Cuvânt și iubire

“Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”… Apelul – deviză şi de crez moral individual pe care Ion Raţiu l-a considerat ca fundament al democraţiei.

M-am întrebat adesea ce înţelegea tatăl meu, Ion Raţiu, prin acele izbitoare cuvinte, exprimate pentru prima oară (ca pe o promisiune dar si ca un angajament) la Televiziunea Română, în anul 1990 în timpul dezbaterii, transmisă la o oră de vârf, dintre principalii candidaţi la funcţia de Preşedinte al României: Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu însuşi.
De-a lungul anilor, această frază îmi apărea mereu cu alte conotaţii, devenind tot mai bogată în înţelesuri.
Ceea ce eu va invit să citiţi acuma, reflectă înţelegera mea cea mai recentă a acestui crez moral exprimat de Ion Raţiu.
Permiteţi-mi să folosesc acest prilej şi să vă invit, pe fiecare dintre voi, să meditaţi împreună cu mine şi să încercaţi să împărtăşiţi opiniile sau gândurile pe care această frază vi le inspiră: ce înseamnă astăzi pentru d-voastră cuvintele, acum faimoase, ale lui Ion Raţiu?

…În timpul călătoriilor şi vizitelor din campania electorală pentru prezidenţialele din 1990, cei doi candidaţi ai opoziţiei (tatăl meu, Ion Raţiu din partea Partidului National Ţărănesc şi Radu Câmpeanu din partea Liberalilor) au suferit considerabile hărţuieli şi umilinţe de la membrii Partidului lui Ion Iliescu aflat la putere – Frontul Salvării Naţionale.
Prima campanie prezidenţială post comunistă din Romania era la sfârşit. Chiar dacă teoretic a fost o campanie liberă şi corectă, practic a fost, inevitabil, departe de a fi perfectă.
Era Ceauşescu era clar încheiată, dar nu era în nici un caz clar dacă în viitor România se va îndrepta spre Est sau spre Vest, către banditism sau către civilizaţie, către un alt soi de Comunism sau către Democraţie.
Ca figuri politice mature, revenite din exil să-şi servească ţara, tatăl meu, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu au înfruntat, pe străzile Bucureştiului şi în ţară, sloganuri ofensatoare de tipul ,,Nu ne vindeţi ţara”. Orele alocate ca spaţiu de emisie la televiziunea publică, pentru campania electorala a partidelor istorice erau derizorii. Liderii opoziţiei se aflau într-un dezavantaj tactic evident.
În aceste circumstanţe dificile, ca şi candidat la preşedinţie, nu voi putea atinge impactul maxim, dar atunci, măcar pentru viitorul democraţiei în ţara noastră, voi reuşi eu să ating acest impact de maximă atenţie? Asta era întrebarea care îl frământa, cred eu, pe tatăl meu.

Cuvintele pe care Ion Raţiu le-a ales pentru a defini crezul său “până când nu vei fi dispus să te baţi până la ultima picătură de sânge (să-ţi dai viaţa) pentru dreptul la a nu fi de acord cu mine, nu vei înţelege esenţa democraţiei”, amintesc de o frază celebră atribuită filosofului sceptic francez din secolul al XVIII-lea, Voltaire, pe care tatăl meu îl admira mult.
,,Je ne suis pas d’accord avec ce que vous dites, mais je me battrai pour que vous ayez le droit de le dire” ( ,,Nu sunt de acord cu ceea ce spui dar mă voi lupta pentru dreptul tău de a o spune”).
Fraza folosită de tatăl meu conţine însă, un mesaj mult mai puternic decât fraza lui Voltaire. Adăugând la celebra frază ,,până la ultima picătură de sânge”, Ion Raţiu dă un sens de extrem angajament: el spune că este nu doar dispus să lupte, ci chiar să-şi sacrifice viaţa pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu el. Merge chiar mai departe, concluzionând: ,,doar când suntem dispuşi să facem acest sacrificiu suprem începem să înţelegem esenţa democraţiei”.
De ce să fi spus asta? Doar ca să şocheze şi să capteze atenţia telespectatorilor în acele câteva minute alocate lui ,,in prime time”? Cu siguranţă şi asta… Era, la urma urmelor, ajunul unor alegeri generale importante, potenţial, un punct de cotitură în istoria României.
Astăzi, eu cred că, de fapt tatăl meu se referea, prin aceste cuvinte la ceva mult mai important.
În mod deliberat el provoca moştenirea comunismului românesc şi filosofia lui oficiala – ateismul!
El ne invita, de fapt, pe noi toţi să îndrăznim să trăim diferit: să devenim, capabili, decişi să ne dăm viaţa pentru un principiu moral.
Să mori pentru un principiu moral este ceva despre care, cea mai mare parte a comuniştilor ar spune: ,,numai un prost ar face asta”…
Tatăl meu nu a avut o viaţă uşoară. Moartea şi agresiunile fizice le-a trăit în diverse momente ale vieţii şi aş putea spune chiar că era familiarizat cu situaţiile când pericolul morţii a trecut pe lângă el: ca tânăr soldat la Academia Militară din Craiova s-a accidentat grav la cap în timpul unei misiuni in Carpaţi, 10 ani mai târziu a înfruntat moartea într-un sanatoriu din Davos fiind bolnav de tuberculoză, iar în 1990 când au venit minierii înarmaţi în casa sa din strada Armindenului în Bucureşti i-a înfruntat cu curaj spunându-le ,,haideţi, omorâti-mă”.
De aceea nu cred că a folosit cuvinte cu impact atât de puternic de dragul hiperbolei, ori a unui truc retoric, doar ca să atragă atenţia, sau ca să şocheze telespectatorii.

Aşadar, ce a vrut sa spună schimbând în mod deliberat fraza rezonabila a lui Voltaire, într-un apel extrem către conaţionalii lui români: acela de a fi dispuşi ei înşişi la sacrificiul suprem pentru a apăra un principiu democratic?
Încercând să înţeleg acest lucru, îmi amintesc o altă frază excepţională, de data asta atribuită lui Alexander Hamilton: ,,Omul care nu apară nici o cauză, va fi uşor manipulat pentru a face orice!”
Deşi nu-mi amintesc ca tatăl meu să fi spus vreodată aceste cuvinte, fraza lui Hamilton este aşa de aproape de convingerile lui încât aproape ca îl aud rostind-o!
El spune in esenţa că: dacă nu am o busolă morală care să mă ajute să îmi găsesc drumul în viaţa, dacă nu cred în ceva mai înălţător decât satisfacerea propriilor dorinţe egoiste şi nevoi, atunci eu, precum Pinocchio în celebra poveste pentru copii, cel mai probabil voi cădea victimă oricărei tentaţii trecătoare sau fricii şi nu voi fi de folos nimănui”.
Fără un principiu călăuzitor pentru care să fiu dispus să îmi dau viaţa, mai mult ca sigur o să fiu condus şi tentat de orice oportunitate de moment pentru a mă îmbogăţi rapid, ori de anumite ocazii pentru a obţine avantaje materiale şi sociale, sau… voi fi condus în acţiunile mele de frica paranoică indusă de alţii, precum, de exemplu, frica răspândita pe străzile Bucureştiului în 1990, indusă de fraza: ,,românii bogaţi din exil vin să ne vândă ţara”.
Concluzia evidentă este că voi realiza, prin urmare, puţine lucruri de valoare reală sau durabile.
În sens politic, ţinând cont că pe scena politicii româneşti contemporane există o lungă tradiţie a corupţiei şi a oportunismului, fără un ghid de principii morale călăuzitor, pentru care să fiu dispus să lupt până la moarte, eu ca şi majoritatea oamenilor simpli, vom sfârşi prin a fi luaţi de valul corupţiei, devenind în timp, inevitabil, complet corupţi.
Ca un adevărat patriot cu experienţă de o viaţă în politica internă şi internaţională, atât în ţară cât şi în străinătate – în mijlocul diasporei româneşti – tatăl meu cunoştea aceste tentaţii.
Era, de asemenea, conştient de punctele sale slabe.
Cu afirmaţia sa, devenită acum celebră, de a fi dispus să moară pentru dreptul altcuiva de a nu fi de acord cu el, cred că Ion Raţiu a spus nu doar ceva esenţial despre el însuşi ca şi candidat politic, dar şi ceva despre esenţa umană, ceva despre noi toţi.
Se identifica în mod deliberat cu fraţii români – cu dificultăţile, cu lupta pentru supravieţuire şi strădania fiecăruia de a-şi construi un rost în viaţă, dar a rezistat întotdeauna tentaţiei de a deveni un ..moralizator” sau un ,,propovăduitor” în sens religios. Luând în considerare circumstanţele, un astfel de mesaj i s-ar fi întors în mod aproape sigur împotrivă.
Şi oricum, nu a fost niciodată stilul lui.
Deşi a crescut în spiritul Bisericii Greco – Catolice a strămoşilor săi unde a servit ca băiat de altar la Biserica familiei din Turda (vărul său FR Coriolan Sabău a slujit ca preot paroh. După venirea ruşilor FR. Coriolan a fost încarcerat de comunişti pentru credinţa lui), tatăl meu era un laic, nu un practicant religios.
Mi-l amintesc mereu, cum, în prezenţa credincioşilor de alte confesiuni: romano – catolici, protestanţi, evrei… era mereu atent să evite orice formă de fundamentalism…
Deseori îl auzeam spunând, în discuţiile private cu prietenii ,,sunt un păcătos”, refuzând categoric să discute chestiuni de credinţă, fie ale sale fie ale altcuiva.
Comportamentul tatălui meu în probleme de credinţă sugera că el era convins că Dumnezeu, oricare ar fi fost El, era cu siguranţă ,,Gentlemanul Suprem”care ne respectă mereu liberul arbitru, mereu preferând ca El să rămână în anonimat şi nu să creeze controverse şi certuri în numele Lui.
Credinţa, considera tatăl meu, trebuie să rămână o chestiune personală, intimă. Credinţa lui se comunica mai mult prin acţiune, mai puţin prin vorbe.
Datora aceasta atitudine, cel puţin parţial, cred, faptului că a crescut la Turda, o comunitate bine cunoscută pentru spiritul său de toleranţă religioasă încă din anul 1568, când a fost semnat Edictul de la Turda de către un prinţ transilvănean, primul Edict de libertate religioasă din istoria modernă a Europei.
Astăzi eu cred că tatăl meu, în acea seară din 1990, a ales să vorbească despre jertfa în numele unui crez moral pentru a câştiga simpatia numeroşilor credincioşi creştini din România: la cine se gândesc creştinii când aud cuvintele ,,să fii dispus să mori pentru alţii?” Desigur, doar la Isus Hristos!
Referinţa creştină a tatălui meu a fost însă atât de discretă încât a trecut pur şi simplu deasupra capetelor noastre. Eu nu eram creştin activ la vremea aceea, aşa încât acest mesaj nu m-a ,,atins”, cum de altfel nu a ajuns nici la sceptici sau agnostici in general.

În concluzie, cuvintele istorice rostite de tatăl meu în seara aceea din 1990, pe postul naţional al Televiziunii Române au avut menirea pe deoparte să şocheze şi să instige la meditaţie prin folosirea unei fraze intrinsec memorabile, dar mai ales el s-a adresat ca Ţărănist adevărat mulţimii de credincioşi creştini de toate confesiunile care se uitau la televizor în acea noapte.
Mesajul lui implicit era aşa:
Spre deosebire de liderii politici şi demagogii pe care i-aţi cunoscut sub comunism, incluzându-i pe cei prezenţi aici, în această seară, eu nu pot şi nici nu mă voi prezenta ca un model de virtute.
În schimb, eu vă ofer un cod moral, o busolă după care eu personal am ales să trăiesc şi după care vă invit să trăiţi şi voi români care iubiţi libertatea!
Acest cod îl găsiţi încapsulat în dorinţa de a muri pentru libertatea celorlalţi de a nu fi de acord cu noi, dar mai ales pentru dreptul lor de a nu fi de acord cu noi…
Pentru că, după 40 de ani de comunism, doar încercând să trăieşti – nu contează cât de imperfect – după un cod moral atât de exigent ne putem aştepta să facem ca democraţia să funcţioneze.

A reuşit tatăl meu, Ion Raţiu să transmită cu succes acest mesaj în acea noapte…?
Nu în timp util pentru a câştiga alegerile electorale din 1990…
Cu trecerea anilor, însă, a devenit evident pentru mulţi că mesajul lui Ion Raţiu a fost fundamental şi că are un mare potenţial de a schimba viaţa, atât pentru noi, ca indivizi cât şi pentru România, ţara pe care el o iubea nespus de mult.

Indrei Raţiu
Bournemouth
6 iunie 2014

In ziua de naştere a lui Ion Raţiu (6 iunie 1917).

traducere din limba engleză Maria Raţiu & colaboratorii