Cuvânt și iubire

 

 

POEMUL FRUMUSEŢII

 

 

 „Iisus Hristos – un  bărbat tânăr şi frumos,

 n-are mai mult de 30 de ani;aşa frumuseţe numai

în cer găseşti… O cărare dreaptă îi brăzdează capul,

despărţindu-I fruntea în două. Un păr de aur,

adevărate fire de aur, îi atârnă  în bucle pe umăr;

un barbişon la fel; o frunte mare, albă, pe alocuri

 pârlită de soare, puţin bombată la tâmple; un nas

drept şi frumos, cu vârful puţin acvilin, fruntea şi

nasul de efigie denotă un bărbat dinamic, autoritar,

voluntar, entuziast, cu spirit de iniţiativă, îndrăzneţ,

 răbdător, plin de speranţă, eroic şi curajos… idealul

masculin al Frumuseţii”. (Dr. Sotirios Crotos)

 

          

   Poemul Frumuseţii se dorește a fi un Imn de slavă adus Frumuseţii Atotcreatorului, ca Chip al desăvârşirii în Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om, Frumuseţii Fecioarei Maria – primul Om îndumnezeit, Frumuseţii Neamului nostru Dacoromân – prima Seminţie spirituală şi nemuritoare a Cerului şi a Pământului şi tuturor Românilor frumoşi, care poartă în sânge, în cuget, în conştiinţă şi în mărturisirea–vocaţie, virtutea creştină şi spiritualitatea ortodoxă a lui Dumnezeu, prin menirea noastră preabinecuvântată.

 

  Fecioara Maria a îmbrăcat tăria Cerului sfânt

  şi Frumuseţea Pământului dacic nemuritor.

 

Frumuseţea este izvorul luminii dumnezeieşti,

care îşi face loc unde vrea…

Și a vrut să se așeze

mai întâi în casa sufletului românesc,

acolo unde frumuseţea cântă.

 

Frumuseţea nu vine nici prea târziu,

nici prea devreme,

ci doar atunci când sufletul

îţi este încărcat de mireasmă divină.

 

Frumuseţea rodeşte dorurile în piept

doar atunci când nemărginirea a odrăslit în inimă,

când graiul se toarce în fuiorul mierii şi crucea

Cuvântului e aurită de grâul spicelor mănoase.

 

Frumuseţea este un drum senin al Primăverii,

care aşteaptă în prag  raza de soare

înrourată cu bunele vestiri,

ale Solilor cerești…

 

 

Frumuseţea nu are ziduri,

nici uşi şi nici ferestre oricât ar fi de aurite,

căci lumina ei tresaltă, mugurul înfloreşte,

făptura omului cântă cu întreg alaiul bucuriei.

Frumuseţea sursură divin,

în toate izvoarele sufletului omului dumnezeiesc:

primeneşte aerul cu râuri de mireasmă,

îmboboceşte dorinţele celeste ale zorilor

împodobiţi cu cântecul apelor,

dă azurului profunzime cu un zâmbet de pace.

 

Frumuseţea dă podoabă sufletului

pe care îşi brodează anii,

ca o văpaie de lumină

ce se aprinde în sfeşnicul trupului.

Lumina îi cade pe gândurile înflorite

în albastrul cerului.

Frumuseţea se lasă

peste candela fiecărui suflet aprins de dor.

Frumuseţea se lasă

pe cerdacul sufletului împlinit:

ea cântă lumina ce înseninează

lumea creştină…

Cântă liniştea,

pogoară în inima credinciosului,

cântă ortodoxia,

vibrează ca menire dacoromână,

cântă plaiurile cu dor

şi cerul înstelat al împlinirilor.

 

E cântec duios,

cerul sufletului se umple

de bolta serafică a splendorii.

E cântec,

în lumina lui s-a aşternut armonia.

În adâncul inimilor curate răsună frumuseţea cântecului.

În piept urcă o cărare de rugă,

se aude un imn al bucuriei,

apoi se luminează totul:

Dumnezeu se primeneşte în apele Frumuseţii Sale.

 

Am pornit pe drumul acestei

Frumuseţi cereşti deodată cu

Neamul călăuzit de Dumnezeu.

Crucea mea a ţâşnit din piscul Carpaţilor,

înveşmântaţi în Suferinţă şi Biruinţă hristică.

Arcul Frumuseţii s-a răsfrânt în cerul sufletului meu.

 

Cine m-a întrupat în lumea Frumuseţii nesfârşite?

Mă umple gândul de har,

mă cuprind mrejele vieţii,

mă îmbrăţişează freamătul trăirii.

Simt fiorul Frumuseţii cu trilul ei de azur.

De ce bat clopotele pădurii?

De ce se rotesc munţii în jurul Vetrei strămoşeşti?

De ce în jurul meu Frumuseţea cântă  şi cerul se îmbujorează?

Taina lui Dumnezeu răspunde miracolului Neamului meu.

 

Neamul nostru dârz şi nemuritor

cântă Frumuseţea lui Dumnezeu.

Sunt atât de aproape de o lumină înflorită

de cânt, de un imn înflorit în Frumuseţe,

de o frumuseţe odrăslită-n Iubire.

Lumina arde într-o firidă îngerească

răspândind curcubeie de gând,

razele i se împlântă în albul Zilei-Mireasă,

furişându-se-n zările mele.

 

Cu sufletul meu îi ating sărutul de pe frunte.

Se răsfiră Frumuseţea în fiorul arzând al iubirii.

Alunec în leagănul ramurilor pe care mugurii

zămislesc chemarea.

 

Mă cufund tot mai mult în cântecul Dorului Dacic.

Acum toate mă bucură: lumina, aerul, doinele,

apele cu cântecele lor, liniştea serii, ciripitul zilei,

florile înmiresmate, poemele creştine,

călăuzirile strămoşilor,

Filocalia lui Dumnezeu,

frumuseţea Fecioarei Maria.

 

Cântarea mi se prinde de suflet,

mă ridică spre Frumuseţea lui Dumnezeu.

Toate cele văzute şi auzite cu drag,

par altfel de cum au fost: totul şi toate

sunt pline de negrăită frumuseţe.

 

Doamne,

păstrează-mă în această nesfârşită Clipă

să pot zbura spre acel înalt

plin de rod și frumuseţe,

ca Cerul Tău, ce bucură Sfinţii

şi Aleşii pământului.

 

 

Vine mireasma Cântării,

mlădioasă ca o vestală a Frumuseţii Cuvântului.

Îmi strâng clipele şi-mi împletesc anii.

Ferestrele inimii surâd înflorite.

Cine-mi păzeşte clipa?

Cine-mi adună anii?

Cine-mi hotărăşte destinul?

   Sublimul Hristic!

   Frumuseţea Dacică a Neamului!

 

   Frumuseţea umblă împodobită-n Iubire,

dând surâsul Făpturii creştine.

S-a pogorât din Cer,

s-a oprit în lumea lui Hristos,

în lumea lui Zamolxe,

în Codrul străbun unde cântă viorile apelor,

acelaşi cântec divin al Moşilor Neamului,

care aprinde lumina fiecărei zile.

 

Acolo e untdelemnul bucuriei!

Acolo e Copacul Neamului cu braţele verzi

şi coroane de azur ce scânteie majestos

în Cerdacul Cerului.

Acolo e mântuirea noastră!

Cineva îmi bate în  fereastra inimii.

O fi cântec, o fi rugă, o fi om,

o fi înger, o fi dor, o fi întrebare?

 

Dacă e om, e cel care a găsit

răspunsul la chemarea Frumuseţii.

Sufletul mi-e plin de cerul Tainei;

ţărâna aceasta îmi poartă paşii înfloriţi

în iarba verde de acasă.

 

Lumina lui Hristos împrejmuită cu Dor,

floare a Duhului Sfânt,

mă primeneşte chemării Neamului.

E chemarea dintâi sau alegerea dintru-nceput?

Simt ecoul şi mă încerc cu mirarea

şi totul parcă-mi răspunde.

Înţeleg taina; gândul toarce,

cuvântul ţese şi grăirea brodează cântarea.

 

În jurul meu cresc lucrurile diafane ale Frumuseţii.

Poate că tocmai ele m-au zămislit.

Sunt vesel, sunt bucurie, sunt cântare!

Frumuseţea vine ca o mireasă şi mă încântă.

În juru-mi totul cântă.

Peste tot sunt chemări

şi adieri înmiresmate de cântec.

A mai trecut o Clipă!

Sâmburele vieţii se joacă pe uliţa anilor.

Afară sunt cununi de dor,

înveşmântate într-un cer şi un pământ

prinse într-o fastuoasă broderie de stele.

Omul aleargă, nădejdea cheamă,

bucuria alege, fericirea cântă,

Frumuseţea iubeşte.

 

Frumuseţea nu are poveri

şi nici povârnişuri,

și doar urcuşuri minunate, celeste.

Numai Frumuseţea divină

are Chipul lui Dumnezeu şi al Omului ales.

Simt cum îmi înfloreşte sufletul,

se răsfiră în miresme calde pe roua inimii.

O Frumuseţe cu ochi de cicoare

se apropie de fereastra cerului meu.

Luminile se aprind în gânduri albe,

slăvind măreţia Cuvântului în cutele

de argint ale dimineţii.

Viaţa îşi întinde paşii spre cer.

Frumuseţea mă urcă-n lumină.

Ce bucurie e să fii tu însuţi,

însoţit de frumuseţe,

să creşti ca un fior divin

atât de mult dorit şi de sublim.

 

Clipele vesele brodează zilele senine:

cu rod mult, cu frumuseţea neasemuită

a anilor buni.Cântarea celor de demult,

a celor nemuritori,

împrejmuiesc frumuseţea grădinii mele ortodoxe.

Rugile lor respiră aerul bucuriei mele.

De acolo, din înalt

se lasă peste noi aura frumuseţii lor.

La ceasul rugăciuni,

când ramurile verzi adastă

smerite în roua de mărgăritar a dimineţii,

atunci auzi cântecul unic al Frumuseţii

lui Dumnezeu,

al Frumuseţii Neamului dacoromân.

Cântarea minunată şi înălţătoare,

limpede şi cuprinzătoare,

frumoasa lume a lui Hristos pare

un sacru ecou al divinei Fecioare.

Codrul şi munţii o ascultă,

marea şi zările o aud,

pământul şi cerul îi răspund permanent.

Este un cântec de lumină

care lungeşte liniştea clipei

într-o bucurie cerească.

 

În sânul păcii de rugăciune,

imnul ne cuprinde deplin,

ne descoperă ca pe un psalm,

ca pe o tâlcuire, ca pe o regăsire,

ca pe o înnoire, ca pe o trăire,

ca pe o mărturisire, ca pe o încântare,

ca pe o credinţă mereu limpede şi curată,

totdeauna zeloasă şi dreaptă într-o nesfârşită

suire spre Frumuseţea veşnică

sfântă a lui Dumnezeu,

a Neamului nostru dacoromân nepieritor.

O lumină înstelată

se lasă peste pădurea de argint a sufletului.

Suntem aici, suntem acum,

suntem permanent în poala Bucuriei.

Frumuseţea din clipa trecută,

se primeneşte în cea viitoare,

stăruind pururi deasupra noastră.

O pasăre măiastră

îşi fluieră cântecul înălţător:

cântecele inimilor noastre părăsesc căușul sufletelor…

Este o sărbătoare majestuoasă,

ca o cântare liturgică.

Toate se aşează în linişte şi aşteptare.

Doar soarele mai alergă pe cer

să prindă ultimele triluri, ultimele refrene aurite.

Totul este strălucitor,

încununat de perlele clipelor, de splendoare.

Un fior cald mă învăluie într-o lumină liberatoare.

Inima freamătă,

sufletul răsună din adânc încântându-mi făptura.

Mă împărtăşesc cu frumuseţea acestor clipe – poeme,

cât cu logodna unei vieţi încântătoare.

Beau frumuseţea ortodoxă

a vieţii creştine şi sufletul îmi cântă.

Peste mine,

peste cei mulţi plouă cu lumină cerească.

Doruri înviorate se zbat în zefirul inimii

să se înalţe.

Sunt chemări din lumea Frumuseţii.

Cerul iubirii mele este verde,

cu nouri dantelaţi în azur.

 

Ridic ochii şi sărut stelele,

apoi îmbrăţişez pământul drag şi sfânt

al Martirilor noştri.

În pridvorul harului,

sufletul s-a deschis ca o floare aleasă,

pe scoarţa purpurie a Strămoşilor dragi

inima îngenunchează.

Plâng de bucurie şi cânt frumuseţea lor.

Aud cântările Îngerilor.

Dangătul cerului se slobozeşte peste Neam.

Se leagănă pădurile şi cântă codrii în inima mea.

 

 

Frumuseţea divină

deschide noua lume a Ortodoxiei,

dincolo şi aproape de noi.

Clipele în zbor,

pe  aripile timpului ne cheamă

să întâmpinăm Frumuseţea lui Hristos,

Frumuseţea Cerului şi a Pământului.

 

Anii trăiţi frumos îşi deschid înţelesurile vieţii.

Timpul curge plăcut, liturgic…

Aşează mireasma pe prispa inimii mele.

Mă grăbesc să-l cuprind,

mă prinde în nimburile frumuseţii sale.

Crucea sufletului creştin

păzeşte casa dreptului mărturisitor.

Crucea ortodoxă a Naţiunii

păzeşte Casa Biruinţei lui Dumnezeu.

Din zâmbetul Zorilor

se aud cântece de cuci şi privighetori.

Din surâsul sufletului

se aud ca-n sărbători cântecele Neamului.

Din cântarea Neamului

se aud bucuria lui Dumnezeu şi a Fecioarei.

Din cornişa zării,

inima mi s-a deschis

ca albia unui râu prin care curge slobod

mustul înfierbântat şi spumos al

Patriei mele.

 

Frumuseţea Patriei odrăsleşte în

   Calea Mântuitorului Iisus Hristos.

   De când ne ştim, El,

   e tot mai aproape,

   El e tot mai Acasă la Noi,

   în toate gândurile, în toate simţirile,

   în toate suferinţele, în toate jertfele,

    în toate dorurile, în toate crucile,

    în toate pogorârile, în toate biruinţele,

    în toate învierile, în toate înălţările.

 

În inimă bat necontenit,

bat mereu gândurile

ca nişte insule plutitoare

pe verdele mării albastre,

de sub cerul tâmplei,

se slobod spre o altă chemare

a acestui frumos pământ,

ca într-un joc necontenit

ce suie la cer şi zboară

de pe creanga verde

pe ramura albastră a trăirii creştine depline.

 

Semne ale unor jertfe sfinte,

de dincolo de cer se înalţă,

ard ca nişte Icoane frumoase

în naosul sufletului meu.

În Viile inimilor jertfelnice,

încărcate de rod,

Bunii şi Străbunii umplu

Potirul lui Hristos

din care se cuminecă lumea creştină.

E un semn frumos: de rod însutit ,

de înmiită taină.

Privirile adânci ale Îngerilor,

ale Sfinţilor alungă înserarea

de pe chipul stelelor,

asemeni monahilor de la poalele Schiturilor.

 

E ceasul Vecerniei,

când inima rugătorului se frânge,

ca o pâine,

dăruindu-se într-o viaţă nouă tuturor.

Aburul ei se înalţă,

cu mireasma veşniciei către alte zări,

către alte tărâmuri, către alte împliniri.

 

Doar nucii mai dorm

în foşnetul lor verde,

aruncându-şi umbrele pe cer

ca nişte chipuri de îngeri.

 

Sub streaşina nucului,

Omul frumos simte

Fiorul tainic al legăturii cu Dumnezeu,

al împletirii cu Neamul,

al regăsirii cu întreaga Creaţie:

în ciripitul îmbobocit al Rândunelelor,

în bobul de grâu încolţit în azurul Martirilor,

în mugurul înflorit al Eroilor,

în Ciorchinele Jertfei,

plin de lumină ca un candelabru de aur,

în care ard Sfinţii cerului,

în mărgăritarul de rouă  divin

din care ţâşneşte

mireasma de trandafir a Strămoşilor,

în suspinul suav de iasomiei al

Preamilostivei Fecioare,

în sublimul florilor de Salcâm

din care se prelinge mierea Duhului Sfânt,

în dorul Potirului cel sfânt al mântuirii.

 

În cerdacul Frumuseţii

simţi în gânduri aromate,

parfumul zărilor,

surâsul sublim al nemuririi.

De pe coama anilor mei,

luna se ridică veselă şi zâmbitoare,

ca o boare de aur din grădina lui April,

fără ascunzişuri, fără nepăsări, cu tainice chemări…

 

De sub scoarţa străbună,

picături grele de apă şi sânge

se revarsă spre aura Cerului

în psalmi de mulţumire.

 

E cântecul şi ruga Neamului

   nostru frumos care nu a încetat.

Lumina lui învăluie vălul vieţii,

apropiind miresmele cerului de pământ

ca să se zămislească menirile divine.

 

Frumuseţea şi-a deschis cerurile sale

   ca să pună cunună albă pământului

   din care odrăsleşte ţărâna sfântă a Neamului.

   Trupul Crucii sale hristice,

    E mustit din Via lui Dumnezeu,

    ca sens al credinţei, al suferinţei,

    al jertfei, al iubirii şi al biruinţei Strămoşilor.

 

Munţii saltă de bucurie,

iar văile cântă în apele limpezi,

răcoroase, ce duc Doinele noastre

spre zările serafice, dincolo de senin,

în arealul dumnezeiesc.

Armoniile se regăsesc,

se întregesc şi se înalţă

în sufletul celor ce se dăruiesc

Frumuseţii lui Dumnezeu,

frumuseţii Neamului creator.

 

Gândurile albe,

melodioase curg  liniştite

în şiragul cuvintelor alese,

înflorind în toată frumuseţea cântecelor

şi a şoaptelor mirifice.

În firea lor angelică stă demnitatea,

căldura spiritualităţii dacoromâne,

cea  vie, tainică, cea sfântă păstrată

dintr-o lume primordială, divină,

pe care chiar de n-o vedem,

o simţim româneşte,

profund, permanent, filocalic,

ca pe o Făptură Albă:

în fiecare râu, în fiecare ram,

în fiecare suflare, la fiecare pas,

în fiecare gând, în fiecare tremur,

în fiecare dor, în fiecare rugă,

în fiecare plinire, în fiecare cântec,

în fiecare tresărire, în fiecare rază,

în fiecare chemare, în fiecare alegere,

în fiecare bucurie, în fiecare nădejde,

în aceeaşi credinţă străbună,

în plinătatea iubirii fiecărui erou,

fiecărui martir, fiecărui sfânt,

fiecărui mărturisitor,

în fiecare Dacoromân frumos.

 

Lumina Frumuseţii divine ţese

Marama Cerului sfânt,

pe borangicul de stele al Îngerilor,

brodînd continuu Aleşii Neamului nostru:

de atunci, dintru-nceput, de ieri,

de azi şi mereu,

înflorind sufletele celor de demult

în mireasma aleşilor de acum.

 

Este muzica unei chemări dumnezeieşti…

Este cântecul unei alegeri binecuvântate.

 

Făptura aceea Albă,

cu ochii de heruvim

în care joacă

toate apele albastre ale Cerului,

cu cântecul ei de pasăre măiastră…

Cântă toată splendoarea

Primăverii pământului,

cu fruntea luminată

rezemată de Curcubeul sfinţilor,

cu braţele înflăcărate,

care îmbrăţişează

nemărginirea martirilor,

cu gândurile albe, celeste ale poeţilor

în care se ţese cerdacul Zilei,

cu brâul de Azur al filosofilor,

tivit din surâsul serafic al serii,

cu brocardul ei verde, sacerdotal,

podoabă a demnităţii nemuritoare,

cu mersul ei regal al devenirii,

ce calcă senin şi-mprăştie miresme…

Sub paşii căreia cresc majestos

firicelul de iarbă

şi trilul privighetorii…

Făptura aceea Albă

    este Frumoasa Naţiune

    Creştin Ortodoxă a Dacoromânilor.

 

Oamenii  o întâlnesc și se minunează,

i se închină, pământul se întoarce

din drum spre sărbătoare,

cerul se înfrumuseţează.

 

E Frumuseţea Neamului dacoromân.

   E Cântecul de taină al Gliei strămoşeşti. 

   E Lumina Străbună ca la Marele  Început.

   E împlinirea unei Prietenii în care Frumuseţea cântă.

 

Frumuseţea dacică aduce

sublimul din adânc,

îl răspândeşte în mireasma ortodoxă

a acestei lumi, tălmăcindu-ne dumnezeirea.

Vine ca o Mireasă frumoasă,

prinsă în voalul veşniciei …

Se aud foşnetele străbune ale Dochiei noastre,

în Doine şi Balade.

Ochii ei mari, frumoşi,

albaştrii la fel ca prima poruncă a cerului,

cu părul lung de aur cât surâsul soarelui,

are sufletul verde în care bate

toată dumnezeirea dacilor nemuritori.

 

   Este vremea dacoromână

   în care Frumuseţea divină cântă!

   Este vremea divină

   în care Frumuseţea dacoromână cântă!

   Este plinirea noastră ţesută

   din Frumuseţea lor, care ne-ncântă!

  

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Înălțarea Domnului-MAI 2014,  Brusturi-Neamț , Dacoromânia