descoperire: „Peripeţiile călătoriei mă făcură să uit de lucrările mele matematice; sosit la Coutance, ne-am urcat într-un omnibus pentru nu ştiu ce promenadă; în momentul în care mi-am pus piciorul pe scară, ideea mi-a venit, fără ca nimic în gândurile mele anterioare să fi părut a o fi pregătit, că transformările de care făcusem uz pentru definirea funcţiilor erau identice cu cele ale geometriei non euclidiene. Am reluat conversaşia începută dar am avut imediat o întreagă certitudine. La întoarcerea la Caen, am verificat rezultatul cu capul odihnit pentru a mă achita de conştiinţa mea” (p.52). Poincaré citează încă alte cazuri asemănătoare: „Dezgustat de insuccesul meu, am petrecut câteva zile la malul mării şi mă gândeam la cu totul altceva. Într-o zi, plimbându-mă pe faleză, ideea îmi veni, mereu cu aceleaşi caractere de brevitate, de bruscheţe şi de certitudine imediată…” Sau în altă parte: „Într-o zi, traversând bulevardul, solţția dificultăţii care mă oprise mi-a apărut dintr-odată” (p. 55). (Sublinierile noastre).

Poincaré conchidea astfel interesantele sale analize: „Ceea ce va frapa întâi de toate sunt aceste aparențe de iluminare subită, semn manifest al unei lungi munci inconștiente anterioare; rolul acestei munci inconștiente în invenția matematică îmi pare incontestabil… Cuvântul inconștient sau, cum se spune, eul subliminal, joacă un rol capital în invenția matematică”. S-ar putea gândi că munca eului subliminal este simplu mecanică și că ea ar putea fi îndeplinită de eul conștient. Or, nu este nimic așa, căci Poincaré găsește că această muncă este o alegere. „Și regulile care trebuie să ghideze această alegere sunt extrem de fine și delicate”. Deci „eul subliminal este capabil de discernământ, el are tact, delicatețe, știe să aleagă, el știe să ghicească;Ce spun eu, el știe mai bine să ghicească decât eul conștient, din moment ce el reușește unde acela a eșuat” (p. 56). Este el superior eului conștient? Poincaré arată că Boutroux o afirmase, dar această afirmație, personal, lui îi repugnă. Totuși, el recunoaște că „eul conștient este strâns mărginit; în ce privește eul subliminal, nu-i cunoaștem limitele și de aceea nu ne dezgustă prea tare a presupune că el a putut forma în puțin timp mai multe combinații diverse decât viața întreagă a ființei conștiente ar fi putut să îmbrățișeze.” Și pentru a preciza mai mult, el adaugă: „Tot ce se poate spera despre aceste inspirații care sunt fructul muncii inconștiente, că sunt puncte de plecare a calculelor… cât despre calculele însele, trebuie făcute în perioada secundă a muncii conștiente, cea care urmează inspirației; cea în care se verifică rezultatele acestei inspirații, în care se trag consecințele. Regulile acestor calcule sunt stricte și complicate, ele cer disciplină, atenție, voință și, prin urmare, conștiință. În eul subliminal, domnește dimpotrivă ceea ce aș numi libertate, dacă se poate da acest nume simplei absențe a disciplinei și dezordinii născute din hazard. Numai că, această dezordine însăși permite cuplaje neaștepte” (p.62).

În inteligență, este deci exact ca în societate: progresul nu este posibil decât pe o bază de dezordine. Formele politice, juridice și ideologice noi nu sunt posibile – noi am spus-o deja destul – decât după un proces de disoluție al vechilor forme (6/7), adică prin revoluție.

Poincaré făcuse deja să se remarce că „munca inconștientă nu este fecundă decât dacă este pe de o parte precedată și pe de altă parte urmată de o perioadă de muncă conștientă”… „Inspirațiile subite nu se produc decât după câteva zile de eforturi voluntare care au părut absolut infructuoase… nu au fost atât de sterile pe cât se gândește, ele au pus mașina inconștientă în mișcare.și, fără ele, ea n-ar fi produs nimic”(p. 51).

Or, este egalmente de aceeași manieră cum Bergson concepe și explică raporturile între inteligență și ceea ce el numește intuiție, care, după părerea sa, depășește inteligența. „Dar dacă ea depășește inteligența, inteligența este cea care-i va provoca zdruncinătura ce o va face să urce la punctul în care ea este. Fără inteligență, ea ar rămâne sub forma instinctului nituită pe obiectul special care o interesează practic.”(8).

(6/7) Nouvelle Cité de Dieu, Edit. Marcelle LESAGE. Paris 1929, 3e partie, ch. VI-VII.

(8) Evolution reatrice, p. 193.

Revoluție și intuiție științifică. – Ce spune la acest subiect filosofia științifică cea mai recentă? Care sunt, pe acest punct, observațiile celor mai mari savanți, care au făcut descoperiri capitale în științele fizico-chimice și biologice?

După M. Meyerson, dacă logica, cu procedeele sale obișnuite, inducție și deducție, era altădată considerată singurul instrument de cercetare pentru a descoperi veritățile științifice, în aceste timpuri din urmă s-a reformat această idee. Logica nu mai are prestigiul pe care-l avea acum douăzeci sau treizeci de ani. Am cules, din cartea lui M. Meyerson care le citează și le interpretează, câteva din afirmațiile cele mai caracteristice asupra acestui subiect, ale unor mari savanți ai timpurilor moderne.

Claude Bernard învăța că „metoda prin ea însăși nu naște nimic”. „Ideea este sămânța, metoda este solul care-i furnizează condițiile de a se dezvolta, de a prospera și a da cele mai bune fructe potrivit naturii sale”. Confidențele lui Poincaré apropo de aceste invenții în matematică sunt o ilustrație perfectă a acestui aforism al lui Claude Bernard. Idee și metodă înseamnă foarte bine ceea ce Poincaré numea ipoteza și munca de verificare făcută de calcule și ale căror reguli, fiind stricte și complicate, cer disciplină, atenție, voință și, prin urmare, conștiință.

Meyerson adoptă maniera de a vedea, acest subiect, a lui Claude Bernard și, la întâlnirea teoriilor lui Bacon, susține că el „n-ar fi avut metodă pentru a face descoperiri”(9).

(9)„Bacon, într-adevăr, a crezut că se putea parveni la descoperiri ştiinţifice prin procedee de inducţie într-un sort mecanic; el s-a ostenit mult pentru a elabora scheme foarte detaliate, a căror folosire trebuia să lase ” „mic avantaj în pătrunderea şi forţa spiritelor” le făcea, din contră, „pe toate aproape egale”

(MEYERSON, De lExplication dans les Sciences, 597). „Or, schemele lui Bacon, se poate cu îndrăzneală afirma, n-au fost niciodată de o manieră influentă de niciun savant demn de acest nume, şi nicio descoperire ştiinţifică, mare sau mică, nu este datorată aplicării lor.” Uneori unii savanţi au constatat ei înşişi această sterilitate a lucrărilor care pretind a trece de orice anticipare asupra rezultatelor care se cercetează. Pe acest subiect, se pot cita mai ales opiniile a trei oameni iluştri care contează printre creatorii acestei ştiinţe eminamente experimentale care era chimia primei jumătăţi a secolului al XIX-lea „Pentru a tenta o experienţă, spune Berthelot, trebuie a avea un scop, a fi ghidat de o ipoteză.” (ibid.) Humphrey Davy afirmă că „numai formulând teorii şi comparându-le cu fapte putem spera a descoperi adevăratul sistem al naturii” (citat de MEYERSON, p. 5970. Şi Liebig după ce declarase că între experienţe în sensul lui Bacon şi veritabile cercetări ştiinţifice există „acelaşi raport ca între zgomotul pe care îl produce un copil lovind în timpane şi muzică”, face să reiasă că, dimpotrivă, imaginaţia ştiinţifică joacă în descoperiri rolul cel mai considerabil şi experienţele, întocmai precum calculul, nu servesc decât să ajute procesul gândirii”. (Liebig, Reden und Abhandlungen, Leipzig, 1897, p. 249) (Aici nu este, de altfel, o dispoziţie de spirit particulară chimiştilor acestei epoci).

Revelație și idee preconcepută. – După Claude Bernard, Bacon nu era un savant, n-a înțeles mecanismul metodei experimentale. Această metodă nu dezvoltă „decât decât ideile care i se prezintă”. În fapt, „metoda experimentală, considerată în ea însăși, nu este nimic altceva decât un raționament cu ajutorul căruia ne prezentăm metodic ideile prin experiența faptelor”(10). Ea „are ca obiect de a dispune logic toate faptele observate direct sau provocate prin experimentare în scopul de a face uz de verificare pentru o idee preconcepută; Idee preconcepută care nu este, altfel, decât o anticipare logică a spiritului nostru asupra fenomenelor necunoscute”. De altfel, „nu este posibil a institui o experiență fără o idee preconcepută; a institui o expriență… înseamnă a pune o chestiune; nu se concepe niciodată o chestiune fără ideea care solicită un răspuns. Eu consider deci, în principiu absolut, că experiența trebuie să fie întotdeauna instuită în vederea unei idei preconcepute, puțin importă ca această idee să fie mai mult sau mai puțin vagă, mai mult sau mai puțin definită” (11). „Ideea constituie… punctul de plecare sau primum movens al oricărui raționament științific, și

(10) Cl. BERNARD, Leçon d’ouverture du cours de M. Claude Bernard au Collège de France, Paris, 1857,pp.82, 36, 7.

(11) Ibid., p. 5. Introduction etc. cf. ib. p. 53, fără aceasta (o idee preconcepută) nu s-ar putea decât îngrămădi idei sterile.”

ea este în general scopul, în aspirația spiriului către necunoscut”. „Este vorba deci veritabilmente de a ghici ceea ce punem în raport și de aceea este indispensabil ca imaginația științifică să intervină și să formuleze o supoziție, care nu poate fi alt lucru decât o previziune, o idee preconcepută” (12)

(12) Pe urma lui H. BOUASSE, M. MEYERSON face remarcată sterilitatea savanţilor conştiincioşi dar lipsiţi de orice imaginaşie ştiinţifică, care acumulează observaţii şi măsuri în publicaţii voluminoase. „Este cert că valoarea lor ştiinţifică este subţire, inferioară celei care prezintă cel mai mic fulger, cel mai slab progres al teoriei, progres care ne face să cunoaştem ceva nou, un raport pe care nu-l bănuim deloc.”. Pentru a preciza, M. Meyerson revine şi adaugă „orice veritabilă muncă ştiinţifică implică o alegere, şi valoarea intrinsecă a acestei munci este în definitiv în funcţie de succesul care a încoronat exerciţiul facultăţilor divinatorii” (pp. 604-613).

„… Mecanismul interior al gândirii noastre face ca fiind constatată o ordine constantă a fenomenelor, noi bănuim imediat, în spate, o legătură logic necesară a lucrurilor” (p.614). „Această supoziţie a unei legături interioare a trebuit necesarmente să preceadă, în spirit… descoperirea legii”. „Savantul caută, prin munca gândirii, să ghicească natura. El seamănă certamente filosofului din şcolile Ioniei într-o măsură infinit mai puternică decât nu se aseamănă cu cercetătorul radical empirist după schema lui Bacon, pretinzând a inetroga natura prin procedee directe, excluzând orice idee preconcepută, adică orice încercare de divinaţie”… „Savantul care caută porneşte de la un teren deja eliminat. Acolo, el vede sau cel puţin crede că vede unde există acord între raţiune şi real şi unde acest acord încetează. Dar în regiunea unde el înţelege să penetreze totul este tulbure şi el n-are, pentru a-şi ghida paşii, decât lumina obscură a unei observaţii, a unei teorii mai mult sau mai puţin vagă, asupra conexităţii interioare a lucrurilor, rezultând din apropierea unor circumstanţe de un fel sau altul judecate până la el ca insignifiante sau prea depărtate una de cealaltă pentru a fi puse în raport. Ceea ce îl inspiră deci mai ales este o idee de analogie, în sensul cel mai larg al termenului. Putem strânge de mai aproape acest concept. Cercetătorul, lăsându-se ghidat de analogie, presupune că fenomenul pe care-l studiază se aseamănă cu unul sau altul, al cărui mers îi este cunoscut sau se pretează la a fi dedus.” (p. 615) „Raţionând cum au făcut-o, fără îndoială, oamenii de ştiinţă au presupus (aşa cum am făcut să reiasă, p.506) o conformitate între natură şi spiritul uman. Dar cea pe care pe care era fondată această supoziţie era credinţa într-o similitudine între serii de fenomene care apăreau cert, contemporanilor, ca puternice diferenţe de esenţă. Aceste diferenţe palpabile, descoperitorul, în fiecare caz, le anulează în spiritul său, el le uită într-un sort cu bună ştiinţă, identificând ceea ce este divers. Şi descoperirea sa ne va apărea cu atât mai demnă de elogii, cu cât saltul spiritului care va fi făcut în circumstanţă va fi mai prodigios, adică, ceea ce va fi apropiat ne va fi păut, înainte, mai distant, sau, în încă în alţi termeni, că identificarea va fi mai forţată”. (p.617).

Este clar, întrucât este vorba de inconștient, „că atât de bine nu este posibilă nicio demonstrație directă, că se poate, dimpotrivă… ca, cel puțin la anumiți indivizi și într-un anumit caz particular, să intervină un element străin gândirii conștiente și, în sensul strâmt al termenului, rezonantă. Aceasta ar fi ceva cu aparență de instinct al animalelor – bineînțeles de instinct așa cum îl concep cei care îl consideră ca un fenomen sui generis, în întregime ireductibil la manifestări mai elementare ale materiei inorganizate, precum tropismele etc. – o penetrare mai directă a spiritului în natură, stabilirea unei comuniuni cel puțin parțială cu aceasta” (13).

(13) Op. cit., p. 620. O supoziţie analogă poate fi făcută cu privire la savantul investigator. Şi el este, cel puţin „în anumite circumstanţe excepţionale în comuniune cu natura?” „Este cert că un începător, urmând gesturile unui bătrân rutinat de laborator, văzându-l reuşind la sigur manipulările în aparenţă cele mai complexe, aplicând, în fiecare caz ambarasant, remediul apropriat cu certitudinea succesului, are prima impresie că acest om „este înăuntru”, că el vede aceste lucruri din interior. Şi cel care scrie aceste rânduri îşi aminteşte foarte bine că Bunsen de exemplu, care nu era numai un chimist de laborator de o calitate unică, ci care era în plus un mare om de ştiinţă, sugera pentru a spune astfel irezistibil o asemenea idee tuturor celor pe care-i vedea muncind”. (p. 621).

„Savantul, de când crede a fi reuşit, adică el jucecând că o supoziţie mai mult sau mai puţin coerentă formulată de el a fost suficient coroborată cu astfel de fapte, caută să dea rezultatului pe care l-a atins şi pe care îl comunică într-o formă cât mai de convingătoare posibil pentru inteligenţele altele decât a sa proprie… Dar se înşală straniu crezând că, pentru că savantul a reuşit această fază terminală a muncii sale care constituie încoronarea supremă, pentru că descoperirea sa aşa cum o expune apare clară, intelectul său, pentru a parveni la ea, a trebuit să muncească constant în aceeaşi claritate”.

„Se întâmplă chiar marelui cercetător, când tentează să dea seamă de consideraţiile care i-au dictat calea pe care a urmat-o, să fie mirat în oarecare sort de propria sa îndrăzneală. Astfel Henri Sainte-Claire-Deville refuza uneori să răspundă când se interoga pentru a şti ce făcea el, pentru că el muncea, zicea el, în absurd” (p.623).

„M. Constantin se mulţumeşte să argumenteze că „inteligenţa este o forţă foarte misterioasă şi că spiritul care scrutează necunoscutul poate fi ghidat de un singur fulger iluminant o noapte completă” (p. 624).

„Le trebuia acestor mari oameni de ştiinţă, întocmai ca şi creatorilor de concepţii fundamentale, încă mai mari, fără vorbă, divinaţia, şi aceasta ei n-au şinut-o secret.” (p. 627). „Şi fără vorbă că acei care vor expune descoperirea ulteror vor susţine, mai strict încă decât autorul însuşi, doar de prima schemă: se va cerceta zadarnic, în general, într-un manual, la capitolul care tratează legile lui Kepler, povestea tentativelor sale având ca punct de plecare considerarea „trigoanelor” şi ca scop introducerea în astronomie, legile armoniei acustice. De acolo, expozeul pare a se adapta strâns schemei lui Bacon, pentru că se văd, într-adevăr, decât elemente de fapt, din care formula pare să se ivească spontan, orice ar fi putut indica necesitatea unei alegeri, intervenţia spiritului de divinaţie fiind complet înlăturat.”

Claude Bernard ne pare a fi spus veritabilul cuvânt al enigmei raporturilor dintre divinația inventivă și rațiunea raționantă, și el a pus bine în evidență de ce i s-a atribuit acesteia o atât de mare importanță în cercetările științifice: este printr-o „confuzie între calea pe care o urmează savantul în momentul în care el caută să facă să avanseze știința și maniera în care își expune descoperirea sa o dată făcută”.

Există deci un acord general printre cei mai mulți mari savanți, care au reflectat asupra succesului activității lor științifice, că descoperirile sunt divinații, și nu fructul unui raționament conștient, că sunt anticipații, idei preconcepute, salturi bruște în necunoscut, în absurd.

Revelația modernistă. – În cursul secolelor al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, dintre oamenii de știință și liberi-cugetători, s-a elevat în masă pentru a zice așa, „contra Revelația”. Tot ce este revelație nu putea fi decât fals, căci singurele sensuri, rațiunea și logica cu metodele lor inductive și deductive pot descoperi veritatea. Tot ce vine pe alte căi este eroare, superstiție și fabulă. Știința umilea religia și excludea revelația. Ce paradoxal retur! După ceea ce tocmai am expus, vedem că astăzi știința însăși, prin organul celor mai mari savanți, reabilitează Revelația, demonstrând neputința și ineficacitatea purei rațiuni discursive.

Atâtea mărturii și demonstrații în favoarea divinației nu pot fi efectul hazardului. A conveni că activitatea eului subliminal joacă un rol capital în invenția și descoperirile științifice, că ea este mai largă, mai fină și că ea reușește acolo unde activitatea logică, conștientă, eșuează, ce este dacă nu recunoașterea directă că veritățile, chiar în matematici (știința logică prin excelență) și a fortiori în științele naturale (fizico-chimice și biologice) sunt revelații. M. Bergson era încă foarte liberal, cu inteligența și înțelegerea, conferindu-le o suverană eficacitate în lumea datului, a spațiului, în domnia corpurilor solide, în întindere, Poincaré le denunță și le retrage.

Inspirația, ipoteza, este un act de divinație, act de inspirație ca revelația însăși. Există în ea până şi aceste semne distinctive: iluminare, bruschețe care sunt caracteristice revelațiilor credinței. În științele matematice ca și în religie, mecanismul intim al invenției este același. Dumnezeu, ca buna ipoteză a lui Poincaré, nu vine decât la cei care l-au solicitat îndelung.

Revelațiile și ideile a priori. – Ne trebuie să considerăm acum dintr-un alt punct de vedere mecanismul fizic al revelației, al acestei divinații, în care eul subliminal joacă rolul capital. Ce sunt în fond divinația, revelația? N-or fi fiind ele mai degrabă un sort de amintire. A ghici, n-ar însemna a-și reaminti? A descoperi o lege a naturii se reduce, poate, în sumă, la a se aminti.

Nu se află oare în acest eu subliminal un ecou, și prin urmare o verificare, al existenței acestui germene divin, înzestrat cu omnisciență virtuală, pe care noi am presupus-o a subzista în natura umană?

Explicăm, căci aceasta poate avea aerul unui paradox. Noi am putea invoca în favoarea acestei opinii toată filosofia tradițională a ideilor a priori. Kant, demonstrând că judecățile sintetice a priori sunt posibile, a confirmat deja ipoteza noastră. În acest caz, paradoxul nostru se reduce la o plată banalitate. Numai că, noi pretindem să aducem explicația chiar a judecăților sintetice și a ideilor a priori, și noi spunem că ele sunt posibile întrucât se pot concepe ca acte de amintire transcendentă.

Revelație și anamneză. – Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta este precizamente reminiscența, această anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem. Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze, căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt, această maieutică, sau arta de a moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că este vorba doar de a le scoate.

Cum există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?

Totul se explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale acestei științe absolute – rezultate ale gândirii, care este ca dezvoltarea științei divine conținute în puterea din oameni. Prin chiar aceste invenții, prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul omniscient se deschide în reminiscențe care se actualizează dând știința.

Revelație și inspirație. – Că revelațiile și descoperirile sunt reminiscențe, adică posibilități înnăscute ale cunoașterii, în oarecare sort atavice, pe care umanitatea le conținea în germene, este un fapt care își găsește verificarea în condițiile însele ale genezei lor. Ceea ce caracterizează revelația sau inspirația este, cum tocmai am văzut, că ea este produsul unei activități psihice, obscure, profunde, inconștiente. În aceasta, ea este asemănătoare activității instinctive; ea îi posedă toate trăsăturile caracteristice: disproporție, întrerupere, putere constrângătoare, pasivitate, stranietate. „Ea rupe, spune M. H. Delacroix, cursul conștiinței sau linia gândirii metodice și survine fără a părea să depindă imediat de ceea ce precede” (14). Este o predispoziție într-un sort organică și inconștientă și care se actualizează prin evoluția istorică a speciilor, dând revelațiile, inspirațiile și invențiile, pe măsură ce această evoluție le furnizează condițiile necesare (15).

(14) DELACROIX, Psychologie de l‘Art, p. 189.

(15) Ceea ce este adevărat despre descoperiri, despre revelaţii ştiinţifice, este încă mai mult în inspiraţiile artistice şi literare, poetice, plastice sau muzicale. „Starea de entuziasm poetic este o stare de vis. Se prepară în sufletul artistului ceva ce el însuşi ignoră” (HEBEL, cité, ibid.) „Orice invenţie estetică, spune M. Delacroix, se activează într-o stare de excitaţie inconştientă, misterioasă bine apropiată de starea de vis”. Într-o stare de semi-somn a apărut preludiul lui Rheingold la Wagner. Intervenţia presupune un sort de fugă în obscur „De altfel, ea se prezintă ca o acţiune străină şi subiectul se ţine mai mult sau mai puţin pasiv. Este ea natură sau supranatură…Inspiraţia artistică n-a despuiat toate aspectele inspiraţiei religioase, căci ea are acelaşi caracter psihologic, şi la un anumit grad de profunditate psihologică noi suntem înclinaţi să gândim religios” (op. cit., p. 190). „Dar cea mai mare parte a timpului o rumegare subconştientă prepară inspiraţia… Noi ne plasăm într-un sort într-o stare de amorţeală, de torpoare, în care ideea lucrează de la sine şi în parte cu cunoştinţa noastră, colaborarea noastră mărginindu-se la a o surprinde, la a o primi. Viaţa multor inventatori se împlineşte astfel în autohipnotism, prin ideea directoare şi munca conştientă nu face decât să scandeze mişcările subconştiinţei” (p. 195).

„Inspiraţia este deci jocul unui dinamism mental pe care noi nu-l identificăm fără ezitare cu eul nostru. Este ceva care se petrece în noi fără noi şi câteodată contra noastră. Este un mod particular de a introduce în conştiinţă idei, impresii, mişcări, a căror elaborare îi scapă” (p. 198).

Filosoful danez Hoffding a remarcat că, după Sf. Augustin, „memoria este caracterul esențial al vieții spiritului. Dumnezeu, adaugă el, trebuie să fie o ființă care acționează așa cum facultatea memoriei acționează în noi. Și el acționează în ce este mai intim în sufletele noastre – chiar deasupra elementului cel mai profund al eului nostru conștient. În acest om intim locuiește veritatea”. Ideea Sf. Augustin își află întreaga valoare și toată claritatea doar în ipoteza unui germen divin existent în umanitate. Această memorie, care acționează cel mai adânc, cel mai intim în sufletul nostru, este Dumnezeu însuși învăluit, și ca omniscient, Dumnezeu în germene. Și această memorie, această anamneză este cea care revelează veritățile pe care savantul pare a le descoperi sau inventa. Dumnezeu se deschide și se revelă în și prin descoperirile științifice pe care le sugerează oamenilor care le descoperă. Iată de ce noi nu descoperim adevărul asupra naturii și a noastră înșine decât printr-un act de divinație și de revelație. Dumnezeu, care s-a creat în noi și prin noi, recapătă, puțin câte puțin, precizamente, cu mijlocul anamnezei noastre, omnisciența sa proprie. Revelațiile noastre ne vin într-un sort de la el, pentru că în anamneza noastră se realizează reminiscențele sale.

Inteligența animalelor. – Contra-proba a ceea ce avansăm noi ne este oferită de inteligența animalelor. Posedând toate simțurile și dispunând de senzații de o mai mare finețe decât cele umane, animalele nu sunt capabile să descopere nimic din legile naturii. Inteligența lor este pasivă, adormită. De milioane de ani, lumea exterioară se reflectă în senzațiile lor mult mai bine decât în senzațiile oamenilor și totuși ele n-au căutat și nici n-au descoperit niciodată adevărul. Munca inventivă, divinația, lor le sunt absolut străine. Cum ele nu mai evoluează, nu pot inova nici inventa. Ele sunt deci ca un deșeu al procesului de evoluție care nu se continuă decât în om. Aceasta pentru că divinul este în putere în uman, că omul posedă un sort de lumină interioară, lumina spiritului, a inteligenței. El proiectează această lumină asupra lumii și a adevărul i se descoperă și i se revelă. Această lumină neexistând în animal, el a privit frumos lumea cu ochi mai pătrunzători decât cei ai oamenilor, el n-a plonjat decât în cea mai neagră obscuritate. Deșeu al evoluției divine, nimic divin nu mai există-n el. Astfel, nicio curiozitate nu-l turmentează, nicio îndoială nu-l neliniștește, fie el cel mai inteligent animal, în timp ce omul cel mai puțin inteligent și mai puțin cultivat va fi totdeauna mai mult sau mai puțin torturat de răul metafizic, cel puțin în forma sa religioasă, pentru că în om înflorește germenul divin, cât de puțin ar fi, în lumină spirituală. Există în el depozite de reminiscențe care încearcă să iasă din uitare și de aceea el caută totdeauna, la infinit, și dorința de a cunoaște, de a înțelege, îl torturează fără relaș. Germenele divin este în noi lumina cu care spiritul nostru inundă lumea și ne-o face cognoscibilă și inteligibilă.

Vorbind discipolilor săi, Iisus a pronunțat aceste cuvinte atât de pline de semnificație:

„ – Eu sunt lumina lumii; cel ce mă urmează nu merge în tenebre, ci va avea lumina vieții”. (Ioan. VIII, 12).

Revelație și amintire. – Că descoperirile științifice sunt acte de reminiscență este posibil la verifica de un alt fason încă. Comparând invenția științifică cu amintirea, se vede că este același mecanism. Sau mai degrabă – pentru a preciza – dacă apropiem observațiile pe care le-am citat, ale lui Poincaré, asupra invenției în matematici, de cele ale lui M. Bergson asupra formării amintirii, evidența eclatează de la sine. – Iată descripția pe care o dă M. Bergson efortului pe care el l-a făcut pentru a-și aminti un nume uitat: „Nu puteam nici regăsi acest nume, nici să-mi amintesc uvrajul în care l-am văzut prima oară citat. Am notat fazele muncii prin care încercam să evoc numele său recalcitrant. Am pornit de la impresia generală care îmi rămăsese… tot ce pot afirma este că impresia lăsată în spiritul meu era absolut sui generis, și că ea tindea, printr-o mie de dificultăți, să se transforme în nume propriu. Erau mai ales literele d și r care-mi rămădederă în memorie prin această impresie. Dar ele nu erau amintite ca imagini vizuale sau auditive, sau chiar ca imaginii motrice cu totul. Ele se prezentau mai ales ca o anumită direcție a efortului de urmat pentru a ajunge la articularea numelui căutat. Îmi părea, greșit de altfel, că literele trebuiau să fie primele din cuvânt, tocmai pentru că ele aveau aerul de a-mi arăta drumul. Îmi spuneam că încercând cu ele diverse vocale, rând pe rând, voi reuși să pronunț prima silabă și să prind astfel un elan care m-ar fi transportat până la capătul cuvântului. Se va sfârși munca asta prin a izbuti? Nu știam, dar nu era încă foarte avansată când, brusc, îmi revine în minte că numele era citat într-o notă a cărții lui Kay asupra educației memoriei, și că de altfel acolo făcusem cunoștință cu el. Acolo m-am dus imediat să caut. Poate resurecția bruscă a amintirii utile să fi fost efectul hazardului” (16). Experiența lui M.

  1. Energie spirituelle, p. 175-178.

Bergson este din cele mai familiare și fiecare îi poate verifica exactitudinea.

Mecanismul astfel descris de M. Bergson este cu totul analog celui al invenției descrise de Poincaré în termeni echivalenți. Aici ca și acolo, munca sau efortul eului conștient nu dă rezultat; cele două litere despre care tocmai s-a vorbit sunt schemele simple despre care vorbea Poincaré. Pe această schemă, eul conștient va face toate combinațiile care vor fi posibile de făcut; nu va fi timp să le epuizeze. Îi trebuia să lase această sarcină eului subliminal care puțin timp după, și brusc, găsește ce se căuta.

Dacă mecanismul amintirii este același cu cel al invenției științifice, nu avem oare o prezumție că a descoperi, a inventa este, în fond, a-și aminti? Dacă M. Bergson n-ar fi văzut, chiar distrat, numele Predergaste, n-ar fi putut niciodată să și-l amintească. Dacă omul n-avea, în el, o predispoziție de a cunoaște sau mai degrabă o omnisciență latentă, cum ar fi putut el descoperi adevărul asupra lui și asupra lumii?

Revelație și recunoaștere. – Când o problemă se prezintă spiritului savantului spre a-i prezenta soluția, eforturile sale sunt asemănătoare tatonărilor în jurul unui nume uitat. Într-un caz și în celălalt se fac toate combinațiile posibile și imaginabile, fie conștient, fie inconștient. Cum se poate ca savantul să recunoască într-o ipoteză construită, între o mie altele, soluția veritabilă a problemei? Dacă el o recunoaște, nu este pentru că el avea deja o cunoaștere prealabilă, obscură, profundă, sub formă de reminiscență, într-un sort transcendent? Altfel nu numai că nu l-ar fi căutat, dar nici nu l-ar fi recunoscut. De aceeași manieră în care se recunoaște numele uitat, se recunoaște și soluția adevărată a unei probleme. În cele două cazuri, s-a ajuns la cunoaștere – care este o recunoaștere – printr-o puternică tensiune a spiritului, printr-o atenție intens concentrată.

Dacă ne este facil să concepem cum se recunoaște un nume uitat, este un pic mai dificil a spune cum inventatorul, autorul unei ipoteze științifice adevărate, înainte de a fi verificat-o, poate avea sentimentul că acolo era veritatea pe care o căuta, că anamneza lui nu era o eroare. Acest act de reamintire instinctiv, această alegere care constituie invenția, după Poincaré, este făcută după criteriul analogiei fecunde și al armoniei. Sensul armoniei și al analogiei fecunde, iată ce avertizează eul subliminal când el este în prezența unei verități inedite, de-o reminiscență reală, de-o cunoaștere transcendentă veridică.

Atunci când efortul ajunge la o reamintire clară și sigură, tensiunea încetează și detenta produce această stare de conștiință care este ca un fulger orbitor de bucurie divină. Energia psihică ce hrănește efortul spiritului în căutarea unei ipoteze, această energie, odată rezultatul atins (ipoteza construită, invenția concepută devine disponibilă și se cheltuiește într-un sort de explozie a conștiinței care, precizamente, învăluie ca o aureolă intensă actul intuiției inventive și al revelației.

Munca ulterioară a spiritului este mai facilă; verificarea exactității numelui amintit și cu atât mai mult verificarea invenției științifice sunt facilitate de controlul faptelor sau prin experiență.

Cel mai important este de a fi căutat, căci aceasta probează că s-a prezentat veritatea, că s-a avut o cunoaștere embrionară, acoperită. Altfel, căutarea însăși ar fi absurdă, chiar imposibilă. Este cazul a aminti cuvântul celebru al lui Pascal: Tu nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja. A fi căutat este semnul grației deja acordate, și acesta este esențialul; a fi găsit este secundar. Ceea ce creează un veritabil abis între om și animal este că omul caută veritatea în orice lucru și animalul nu se neliniștește decât de nevoile sale materiale. Animalul nu va căuta niciodată veritatea, căci nu va fi niciodată în puterea lui să-l găsească .

Cum se explică, altfel, acest fapt, încă stabilit de Ribot și de toate legile psihologice care au studiat invenția, anume că inventatorul „se transportă dintr-un salt la rezultatul complet, la sfârșitul pe care-l are de realizat: orice efort de invenție fiind atunci o tentativă de a umple intervalul deasupra căruia a sărit. Efortul invenției este, după Ribot, de a rezolva o problemă. Or, cum să rezolve o problemă altfel decât presupunând-o mai întâi rezolvată”. Acest salt în inconștient și la hazard, prin care s-a creat soluția ipotetică, ce este pentru el dacă nu o orientare inconștientă și instinctivă, ca produsul unui mecanism interior profund, care vă împinge, fără știrea voastră, și ca în ciuda voastră, în direcția adevărului.

 

D. Draghicesco, Vérité et Révélation, Paris, Felix Alcan, 1934, pp. 127-149

 

Traducere de George Anca

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii