Vavila Popovici: Credința trebuie să ne unească!

20 Jun 2014 by admin, Comments Off on Vavila Popovici: Credința trebuie să ne unească!

Dacă oamenii sunt atât de răi, având o religie,

cum ar fi, dacă nu ar avea-o?”

Benjamin Franklin

   Zilele acestea am citit articole și comentarii care m-au întristat. Până acum Biserica era criticată că rămâne în urma spiritului vremii, acum, că o ia prea înainte. Totul îi deranjează pe necredincioși, pe cei care dintr-un spirit de revoltă sau chiar ură, desconsideră religia și biserica și pe cei care o conduc. Petre Țuțea spunea: „… Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nici o legătură…”.      

   Fără pic de condescendență, jurnaliști și comentatori atacă Biserica, vorbesc împotriva Religiei. Și știm că întotdeauna Bisericii, dar și preotului care ocupă un rol major în viața noastră, trebuie să li se acorde respectul. Cred că Dumnezeu este Cel care are dreptul să judece Biserica și preoții; orice preot poate greși, dar el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru binele și greșelile sale. Mă întreb de ce mai avem nevoie de Biserică, de preoți, de ce ne mai botezăm copiii, de ce ne înmormântăm creștinește părinții, dacă-i hulim? Fără să fim experți în teologie, ne dăm seama  că mergând la Biserică, ascultând slujbele și predicile, simţim că sufletele noastre se ataşează de Biserică, înțelegând și iubind Divinitatea. Părintele Ilie Cleopa, renumit trăitor al credinței ortodoxe, spunea: După cum nu se amestecă aurul cu cenușa, așa nu se amesteca la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cât de păcătos”.  

   Biserica este „trupul tainic al Domnului” întemeiat de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat prin care oamenii ca mădulare participă în comun la viața dumnezeiască. „În biserică afli că exiști”, sunt vorbele atât de adevărate ale lui Petre Țuțea! Biserica îi unește pe toți cei botezați în Hristos, Biserica este „luptătoare”, se spune, pentru că membrii ei trebuie să „lupte” cu dușmanii eretici și schismatici.

   Se construiește Catedrala Neamului și oamenii în loc să se bucure, critică. Dar, când s-a construit edificiul imens Casa Poporului, cea mai mare și cea mai scumpă clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, astăzi una dintre cele mai controversate construcții din România, atât în ceea ce privește rolul și utilitatea ei dar și ca aspect estetic, făcută cu prețul înfometării populației, demolându-se o întreagă zonă a capitalei pentru a-i face loc clădirii, nu a scris nimeni un cuvânt împotrivă. Unde ne-au fost „curajoșii”? Nu se putea, o să-mi spună cineva. Dar acum se poate? Și îi răspund cu cuvintele lui Nelson Mandela: „Când am ieșit pe ușa care mă purta spre libertate, am știut că dacă nu las ura și amărăciunea în spate, voi continua să fiu în închisoare”.

   Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României a sfinţit şi inaugurat de curând, la Sărbătoarea Sfintei Treimi, noile studiouri ale Radioului şi Televiziunii TRINITAS din incinta Centrului Social-cultural. Au apărut imagini și critici referitor la gestul Patriarhului, de sfințire cu un „trafalet”, dar și pentru faptul că Patriarhia și-a „permis” să fie în pas cu vremurile, privind tehnica nou folosită a calculatoarelor. Reprezentanţii Patriarhiei Române au explicat că obiectul nu este un trafalet şi că acesta se foloseşte frecvent pentru a sfinţi încăperi înalte: „Nu este trafalet. Trafalet este pentru cei neiniţiaţi, cei care habar n-au în ce constă slujba de sfinţire şi ce se foloseşte la slujba de sfinţire. Este o tijă de aproximativ 2-3 metri, având în vedere faptul că sunt şi încăperi mai înalte şi care este folosită pentru a unge cu untdelemn sfinţit pereţii încăperii respective”, a trebuit să declare Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Cu adevărat, sunt printre calomniatori și persoane care „nu au habar”, adică nu cunosc modul și scopul unei astfel de sfințiri. Dar vorbesc, cu ură și amărăciune! Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, sau denaturând anumite gesturi, acțiuni ale Bisericii, inconștienții sau rău intenționații încearcă să deposedeze credincioșii de arma cea mai puternică în lupta naţională, deoarece Credința și iubirea de neam a unit poporul român de-a lungul vremurilor. Filozoful, psihologul român Constantin Rădulescu Motru spunea: „Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El nu se confundă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă”. Etimologic, cuvântul religie provine din latinescul religare (a pune împreună, a uni, a lega), iar credincioșii își iubesc semenii și îl iubesc pe Dumnezeu. Prin Credință am putea scăpa de dezbinarea care există între noi la ora actuală, de îndoiala pe care mulți dintre noi o poartă în suflete. Ne îndoim de credință, de învățăturile frumoase, ne îndoim de adevăr! Credința moare sub ochii noștri „…materialismul brutal îi ia locul” scria și Mihai Eminescu la vremea sa. Acum, parcă mai mult ca atunci. Tot ce se străduiește să facă Biserica în folosul sufletelor oamenilor, este răstălmăcit, blamat, neacceptat. Dacă se fac biserici mai încăpătoare pentru credincioși să se poată ruga în tihnă și să se concentreze asupra slujbelor și rugăciunilor, nu este bine! Iubim desigur bisericile mici – adevărate perle – construite în vremuri de demult, dar nu ne gândim că atunci oamenii erau mai puțini și că bisericile de astăzi vor să deschidă ușile tot mai multor credincioși, care, uneori, incomodați de înghesuiala din biserici, le frecventează din ce în ce mai puțin. Nu ne gândim că Religia face parte din cultură, că ea este o creangă din tulpina a unui arbore care include și arta și filozofia și știința. „Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”, „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți”, exclama românul nostru Petre Țuțea. Sunt și oameni care consideră că religia nu este de natură divină, precum Marx care în lucrarea sa Manifestul partidului comunist era părere că „Religia este opiul popoarelor” şi de aceeaşi orientare au fost şi alţii, printre care Engels, Lenin etc. Generalul și omul de stat american, devenit primul președinte al  Statelor Unite ale Americii spunea că „un popor fără religie nu poate fi condus decât cu tunurile”, făcând aluzie la lipsa conștiinței morale a unor popoare.

   Una dintre manifestările vieții sufletești care are mare apropiere cu religia, este arta. Arta a fost întotdeauna nedespărțită de religie și s-a dezvoltat alături de ea, atingând culmi înalte. Mulți artiști au atribuit inspirației dumnezeiești frumusețea operelor de artă. Arhitectura, sculptura, muzica, pictura, poezia, literatura s-au dezvoltat în epocile de înflorire a religiei. Ideea de inspirație dumnezeiască este comună religiei și artei, iar fără inspirație nu poate fi cineva artist. De multe ori am citat cuvintele lui Petre Țuțea despre inspirație: „Inspirația se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”.

   Religia și arta corespund aspirațiilor spre desăvârșire ale sufletului omenesc. Omul nu este satisfăcut numai din punct de vedere material, ci el are o sete de înalt, înaltul sufletului –  cunoașterea. Gândul lui zboară peste marginile timpului și spațiului, plutește într-o lume ideală în care-și găsește plenitudinea, deoarece și religia și arta au ca scop ultim aspirația la absolut. Religiile cele mai spirituale au produs arta cea mai desăvârșită și artiști mari s-au inspirat din religie; mulți artiști au fost religioși. Poeţi ca Ovidiu, Horaţiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori şi sculptori ca Leonardo da Vinci, Tiţian, Michelangelo, au fost oameni profund religioși. S-a spus şi s-a adeverit că arta care stă în slujba religiei, dobândeşte un plus de frumuseţe spirituală. Pe lângă asemănări sigur că sunt și deosebiri. Dintre acestea amintim că lumea transcendentă a religiei este o lume real-obiectivă, pe când lumea artei este imaginară; arta se adresează părții emotive a sufletului și scopul ei este atins dacă acțiunea de a crea sau contemplarea unei opere de artă produc sentimentul de mulțumire, fericire, dar acest sentiment este trecător, pe când  cel al religiei este nepieritor; religia are legătură cu concepția despre lume, o explică, pe când arta o redă și prilejuiește momente de graţie. Poezia, de exemplu, creează stări sufleteşti asemănătoare dacă nu chiar identice, cu starea de rugăciune, ca atare poetul nu poate fi imaginat în afara dimensiunii religioase. Au fost însă și excepții, dar ele nu au bucurat sufletele.

   Religia este legată de morală, credința fiind aceea care realizează o practică morală în înfăptuirea de fapte „Credința fără fapte este moartă” (Iacob 2:17). Religia pune la baza existenței ideea de Dumnezeu, iar morala ideea binelui și a dreptății. Întotdeauna morala a avut la bază principiile din învățătura religioasă. Ele duc omul spre desăvârșire. Religia și morala îl înalță pe om, din sfera materială în sfera sensibilității, în lumea valorilor adevărate, îl fac mai nobil, mai bun. De fapt religia și morala urmăresc fericirea omului. Și în religie și în morală există ideea de sancțiune, adică faptele bune trebuie răsplătite și cele rele pedepsite și în amândouă există ideea de libertate.

   Religia este legată și de filozofie. Atunci când omul se întreabă despre rostul existenței sale, ajunge să filozofeze. Filozofia a preluat din religie ideile de „Dumnezeu”, „suflet”, „destin”, „lege”. Religia se exprimă în simboluri poetice și în termeni de personalitate mitică, filozofia preferă limbajul abstracțiunii, vorbind despre substanță, cauză, materie etc. Dar, diferențele părelnice ascund afinitatea interioară și substanțială dintre ele, la bază având conștiința. Marii filozofi ai lumii au căutat de fiecare dată să armonizeze pe cât posibil filozofia cu religia, întrucât filozofii au dorit și doresc în continuare cunoașterea adevărului și pentru aceasta au nevoie de religie care aspiră la descoperirea marile mistere ale lumii invizibile. Religia ne învață că Dumnezeu nu poate fi localizat în spațiu și temporal, fiindcă El nu aparține acestei lumi. Filozofii greci asemănau lumea noastră cu cea a simțurilor care își ia realitatea din lumea superioară, lumea ideilor, lume identificată mai târziu de alți filozofi (Plotin) ca fiind Dumnezeu însuși. Problemele în jurul cărora se mișca filozofia lui Plotin erau: Cum s-a născut lumea din „Unul” și cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.

   Religia astăzi este din ce în ce mai legată și de știință, cunoașterea lumii fiind și obiectul științei. Nimic nu poate opri mersul cugetării. Filozoful român Ioan Petrovici (1882-1972) spunea că deși nu ne este îngăduit să trecem de anumite limite, putem să ne dăm seama că limitele noastre nu sunt și limitele lucrurilor, ceea ce „îngăduie pentru filozofie schițarea unei înfățișări ideale, indiferent de măsura în care aceasta se poate realiza” și că știința nu pune pietre de hotar între cugetarea științifică și dreptul de a căuta absolutul în religie”. Sunt mulți oameni în zilele noastre cari nu mai cred decât în energia materială a lumii vizibile, dar  trebuie să înțelegem că viaţa e mai mult decât simplele noastre funcţiuni biologice.

   Ca atare religia, arta, morala și știinţa, trebuie să constituie un tot, ajungându-se astfel la armonie, să aibă acelaşi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Cei mai mari oameni de ştiinţă, Newton, Einstein Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul ştiinţific cât şi pe cel filozofic şi au fost animaţi de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observaţiei, al experimentului, al meditaţiei filozofice și al inspirației, având ca postament credinţa în lumea spirituală, divină.

   Educația religioasă este una din problemele importante ale societății. Ea trebuie să înceapă încă din copilărie, deoarece copilul poate învăța deprinderile bune mai ușor în copilărie, ele constituind mai târziu o frumoasă obișnuință în viață. Credinţa este astfel purtată pentru toată viața în minte, în adâncul sufletului, cu o intensitate profundă şi cu o solemnitate tăcută, care poate crea acea armonie mult visată.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii