Dr. George Anca: Puși Dinulescu

4 Sep 2014 by m.gurza, Comments Off on Dr. George Anca: Puși Dinulescu

PUȘI  DINULESCU

Scenometria operei

                             de Dr. George Anca

 


 

 

Cuprins

Argument

La cinci ani de întâlniri

Poezie-tabu la Puși Dinulescu

Sub tapa(na) arhanghelului Puși

Un picaro duios-amar

Nick

Puși scrie o piesă

Robert Calul (abstract scenometric)

Scenometrie tentativă – intermezzo pușian

De la Augustin la Drăghicescu

De la Drăghicescu la Puși

 

ARGUMENT

            Scenometrie (cf. cartea noastră Scenometrie Teatrux), termen poate eufonic cu psihometria practicată în proza lui Puși Dinulescu, are de a face pre/para teatral cu scena/scenariul-reprezentare-spectacol a operei scrise, aici. L-am practicat tacit cinci ani la colocviile publice cu Puși, îmbinând convorbirile literare cu teatrul de poezie, de exemplu. Și includerea în cartea de scenometrie a piesei imposibile Astă-seară se joacă Noica făcea caz de întâlnirile cu filosoful. Astăzi se joacă Puși. Adică, precum în piesa pușiană de-o viață, Adevărata casă cu țoape etc.: adevărata scenometrie.

            O lectură mediată, implicit anticritică, în clasic, presează, aproape, crestomația înscenabilă, oricum deșirarea deslușirii misterelor acestei opere unice, unic marginalizată. Cititorul nu e mituit cu niscai coerențe de clasă, nici barat cu ifose de cancelarie, și fie să reacționeze la scenometrie, vreo noutate oarecare, pe o operă de recunoscut cu orice șpil. Numele suprem al cititorului, în sanscrită, este sahridaya, cititorul cunoscător, colaborator al autorului. Cum și doctrina lacunei, la Poe, Wagner, Baudelaire, lăsată cititorului să o umple, tot pe acolo bate.

            Scenometria se aplică aici pentru prima oară în hermeneutica literară, anume asupra operei lui Puși Dinulescu. Nici Roland Barthes, nici alamkara sanscrită, nici dodiile sistematizate de Marian Popa nu vor eșapa cenzura sau critica ideologică aici. Lăsăm esența lui Puși la vedere, ca pe scenă, cine ajungem. Doar vorbim din studenție, un film, o bere, Robert Calul, hai la teatru. Să nu plângem că tot nu ne lasă ăl râs cinic-hercinic. Că involuție, că ratare, out. Râs ultra-tehnic, barthesian. Rasa-dhvani / sentiment-sugestie? Vidush, ghiduș: să iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.

            Abia am prescenometrizat porțiuni dialogate din Robert Calul, ca pentru a prinde un fir (rupt anume din pornire, poate a se înnoda fie și întâmplător în sensibilitatea receptorului) – nu se poate povesti nimic din Puși, ci lua sculptural-muzical-dramaturgic ca atare fiecare rând și Urmuz etc. – , a sugera dintru început dialogismul epic al pușianismului, ce nu se putea, măcar și la 60 de ani, a nu se ecloza în piese întru Caragiale-Mazilu. Romanul, miraj al prozatorului român în anii 60, este, totuși, Robert Calul, îsumându-se, augural, pe mitul dublului, operei avenire, astfel un roman-fluviu printre deșerturi și libații.

            Poveste cu Monica din Linda Belinda se face, reflex,  roman, Galaxia Burlacilor. Măcar Romanul Sfintei Mogoșoaia este scenometrie curată, mateină, încartiruind, grupuri-grupuri, Dulcinee-Rusoaice, misterele paracomuniste bucureștene, aluzionate în arhipelagul povestirilor, și cu farfuria zburătoare ursind-repreromanticizând-ridendo Îngerul contabil, și iar povestiri, până la Etna dramaturgică indusă ca de Caragiale, de nu la concurență, ia pun’te tu cu mine, că mă iubești.

            Tirada maximă e autorul-personaj, Puși în persoană, căruia, citind cartea lui Grigore Traian Pop, i-a venit în minte comedia Neisprăvitul, de Fonvizin. Dar nu mă tem de acest cuvânt, spune el, pentru că neisprăvit înseamnă viu, iar isprăvit înseamnă mort. Și-mi convine. Acum, cu miștoul, care nu rareori mă caracterizează, am să amintesc și faptul că, la vremea lui, și Hasdeu a fost derizionat cu porecla de Omul-Fragment.

            Că-și permite să citeze din răspunsul lui Hasdeu – unde? – în Galaxia burlacilor, deși roman, zice, adică nu ce? Hasdeu: Orice porțiune a infinitului este un fragment. Un fragment este o rază a soarelui, un fragment și soarele însuși, un fragment este întreagas sistemă solară. De ce să nu fiu și eu un biet fragment. Fiecare fragment, însă, are o misiune pe care o îndeplinește în sfera totalității. Unquote.

            Și mai: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, nu-i așa domnule Desartes? Dar te-ntreb pe dumneata de ce criticii, de ce chiar un biograf care mi-e prieten, de ce chiar femeile, uneori, mă iau drept un neisprăvit? De ce? Numai pentru că nu sunt un cerc închis. Nu, domnule, eu nu sunt închis, eu nu sunt isprăvit, eu sunt ca infinitul, un Neisprvit! Așa să știți voi! (Puși Dinulescu)

            Și în Poveste și în Galaxie și în Burlacul, mai (re) citează o notiță de la cursul lui Vianu:

Cursul 6.

                        Sf.Augustin: <Geniul poetic are un caracter malefic>.

                        Jakob Burckhardt: Die Kultur der Renaissance in Italien.

                        Volksgeist (De aici o săgeată spre Burckhardt).

                        Hegel Filozofia istoriei (De aici o săgeată spre Volksgeist).

                        Weltgeist luând cunoştinţă de sine devine Kultur.

                        Istoria omenirii – istoria conştiinţei de libertate.

 

            Peste atâția nemți, Sf. Augustin. Cum scenometria nu se bordează la literatură, nici la știință, nici la spirit, să facem caz, la această citare, de Noua cetate a lui Dumnezeu, de Dumitru Drăghicescu, Paris, 1929. Traducerea mea din franceză este încă inedită, așa că, se citesc aici unele paragrafe pentru prima oară, repatriate lingvistic, după 85 de ani. Cum Cetatea lui Dumnezeu de Augustin este Roma, și Noua Cetate a lui Dumnezeu de Dumitru Drăghicescu este Societatea Națiunilor, așa și Einstein este Dumnezeu în Îngerul contabil.

            Dumitru Drăghicescu:

            Pentru că știința timpului său este încă la debuturile ei, și prin urmare insignifiantă, ea nu satisface deloc aspirațiile sale. Dorințele sunt în fapt infinite. Faust concepe efectiv că un dumnezeu locuiește în el; prin elanurile sale spre infinit, pe care le-a moștenit de la educația sa religioasă, aspirațiile sale se prelungesc la infinit și nimic din ce este bornat nu-l mai mulțumește. De aici această inchietudine impacientă și această nemulțumire obstinată, această revoltă contra oricărei limite care-l face, cum am văzut, să blesteme toată existența și să ia realitatea în oroare. Și de aceea eroul lui Goethe se dedă magiei, și aceasta este exact anticiparea științei ce va veni. Mefistofel este cea mai fericită și perfectă incarnare a științei timpului nostru.

            Ceea ce Faust cere de la magia lui Mefistofel, burghezia cere de la știință și aceasta îi oferă sau îl lasă să spere. Aspirațiile burgheziei secolului nostru sunt exact cele ale lui Faust. Ca și el, burghezia noastră ar vrea să se bucure „fără ca vreodată să fie un moment satisfăcut”. Ca și Faust, burghezia zilelor noastre aruncă această sfidare Mefistofelului ei care este știința:

            „Dacă vreodată mă întind liniștit pe un pat de lene, fie-mi îndată sfârșitul. Dacă, flatându-mă, tu mă poți abuza până la punctul în care eu să mă complac în mine însumi, dacă tu poți să mă înșeli prin juisanță… Dacă eu spun clipitei care trece: Așteaptă, ești așa frumoasă… atunci eu consimt bucuros să pier și că mi-e timpul revolut.”

            Și, fără îndoială, burghezia cere Mefistofelului ei, adică științei „mâncări care nu satură, un loc la care nu se câștigă niciodată”. Bref, ceea ce cere ea științei este să se bucure indefinit, fără sațietate posibilă, căci ea își dorește și crede în capacitatea sa infinită de a se bucura (1).

(1) „Mereu am dorit să-mi astâmpăr dorurile, apoi am râvnit iar… Că omul dresat pe acest pământ priveşte în jurul lui… că în acest mers înainte el găseşte noroc şi nenoroc, fără ca vreodată să fie o singură clipă satisfăcut.” (Faust, partea a doua.)

            Dar pentru că Mefistofel, simbolul științei și magiei sale, poartă ca semn distinctiv inevitabilele coarne de țap, el marchează bine prin aceasta că puterea sa nu poate procura decât plăcerile lumii mici, și mai precis cele ale simţurilor, ale senzualității. În el, ca în știința noastră, este materia care și-a aservit spiritul și inteligența.

            Într-o societate în care astfel este starea de suflet și astfel aspirațiile, viața morală nu putea fi altfel decât ne-a descris-o Proudhon. Epoca noastră este cea a lui Mefistofel; el îl înlocuiește pe Dumnezeu. Burghezia juisantă vrea, întocmai ca Faust, să introducă infinitul în satisfacerea nevoilor sale finite și aceasta dă senzualității sale caracterul nepotolit, terminându-se prin dezgust și prin detracarea simțurilor, prin viciu sau prin nebunie. Goethe a văzut atât de bine aceasta, punându-i în gură lui Mefistofel aceste cuvinte profunde apropo de om și adresându-le Domnului Dumnezeu: „Micul Dumnezeu al lumii… El ar fi trăit mai bine dacă tu nu-i dădeai reflexul luminii celeste; el a numit-o rațiune și n-o uzează decât pentru a fi mai bestial decât toate bestiile.”

            În 1914, scadența păru, un moment, ajunsă la termen pentru burgheziile naționale; timpul păru un moment revolut pentru Faust burghez. Știința mefistofelică a timpului nostru a procurat Faustului său burghez aceeași trezire catastrofică, din care el n-a fost tras, întocmai sufletului celuilalt Faust, decât printr-o minune a indulgenței divine. Știința și Mefistofel pot, pe drept, spune despre noi: „Nicio plăcere nu-l potolește, nicio fericire nu-i ajunge… Și iată că ultimul moment, mediocru și vid, nenorocitul dorește să-l rețină.” (Faust, partea a doua).

            Dacă Satan simbolizează corupția moravurilor, recunoaștem că el și-a îndeplinit o misiune necesară căci, dacă este adevărat că bobul de grâu nu germinează înainte de a se descompune, progresul moral și științific nu este posibil dacă vechile moravuri, ca și vechile legi și toată organizarea socială și ideologică a popoarelor, nu se descompun de asemenea. Mefistofel este agentul cel mai activ al progresului uman, Goethe a pus în el o profundă intuiție când l-a făcut să spună că el este:

            „O parte a acestei forțe care totdeauna vrea răul și totdeauna creează binele.”

            Pentru a arăta că aici este unul din adevărurile cele mai esențiale, Goethe a făcut către Domnul Dumnezeu reflexiunea următoare:

            „Activitatea omului se domoli prea ușor, el s-a complăcut repede în odihna absolută; de aceea eu îi alătur binevoitor acest companion care să-l îmboldească și stimuleze și, în diavol ce este, trebuie să muncească.”

            Cert, odihna în care se complăcea adesea burghezia bogată nu este compatibilă cu progresul. Și, pe de altă parte, pentru a schimba moravurile, trebuie mai întâi a le determina descompunerea. Omul trebuie să plonjeze mai profund în animalitate pentru ca, asemeni lui Anteu, să prindă noi forțe și să se reidice mai sus apoi, deasupra animalității. Iată de ce Satan creează totdeauna binele, tocmai voind totdeauna răul. (Până aici, Dumitru Drăghicescu, pe subiect mult colocviat cu Dinulescu)

            Puși Dinulescu se autoprefațează ca E.T. Hoffman, și introducerile acestea aruncă zaruri scenometrice.

 

LINDA BELINDA

(1979)

NOTA AUTORULUI

 

Volumul a apărut la Cartea Românească, în timp ce director era Marin Preda. Autorul îl intiulase Linda Bellinda, dar redactoarea , mai puțin familiarizată cu limba italiană, i l-a prezentat lui Marin Preda cu un singur  l. Autorul a atras atenția că nu e corect, dar marele om a zis: „Lasă-l așa, că e mai autohton!” Și-așa a rămas!

Cartea a fost distinsă cu Premiul Asociației Scriitorilordin București pe 1979, de un juriu prezidat de Romul Munteanu.

La două din povestirile din Linda Belinda au fost schimbate titlurile. Raul și nostalgia sa a devenit Șprițul de vară, iar Povestea unui copil a devenit Amantul, mama și copilul.

Dintre prozele din acest volum, Poveste cu Monica a fost ulterior amplificată, devenind romanul  Burlacul, din cartea Galaxia Burlacilor(1980), tradusă în limba franceză cu titlul Le vieux garçon și având versiunea definitivă în volumul Burlacul(2011).

Acasă și Eu Liza și Nae au fost incluse în antologia lui Cornel Regman Nuvela și povestirea românească în deceniul opt (Editura Eminescu 1983), iar Familia Atanasiu în antologia de proză scurtă contemporană Arhipelag, a lui Mircea Iorgulescu (Editura Eminescu 1981).

Acasă a fost tradusă în rusă, Familia Atanasiu în germană, engleză și rusă, Despărțire în rusă, Eu, Liza și Nae și Poveste de la mare în engleză, Amantul, mama și copilul în maghiară.

 

În antologia de autor Crimă la circ (2003) au intrat și povestirile Familia Atanasiu, Jucătorii de pingpong, Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și Șarada.

 

*

GALAXIA BURLACILOR

(1980)

 

Romanul Galaxia Burlacilor avea inițial o arhitectură destul de sofisticată. S-ar fi chemat Galaxia Burlacilor sau Istoria lui Om-e-el și ar fi tratat patru ipostaze ale lui Om-e-el, de fapt ipostaze ale singurătății: Artistul, Burlacul, Aventurierul și Repetentul. În centru era, însă, Burlacul – artist el însuși, având ceva și de  aventurier, dar și de repetent!

Să fi fost aceasta o răstălmăcire a Omului Absurd din Mitul lui Sisif al lui Albert Camus? Posibil, din moment ce autorul prezentase la terminarea Facultății de Litere o teză de licență despre Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus.

În orice caz, doamna redactoare i-a scos Artistul și au rămas doar ceilalți trei, dar fără a mai fi vorba despre Om-e-el și astfel ambiția  autorului de a da o mai cuprinzătoare și mai semnificativă privire asupra unor legături din lume  a fost compromisă.

Traducând romanul în limba franceză, Michel Wattremez a ales doar Burlacul, ceea ce-a făcut apoi și autorul, care, pentru ediția românească din 2011, s-a rezumat și el  doar la Burlacul, revăzut puțin față de ediția din 1980, ca și ediția franceză.

Burlacul a rămas, deci, ca orice burlac, de sine stătător și, fiind roman, nu-și are rostul aici. Așa că au rămas până la urmă în fața dumneavoastră aici doar părțile a doua și a treia: Aventurierul și Repetentul

 

 

*

REPETENTUL

 

 

(ca o addenda aceste Memorii de fapt, fiindcă ieşim din marjele ficţiunii şi respirăm în fine aerul tare al adevărului nemediat)

 

Prefață involuntară

(am încredinţat aceste Memorii întâi unui influent personagiu, care, citind, probabil, doar o parte din ele, iată, ce mi-a referat:)

 

Dragă Domn’ Dinulescu,

Humorul absurd este evident, dar faptele sunt prea particulare ca să treacă rampa curiozităţii celorlalţi. Ca amintiri de repetent (memorii) (le spui d-ta) mi se par prea subţiri.

 

Cu prietenie,

Al d-tale,

E.B.

(cu scuze pentru întârziere)

 

 

Notă din 2013 :

Cine-o fi fost E.B.? Desigur, Eugen Barbu!

Cine-o fi fost, apoi, M.D.? Desiguir, Mircea Drăgan! Dar G.V. nu era cumva Gheorghe Vitanidis? Ba da, bineînţeles! Iar M.I. nu era Ministerul de Interne, era Mihai Iacob, E.B. era Elisabeta Bostan, A.C. era nimeni altul decât  Alecu Croitoru şi-n fine, ultimul pe listă, era I.N., autorul celui mai prost film românesc din istorie, ceea ce n-a fost lucru uşor, în acest mare campionat al stupidităţii! Mai era şi S.D., adică Silviu (Sicu) Dimitrovici, singura figură luminoasă într-un conglomerat de personaje de tenebre. Apropo de Drăgan și Vitanidis. Încă de când erau stuidenți, cică erau bine cu Partidul și cu Secu, demascându-și colegii, care din cauza lor n-au mai putut termina și au trebui să-și caute alt drum: e cazul unor Grigore Hagiu, Boris Ciobanu sau George-Radu Chirovici.

 

*

            EU ȘI ROBERT CALUL

            (1982)

NOTA AUTORULUI

 

Volumul a apărut la Editura Eminescu și a fost puricat rău de conducerea editurii. N-a avut succes de critică. A fost tratat cu indiferență sau chiar cu ostilitate.

O zi din viața unui pinpongist a fost tradusă în franceză, engleză, rusă și germană, Roman de familie în engleză și maghiară, Poem în gernană și maghiară, Planete, În lumea diplomatică, Ploaia și Poveste de moarte în maghiară, Promovarea tovarășului Găină în bulgară, După operația de apendicită în engleză, franceză, germană și spaniolă. Manuela a fost tradusă în germană și a mai a apărut în limba română și în Ungaria, la Gyula, în revista Foaia noastră, a româmilor din Ungaria.

În antologia de autor Crimă la circ (2003) au intrat Boul și Luminița, V.H. și amintirea mării, Manuela și O zi din viața unui pinpongist.

 

*

    CRIMĂ LA CIRC   

         (2003)      

NOTA AUTORULUI

 

 Volumul e subintitulat o antologie sau o ontologie de autor și afară de prozele preluate din volumele anterioare: Robert Calul-1968 (Priveghiul, Reportaj și Dumitrescu, repetentul clasei), Linda Belinda-1979 (Familia Atanasiu, Jucătorii de pingpong, Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și Șarada) și Eu și Robert Calul -1982 (V.H. și amintirea mării, O zi din viața unui pinpongist și Boul și Luminița) mai cuprinde și texte inedite în volum sau chiar total inedite, pe care le public în continuarea acestei pagini.

Cartea a apărut la Editura Meronia și nu a fost difuzată, iar critica , pur și simplu decimată sau supusă consemnelor mafiotice după 1989, n-a înregistrat-o, cu o singură excepție: o cronică citită la radio de Ion Adam și apoi publicată într-o revistă din Focșani.

Dintre ineditele în volum, au apărut în presa literară încă înainte de 1989 Nadia și Pescărușul (în „Viața Românească”) sau

Nevăstuica (în „Lucedafărul”) , iar Iarna sau Starea de nașpa în 2003 la „Luceafărul”. Pisăloaga și În căutarea Luminiței, scrise amândouă înainte de Revoluție, n-au apărut și în periodice.

Povestirea O crimă la circ a apărut întâi în limba germană (Mord im Zirkus, tradusă de Gerhard Csejka, în Neue Litertatur (nr.5/1983) și apoi în Gernania, într-o antologie a literaturii române contemporane: Erkundugen II, la Verlag Volk und Welt, Berlin, 1985.

 

*

            Plăcile avatarice s-au îmbiat, prioritar prin teatre de provincie, jocului-rejocului de tânăr de-a dramaturgia, la care, renunțând, cum că nu știa să scrie, și-a definitivat, in spe, vreo 6-7. Ștampila criticului: „comedia desfrâului”.  „Pusi Dinulescu are cateva procedee comice fara gres: parodia limbajului subcultural din mahalaua bucuresteana moderna care, desi s-a mutat la Snagov, a ramas o mahala morala si psihica… Pusi Dinulescu este un fonograf care inregistreaza cu voluptate ostila limbajul bucurestean sumar, mai mult sau mai putin argotic… Dominanta discursului dramatic al lui Pusi Dinulescu este insolenta, mai pe romaneste spus obraznicia care se poate urmari pe toate palierele textului, de la limbaj la caractere. Nu numai tinerii sunt obraznici, ci si cei mai varstnici. Sia asta pentru ca insolenta este o valoare in care autorul crede din toate puterile si o practica… Ce ne ofera Pusi Dinulescu sunt cu adevarat comedii ale desfraului. ” (Mircea Ghitulescu) . Altcineva:

Cand nu suntem spectatori ai pieselor sale, fie si daca rememoram succesul pe carel-a avut spectacolul TV ”Bani de dus, bani de-ntors”, in regia lui Alexandru Tocilescu, cu Gheorghe Dinica, Sebastian Papaiani si Carmen Tanase, si tot merita citit.

            Nu așa își povestește dramaturgul, piesă de piesă, rob spectatorului.

            Bani de dus, bani de-ntors. Un american de origine română, fugit din țară în timpul Comunismului, Manole, petrece o vacanță la Vama Veche, alături de foarte tânăra lui iubită, șoferul lui și vechi tovarăși de nebunii din tinerețe: arhitecta Irina și sculptorul Gică, amândoi prezenți și cu partenerii lor de viață.

            Dar iubita lui e cam rea de muscă, șoferul e un poltron, iar vechii prieteni sunt niște nefericiți în căsniciile lor. Pune capac o prostituată rusoaică. Un final cu totul neașteptat împietrește deodată această lume, parcă prea activă și prea fără Dumnezeu.

            Nunta lui Puiu. Tase a fost ceva cândva pe la Securitate sau prin armată sau milițian, dar pe urmă a devenit meseriaș. N-a făcut niciodată studii, de aceea vorbește din când în când neaoș, adică fără acord, ca și alții din familie: mai ales Veta și Puiu. Veta e nevasta de a doua a lui Tase și cu 12 ani mai tânără, fostă bucătăreasă.Lae, băiatul mai mare, a făcut liceul și a ocupat tot felul de posturi mărunte: a fost pedagog, funcționar la o adminitrație financiară etc. Acum e cam tot așa ceva. Marieta, nevastă-sa, a făcut chiar doi ani de facultate, după care s-a lăsat, de aceea e o tipă destul de prețioasă și oricum e mai citită decât ceilalți. E însă, în fapt, ceea ce se poate numi o târfă păguboasă și cu suflet. Michi, fata lui Lae din prima căsătorie, dorește cu înverșunare să emigreze, mai ales că mama ei bună se află-n Canada și fostul iubit în SUA.

            Puiu n-a terminat liceul, până în 1989 a fost șofer și mic bișnițar, acum are o firmă mică și destul de fantomatică. Este un  „two-timing man ”, cum spun americanii, adică trăiește cu două tipe deodată. E șmecher, întreprinzător, dar de talie mică.

Nașul îi este superior și ca studii, are un liceu, poate chiar o facultate la f.f. Nașa e contabilă, femeie ciudată, trece cu siguranță de la o stare la alta. Suferă că nu are copii, se pare că nu poate face, îl ține cu greu în strună pe soț, care e incredibil de crai.

            Lili, secretara lui Puiu, e o pasionată și o necăjită, viața îi dă mereu cu șutul în gură, dar u e fată rea și în condiții propice ar putea înlori. Și ea știe asta.

            AMANTA MORTULUI sau Noua și adevărata casă cu țoape  tragicomedie în două părți cu zece cântece 1979-2009. Într-un bloc din București, o femeie (Georgeta) este măritată cu o brută, fost bătăuș la Securitate, ajuns colonel, iar după Revoluția din 1989, cu Contrarevoluția ei cu tot, exportator, om cu stare.

            Femeia are un amant (Sandu), care locuiește în același bloc cu ei, dar și un fost amant (Matei), care o iubește încă și o somează să se întoarcă la el, amenințând-o chiar cu toporul. Nevasta lui îl urmărește însă și vine și ea și o amenință pe Georgeta că dacă nu-i dă bani, o spune bărbatului de amant. Mai umblă și cu moșmondeli de farmece, pe care i le aruncă sub un fotoliu, la un moment dat, când ea lipsește din cameră.

            În această lume idilică apare nepoata Georgetei, Viorica. Ea se pregătește să dea examen  la facultatea de teatru. Cum vine, mătușă-sa îi ia toți banii, soțul ei îi face curte, apoi și amantul. Dar momentul în care pică ea coincide și cu găsirea în lift a batistei femeii de către soț care o anchetează ca la Securitate, află ceva și hotărăște să se pună la pândă, ca să verifice relație ei cu Sandu, dar să încerce în același timp și ceva la nepoată, care s-ar putea lăsa descoperită, dacă nu măcar să-i dea în gât pe cei doi! De aceea înscenează o plecare urgentă și intempestivă din oraș.

            În lipsa lui, lucrurile se întâmplă cam după cum a prevăzut tipul, numai că la întoarcere, vrând s-o seducă pe nepoată, e sechestrat în camera acesteia, tot acolo unde fusese sechetrat mai înainte și Sandu, care încercase același lucru. Cei doi se iau la bătaie pe întuneric, lovindu-se orbește unul pe altul.

            Viorica fuge să-i de dreumul mătușii, care fusese și ea drogată și sechestrată de Sandu în garsoniera lui, ceea ce soțul nu știa.

            În casa rămasă goală, unde nu se mai aud nici cei doi sechestrați, pătrunde cu o falc-/n cer și cu una în pământ, agitându-și toporul Matei, urmat de nevastă. El strigă după soțul Georgetei, care, venind, îl luase din drum și îi trăsese un scurt, dar eficient toc de bătaie, ca la ei la Secu.

            Se întoarce și nepoata, cu mătușa. Profitând de prezența vecinilor, le propune să asiste la deschiderea ușii, în spatele căreia sunt sechestrați cei doi nemernici, care au atentat la onoarea ei. Niciunul însă nu mai mișcă , după cum se constată la prima vedere.

            Dar Sandu își revine, spre bucuria Georgetei, însă Emilia, mărturisind c-a fost amanta exportatorului (soțul Georgetei) îl acuză pe Sandu că l-a ucis. Sandu e înnebunit de frică, cere Georgetei să cumpere tăcerea celor trei martori: Viorica, Emilia, Matei. Apoi vrea să tranșeze cadavrul lui Onel, dar se răzgândește: îi vine ideea să-l arunce pe fereastră și-l roagă pe Matei să-l ajute. În toată zăpăceala, Emilia își cere drepturile de amantă, vrea jumătate din averea mortului. Georgeta ezită. Emilia pleacă urmată de Sandu, apoi de Matei.

            Rămasă singură cu Viorica, Georgeta își mărturisește deciziile, bănuiala că Sandu nu o mai iubește, nu-i decât omul interesului. Totuși, acum, fiind bogată, ar fugi cu el în Patagonia. Viorica îi cere însă, dacă tot s-a-mbogățit, să-i dea înapoi banii cu care a venit, că vrea să plece acasă și nu mai are cu ce. Îi răspunde repede că numai ea a adus în casă toate nenorocirile și precis e dracul gol! I se-aruncă apoi în brațe, își cere iertare, când intră, deodată, Matei, cu totul răvășit, că nevastă-sa  s-a încuiat cu Sandu la ei în apartament!

            Se-ntorc și cei doi. Sandu îi cere Georgetei să facă hârtiile, că Emilia primește cât i-a propus. Dar Georgeta sare la Sandu, se ia apoi la bătaie cu Emilia, când… se stinge deodată lumina!

            Apare, din camera Vioricăi, Onel, plin de sânge, care-a făcut scurtcircuit cu o șurubelniță, ca să-și facă o apariție mai spectaculoasă. Matei aleargă iar la tablou și acum sunt toți iar la lumină!

            Onel le spune că a auzit tot sau aproape tot. Și e mâhnit. Și întristat. Da cel mai mult, mărturisește, îi e frică să nu bea, ca să n-o omoare pe Georgeta în bătaia pe care oricum trebuie să i-o tragă. Matei sare c-o ia la el, dar Georgeta îl vrea tot pe Sandu, Viorica își cere mereu banii cu care a venit, iar Emilia vrea să rămână în locul Georgetei. Ce face în această situație Onel, ce face  cu onoarea lui și ce fac ceilalți?

            Dar mai ales, ce vrea Dumnezeu cu ei?

            Citiți piesa și veți afla!

            PESCĂRUȘUL  LUI  HAMLET – parodie în trei acte, în versuri și proză – 2004.

            Toată acțiunea se petrece la Snagov, în zilele noastre, la vila familiei Gândilă. Gândileștii s-au îmbogățit după 1989, dar nici înainte n-au dus-o prea rău, prin comerț exterior, prin oleacă de securitate, sub acoperire comercială. Acum au o firmă înfloritoare în industria bocancilor.

            Decor unic. Ziua și noaptea, într-un colț al terasei grădinii. Eventual, o piscină. Câteva umbrele în culori vesele exprimă un exotic dorit, dar rezultă un kitsch. Pe terasă, într-un cui, un pescăruș împăiat.

            SĂRU MÂNA, TANTI! sau Pe pragul despărțirii, piesă în două părți cu 14 cântece. SENVICI CU INFINIT sau Al treilea cort – teleplay – 2006 – 2010.

            Aceste șase piese de mai sus au fost publicate în volumul Puși Dinulescu, Teatru, Minerva, 2010. Mai recentă, CAPCANA IUBIRII a fost regizată de autor într-un spectacol-lectură.

*

Prefața autorului

 

            Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!

            Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.

            Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.

            Cum? Să mă fac eu însumi ratat?

            De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?

            Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!

            Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.

            Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau  pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze… Mai scurte sau mai lungi…

            Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani…

            Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!

            În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.

            Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!

            Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!

            Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe  ce…

            E drept c-am făcut și greșeli în viață.  Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.  

            Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo…

            Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.  

            Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus  că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.

            Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.

            În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.

            E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.

            Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.

            Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.

            Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.

            Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.

            – Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.

            – Cum, mă?

            Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.

            – Ciulei? mă mir eu

            – Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!

            Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu… ceva în genul ăsta!

            Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.

            Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.

            Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.

            Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!

            Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate…

            Și uite în ce mă băgasem!

            În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el… săracul!

            N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.

            A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.

            Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

            Cine să mai înțeleagă ceva?

            Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.

            Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.

            Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!

            Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.

            Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.

            Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!

            Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:

            – Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!

            Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam…

            – Mai ai mult?

            –  Nu. Stai că termin acuma… Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?

            A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.

            Eram între linii…

            Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină  doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii… iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului…

 

 

                                                                                    Puși Dinulescu

                                                                                    4 ianuarie 2014

 

LA CINCI ANI DE ÎNTÂLNIRI

*

            Criticul Marian Popa are în lucru o monografie dedicată operei lui Puși Dinulescu. În cartea sa Anca, a pus îndeschidere motto-uri printre care din Schlegel și Gârbea. Cum parcă i-aș lua-o înainte cu mai dreapta busculare a lui Puși, mă întreb, totuși, dacă ar reține, de această dată, astfel de motto-uri:

            …Care este mai exact obiectul idealului? Ceea ce diferențiază omul de animal este că, în timp ce la animal percepția este totdeauna actuală și practică sau utilitară, formând corp atât cu dorința cât și cu obiectul – la om percepția se poate disocia – el poate să observe propria sa dorință, s-o prindă, s-o separe de percepția obiectului, s-o izoleze și s-o mențină în fața lui ca pe un obiect actual și real. Animalul animat de o dorință, merge imediat spre satisfacția sa imediată; de altfel, omul practic, utilitar, merge și el tot așa. Animalul, ca și omul practic,  rămâne în planul realului, omul artist „reușește să se smulgă din el și să așeze acest real în care figurează propria sa dorință ca pe un tablou” (D. Draghicesco).

          … Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars — hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. (Mateiu Caragiale)

            … Ovazihian: Nu prea eşti nebunatică. Răposata mea soţie se căţăra pe pereţi…

Elena Suditu: Am să fiu…
Ovazihian: Nici subtext n-ai, fetiţo…
Elena Suditu: Am să am şi subtext… (Teodor Mazilu)

…ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –

dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,

când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut

că trecusem cu mult de curtea noastră. (Mircea Ivănescu).

… Nu las în urma mea nici un ADN. (Puși Dinulescu)

            Am început Colocviile de marți, ultima zi de marți a lunii, la Centrul Cultural Jean Louis Calderon din București, la finele lui 2009 cu o întâlnire și o lansare Puși Dinulescu:

 

Salonul literar “Sorana” / Clubul Calderon, Str. Jean Louis Calderon, nr. 39 vă invită marţi 8 decembrie 2009 ora 17 la lansarea cărţii Le vieux garcon par Pouschy Dinulesco.

Traduit du roumain par Michel Wattremez

Editions Meronia, Bucarest 2009

Vizionarea filmului dinulescian Noces a sirene (1997)

Prezintă: Helene Astalos, Paula Romanescu, Puşi Dinulescu

Amfitrion: George Anca

 

Autorul este bucureştean, absolvent al Facultăţii de Litere şi al Academiei de Teatru şi Film

Romancier, dramaturg, poet şi scenarist

 

“Et notre vie a passe. Un des mes amis, critique litteraire, ecrivait qu’un roman est une histoire sur une perte de temps. Je crois que Protopopesco avait raison. C’est bien ce qu’est mon roman: la photographie d’une perte de temps” (page 236)

 

            8 decembrie 2009. Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garcon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Helene Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa eruptă prin surpriză  în ultimii ani.

            Această versiune, considerată reuşită, inclusiv de vorbitorii francezi de faţă, autorul şi-a ascuns-o, aflat la Paris, în casa lui Georges Astalos, prezent acum şi el la Calderon. Edituri franceze i-au refuzat (traducătorului) publicarea din lipsă de “disidenţă”, în timp ce autorul alesese să ignore, printr-o veritabilă poetică inversă, teroarea comunistă, să scrie o poveste de dragoste în Bucureştii studenţiei anilor ’60, anume la asasinarea lui Kennedy. Numai că, romanul publicat în româneşte în 1980, Galaxia burlacilor, are, în traducere, o continuare a iubirii, ca în Dragoste în timpul holerei de Gabriel Garcia Marquez, până la senectute, burlacul narator şi Monica neconsumându-şi-o însă. Voir comunism şi holeră.

            Comentatorii s-au transformat în personaje, bărbaţii în bătători de paşi de front, doamnele în îndrăgostite domnişoare bătrâne. De la Eu şi Robert Calul (inclusiv numele teatrului său particular din anii ’90) la Gaşca şi diavolul, cărţile sale se însumează într-o comedie unică, de eros ironic, boemă şi dramatism pierrotesc, poate şi cabotin, de genul personajului jucat de Laurence Olivier. Oricum, colocviile s-au transfigurat şi prin vizionarea filmului dinulescian (termenul meu) Nuntă cu sirene, când se insinuaseră în trăirea noastră (artistică dejament) şi Irina Petrescu, Mitică Popescu, Ernest Maftei. Deosebit de un Edgar Wallace, care-şi transforma piesele în romane, Puşi Dinulescu şi-a bricolat din filmu-şi piesa Nunta lui Puiu ce se joacă la Craiova şi Piteşti (“sunt un dramaturg de provincie”). Ba încă, săptămâna trecută, a fost o reprezentare-lectură la cenaclul metropolitan  condus de Mircea Micu, a ultimei versiuni din  Adevărata casă cu ţoape. Ca într-un eroism stilistic, de recunoscut tot printr-o sacrificială receptare, Puşi Dinulecu s-a plâns, în Calderon, că nu l-a înjurat nimeni. Nu-i ajunsese că-l făcusem pornograf. Dar şi Astaloş, că nu există pornografie, că, altfel, ar fi desfiinţată jumătate din literatura universală.

            31 august 2014. Cinci ani, împreună cu Puși Dinulescu, am făcut colocviile, multe din respect pentru el, colocviul din 28 august 2014 fiind De la Ion Creangă la Puși Dinulescu. Rupându-mi un picior, îi recitesc cărțile și voi spune, am impresia, că mă speriu, în valoric, comensurându-l. Mai vedem.

            El își face nezăgăzuit moda.  Cărți retro, cărți noi pe cine fericind ori enervând. Am recenzat și eu vreo trei (vide mai jos, după autoprefață, cu titluri separate – le puteți sări momentan pentru a ajunge poate la antiinvoluția în curs de probatoriu, chiar peste autoreflecțiile pușiene despre ratare în ton cu Nae Ionescu sau Cehov), ba aș adăuga și un Nick în dodii per il maestro.

Alex Tocilescu:

Lia Bugnar a dat cu o leapșă în mine: 10 cărți care m-au marcat. M-am uitat ce a mai scris lumea și am realizat că lista mea nu e deloc pretențioasă – ceea ce bănuiesc că era de așteptat. Iată:

1. Charles and Mary Lamb – Tales from Shakespeare
2. Gellu Naum – Cartea cu Apolodor
3. Mark Twain – Proze
4. Puși Dinulescu – Îngerul Contabil
5. Mircea Horia Simionescu – Dicționarul Onomastic & Bibliogr…afia Generală
6. Raymond Queneau – Amicul meu Pierrot
7. Leonid Dimov – Poezii
8. Legile lui Murphy
9. Charles Bukowski – Notes of a dirty old man
10. Alex Tocilescu – Eu et al.


Frații Marx:

                   Colecţia de cărţi babane: Îngerul Contabil

Babelor,

Habar n-am dacă cartea despre care vă voi vorbi se mai găseşte pe undeva, dacă a fost reeditată, dacă i s-a acordat vreodată atenţia meritată. Cred că nu, deci i-o acord eu.

Este vorba, desigur, despre romanul Îngerul Contabil, al lui Puşi Dinulescu sau Dumitru Dinulescu. Nu ştiu exact cum a semnat-o, îmi imaginez că Dumitru, dar Puşi este la fel de posibil. Pe autor îl cheamă Dumitru, prietenii îi spun Puşi. În fine.

Cartea a apărut prin anii 80. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş zice că în 85, cu o aproximaţie oarecare. Şi este, cum să vă spun, dragele mele, hm, nu ştiu. Hai să fac un rezumat, din ce-mi mai aduc aminte (am citit-o de multe ori, dar şi demult).

Romanul începe în rai. Albert Einstein este Dumnezeu, iar Max Planck şi Niels Bohr sunt adjuncţii săi. Se ceartă pe o temă legată de fizică…

Realizez că nu pot face un rezumat. Cartea este prea nebună ca să poată fi descrisă în câteva cuvinte. În principiu este povestea lui Costică, care lucrează la Televiziune. Costică are un fiu, Tino, făcut cu ani în urmă cu o italiancă. Italianca moare, Tino vine în România să-şi cunoască tatăl. Dar Costică a fost răpit de marţieni, împreună cu Marta, fata unui general de armată, şi cu vecinul său, un tip scârbos, pe care cred că îl cheamă Vanghelie. Costică are şi un motan, Alexandru, şi se întreabă în OZN cum se va descurca motanul fără el. Iubitoarelor de pisici le pot spune de pe acum că motanul se va descurca destul de bine.

Costică, Marta şi Vanghelie ajung pe Marte, unde sunt micşoraţi, pentru că marţienii sunt foarte mici. Costică a fost răpit, aflăm, pentru că a descoperit involuntar cum pot fi distruse toate armele nucleare de pe Pământ fără a provoca pagube.

În fine. Se întâmplă multe. O parte a acţiunii are loc în iad, unde ajung şi oameni, şi marţieni. Va fi vorba despre un meci al echipei Bayern Muenchen, despre microchipuri implantate subcutan, despre un înger mexican, despre rai, despre iad, despre fizică, despre pisici, despre Bucureşti, despre lacul Mogoşoaia (sau Herăstrău?), acţiunea se va muta la Paris, la Roma, la Bucureşti, din nou pe Marte, se vor întâmpla milioane de chestii, care de care mai nebune, mai neaşteptate, mai delicioase. Cititorul se va îndrăgosti de îngerul Angelique, cititoarea de căpetenia marţienilor. Cartea merită un loc de cinste în amvonul literaturii române.

Criticul Grigore Traian Pop, de care nu am mai auzit niciodată înainte de a îl găsi pe google, afirmă următoarele:

“Înstrãinarea, kitschul, evaziunea, onirismul, absurdul, personalitatea frustatã, artificialã, mediocritatea si suficienta, inadaptabilitatea, comicul, satiricul, grotescul, fantasticul, ba chiar si tragicul sînt micile si marile perspective din care este apreciatã literatura si arta lui Dumitru Dinulescu (prozã, teatru, film) cu întîmplãtoare si nu întotdeauna semnificative trimiteri la Pirandello, Kafka, Caragiale, Musil, Camus, Gogol, Swift s.a.”.

Are perfectă dreptate.

A, încă ceva: dacă nu găsiţi Îngerul Contabil, puteţi citi liniştite Galaxia Burlacilor, Linda Belinda sau Eu şi Robert Calul, de acelaşi autor. Cărţi despre România, Bucureştiul, şi Mangalia anilor 60, şi despre dragoste, prietenie, ping pong, ceaiuri, muzică. Aş numi aceste lecturi nu numai necesare, dar imperios necesare oricărei babe cu simţul umorului şi al ridicolului şi al tristeţei.

Vă pup şi cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi cărţile lui Puşi sau Dumitru Dinulescu.

Rhetta

*

 

Alex Ștefănescu:

Afurisirea  unui istoric literar


Puşi Dinulescu a involuat ca scriitor. De la o superficialitate agreabilă a ajuns la incoerenţă, vulgaritate şi plăcere de a denigra. Comentând într-o carte de 344 de pagini (apărută la, cândva, prestigioasa Editura Minerva) Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, el seamănă cu o babă rea care îl afuriseşte pe şoferul unui autobuz pentru că n-a oprit în staţie.

Nicolae Manolescu n-a oprit ca să îl ia în Istoria sa. Drept urmare, revoltat (dar declarând, cu vizibilă ipocrizie, că este revoltat de absenţa altor scriitori), Puşi Dinulescu (“Dumitru Dinulescu”, pe vremea când era mai rezonabil) îl numeşte cum îi vine la gură (la stilou, la computer) pe cunoscutul critic. Din această izbucnire cel mai mult are de pierdut el însuşi, pentru că, orbit de vehemenţă, lasă deoparte orice precauţie şi îşi divulgă amatorismul în materie de literatură, ca şi un – deloc pitoresc, deloc simpatic – mahalagism, de care eu, cel puţin, l-am crezut multă vreme cu totul străin.

Darea în spectacol începe încă de la prima copertă pe care stă scris: Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu. “Diavol”?! “Bolnavă?!” Ce naive, ce ineficiente şi ce compromiţătoare pentru cine le foloseşte sunt asemenea invective! Ca să le combaţi este suficient să taci şi să zâmbeşti ironic.

Pe copertă sunt şi două imagini. Una, a unui diavol vermiform, cu un ochi lipsă şi cu un trident în coadă. Iar a doua, a lui Nicolae Manolescu, încruntat şi cu limba scoasă. Cine poate lua în serios această infantilă stigmatizare a autorului unei istorii a literaturii?

Urmează diatriba propriu-zisă, întinsă pe 344 de pagini:

“Iartă-mă, dar pentru dumneata cel mai important lucru pare a fi cariera… Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă…”;

“Învaţă întâi să faci un portret, o descriere ş…ţ, dar nu te înfoia cu mofturi de pisică gravidă şi cu judecăţi de gaşcă, judecăţi complotate în sieste după mâncăruri grase…”;

“… nu te mai citez că e prea insalubru şi prea preţios-jegos ce scrii în finalul introducerii…”;

“…Manolescu are ceva fanatic în ambiţia lui devoratoare, în setea bolnavă de putere, pentru care şi-a abandonat talentul de-odinioară, intrând în mâzga şi balele combinaţiilor…”;

“…are totuşi un pic de zgomot în râs, dar e mai mult un fel de scârţâit de uşă ruginită…”

“…are şi ceva de fantomă” etc. etc.

Într-un magazin din Oxford, în care mă aflam şi eu astă-vară, o femeie în vârstă, cu o privire fixă, a ţinut un lung discurs interminabil, din care nu se înţelegea decât că e furioasă. Discursul ei semăna foarte mult cu monologul lui Puşi Dinulescu.

 

Dumitru Drăghicescu:

 

            Revelație și anamneză.Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta este precizamente  reminiscența, această anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem. Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze, căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt, această maieutică, sau arta  de a moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că este vorba doar de a le scoate.

            Cum există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?

            Totul se explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale acestei științe absolute – rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea științei divine conținute în puterea din oameni Prin chiar aceste invenții, prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul omniscient  se deschide în reminiscențe care se actualizează dând știința.

 

*

 POEZIE-TABU LA PUȘI DINULESCU

 

Joi 14 noiembrie 2013 (scrisesem 2913), Boema 33 s-a deschis cu poezii de Puși Dinulescu, recitate de autor și de actrița Vali Pena. Ca și cum legenda pornografierii se confirma, potrivit avocatului acuzării, Marcel Fandarac, a intervenit, în apărare, Mircea Bârsilă, declarându-l pe Puși erou pentru nocturnitate. Daniel Vorona a suflat: mare literatură (replică la ceva gen: asta nu e poezie). Pe tema cum scriu prozatorii poezie, fusese evocat și poemul The Sea Sprite And The Shooting Sea de Jack London. Și o părere că Puși se expune dinadins, pentru a fi mitraliat. Căci, nu? „Tu non sei e non sarai / Publius Vergillius Maro / mai” (Pb,7)

Cum și-a publicat poeziile pe cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au tabuizat ca la carte.

După Poezii bestiale, (Pb) 2002, a urmat Frumoasa și lapovița poezii intraductibile și interzise tinerilor sub 16 ani (Fșl), 2006. Prima include, în ordine alfabetică, 240 de poezii, „rod al unor decenii de speranțe și obrăznicii”, a doua își radicalizează programatic tabu-ul: „Această carte va face multe fețe să se posomorască la întâlnirea cu cele mai dure cuvinte posibile din limba română, cuvinte care exprimă de obicei organe sau acte sexuale și chiar anume chestii, care pot fi taxate drept perversități: laba, muia și cam atât. / Totuși eu nu sunt vulgar, nu sunt poate decât un terorist al limbajului, pe care-l folosesc fără perdea, fără mănuși sau altfel de prezervativ. / Numai din obrăznicie. Nu și din ordinărie”. (Fșl, 5). Totalitatea agresiunii ludice, cu scoaterea chiloților la o petrecere, ar fi procedeul comediei de peste masca sa.

Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop, cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).

Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist, misogin, hamletian, huysmansian… Lăsăm Burlacul de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de dramă perpetuă, prană panaramă-dell’arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din repertorii și stagiuni. „A fi amorezat sub luna care arde… / A sta fragmentic… / Asta e identic / Cu-a amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).

Comedia comediilor și toate-s comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie (dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte calculată estetic-antitetic, stop… se trece la Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie- mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.

Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia, Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen, Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara, Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica, Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin: William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu, Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo, Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici, Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde, Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.

Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase, Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula, Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan, Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan, Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul, Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.

Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic, nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți / Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard / Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și atâta bășcălie, / Cum nu-i alta pe pământ” (31). „Versurile mele zălude / Cam impude, / Cam imude / Sau imunde” (62). „Și trecem prin martiriul toamnei, / Se lasă întunericul mai jos, / Tot sunt mai ros, tot sunt mai ros / De sentimentele care se-ntorc pe dos” (214). „Te cânt acum pe tine, / Pe tine, care te-a călcat / Mașina 31 la intrarea în inima mea” (298). „Iată italienii! / Descrie-i conștiincios, / Poet al străzii” (346).

Fșl: „Mi-a intrat pe geam o cracă de cais, / Avea fructele coapte sau aproape… / Era în zori și trupul meu între prosoape, / Trezit de-abia, se răzgândea din vis… // O zi cu soare mult, o vară la-nceput / Era și în această gravă dimineață, / După o noapte de bere, de țigări și greață… / Deodată am primit de la caise un sărut, // De parfumuri dulci și-nvaporate. / Erau ca buzele unei studente, / Pierdută-n doruri repetente… / Ca luna ce apune peste sate, / Ca puiul de cățea jigodic, / Ca geniul meu sinistru și parodic // În același timp // Caisul” (35). „Se zbate să se prindă / În uter, efectul de oglindă / Al fecundării să întindă… // Și-așa ieși din pul-un ou. / Mă simt și eu astfel erou. / Fundamentat de-al futului ecou… (61).” „Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția… // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria… / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia…” „- Nu îl știi cumva pe Paul? / – Care Paul? / – Care-noată-n pizda mă-tii craul!” (135) „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante…” (137) „- Îl cunoașteți voi pe Puiu? – Care Puiu? / – Care bagă-n pulă cuiu’!” (151). „Cât de bine e-n tramvai! / Să treci cu el prin ianuarie, / Să treci cu el prin februarie, / Să treci cu el prin poezie… // Dar tramvaiu’ merge-ncet / Și poezia merge repede, / Așa că tot mereu rămâi / În diferența de mișcare” (154). „-Îl cunoașteți voi pe Sandu? / – Care Sandu? / Care fute-n cur tot ștrandu’!” (158). „Se duce-a lunii august lotcă, / Eu nu mai beau nici votcă / și nici vin, nici bere… / Mai calc-aici câte-o muiere, // Doar din când în când… / Și viciile pier pe rând, / Ca stelele mătreață, / În drum spre dimineață” 167). „Sunt genial, dar ce folos? / Am piciorul ros, / Glicemia ridicată / Și nu mă place nicio fată”(169). „Ora-i cinci și jumătate, / Luna-i martie și Socrate / Stă de veacuri în țărână, / Iar eu stau cu mândra // Lână-n lână, / Pe panhihira ei spână / Și mă duc, visând păduri / Și ne scărpinăm la curi… / Fața ei e de smântână… / Stă și-mi suge vâna-n vână… / Până, până, până / Iar ajungem lână-n lână… // Și fularul meu de lână / Stă pe buza ei cea spână, / Pune sărutării frână, / Io-s sălbatic, ea e zână… // Stăm cu spațiul, / Bem cu timpul / Și ajungem în Olimpul, / Unde spațiul // Stă cu timpul la pahar… // Iar în câmpul cu mărar, / Eu mă duc mereu cu mândra / Și mă-ntorc pe partea aia / Un’ s-aude cucuvaia… // Ne-agățăm și noi de timp / Și ieșim din nou în spațiu, / Ne prelingem printre nori, / În ploi lungi și în ninsori, / Noaptea-ntreagă până-n zori, / Vai, i-așa mișto să zbori” (202-203).

Acele cuvinte posomorâtoare vor fi fiind prohibite ca venind înjurături în carne vie. Diafan, în Gașca și diavolul, Puși Dinulescu citează diafanități din poeții lăsați pe din afară de fiară și altă fiară. În piese de țoape, mângâie urechea cu cânticele moldovinizate.

 În Călătoriile lui Nea Puși (Lider, 2013), (se)destinde în versuri cu adresă: „Așa-i de la o vreme: / Femeile sunt una / Și peisajele sunt alta… / Și asta după Turcia, după Malta…” (278); per Spania, își citează traducerea sa din Romansa comandantului de Federico Garcia Lorca: „Singurătatea mea fără odihnă! / Ochii mici ai trupului meu / și ochii mari ai calului meu / noaptea nu se închid, / nici nu privesc în partea cealaltă unde un vis / cu treisprezece bărci / se-ndepărtează ușor. / Dar ochii mei, curați / și duri, scutieri neadormiți, / privesc spre nordul / de stânci și de metale, / unde un trup fără vene / consultă cărți de joc înghețate” (289-290).

Anton Pann: Spitalul amorului sau Cântătorul dorului: „…De nu credeți ce vorbesc, / Și vă pare că glumesc, / Toate să vi le numesc, / Să nu gândiți că bârfesc:// Una e Vișa lui Bran, / Alta e Mușa lui Stan / Cu care mă iubeam an, / Și luă pe nea Coman. // Una-i Voica dintre Tei, / Și Ilinca vara ei, / Ce-o iubeam ca ochii mei, / Și luă pe nea Matei. // Alta-i Floarea din vălcea / Și Safta care-mi plăcea, / Dar Marica le-ntrecea, /Rană inimi-mi făcea.”

Costache Conachi, Ce este nurul: „Ah, nurule, împărate a podoabelor firești, / Ființă necunoscută priceperii omenești, / Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz / Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz, / Cu duhul și cu sâmțârea pururea într-aripat, / Dai ființă la ființa în care ești răvărsat. / Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnit / Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit. / Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit, / Ce nu-nghimpă la sâmțâre, nici pornește la-ndrăgit. / Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești, / Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști. / Ochii ce te au pre tine cu sâmțârile grăind / Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. / Gurița ce să deșchide supt a tale zâmbituri / Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi. / Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.”

 

SUB TALPA(NA) ARHANGHELULUI PUŞI

            “Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

            În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de   Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

            Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

            ”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a primit decât 3 pagini, dar trebuie să fie fericit, că a scăpat doar cu atât, a trecut totuşi clasa, chiar dacă prietenii lui Nicolae Velea, Ion Băieşu sau Mircea Micu n-au primit nimic.”(59). “Ce vede Manolescu în Papu? Deşi îi recunoaşte marile merite, cu care de obicei Manolescu este foarte parcimonios, numindu-l aici “comparatist excepţional”, îl ceartă totuşi părinteşte pentru lansarea nefericitei idei protocroniste” (p.61). “Dar îndrăznelile poţi să le ai numai dumneata, domnule N.M., proliferându-ţi la nivelul de sentinţe demiurgice nişte partipriuri de domniţă râzgâiată, mizând pe o gravitate care nu-i decât grosolănie şi, chiar eu, care sunt atât de pudic, am să-mi permit totuşi şi un termen mai tare: nesimţire. / Aşa că v-aţi speriat? Credeaţi c-o să fiu mai dur? Vedeţi ce blând sunt?” (64). “Dracul se pare că nu are moarte, dracul e întotdeauna viu, e o permanenţă şi mai ales se pare că înaintează în grad la soroc şi iese la pensie, ca toţi oamenii, dar vin după el alţii şi alţii din aceeaşi tagmă. / Dar nu ne întoarcem noi la Manolescu? Ba cum să nu! Cu mare plăcere.” (71). “Şi mă gândesc neapărat cine, ce şi cum a făcut din dumneata o zdreanţă de critic, după ce te-am cunoscut când erai tânăr şi cu pieptul în bătaia vântului ca un alergător, venit de la Marathon la Atena pentru a anunţa victoria Binelui asupra Răului.” (74). “Paul Goma e opoziţia reală, nu o trupă fără arme participantă la un joc de război. De aceea Paul Goma nu are ce căuta în Istoria  lui Manolescu” (72). “Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată” (76). “Te manifeşti, sărmane profesor, prin acte de voinţă sau caritate, nu prin gust pentru dreptate sau pentru metafizică, mai ştii”” (194). “ Mihail Sebastian, care nu probabil, ci sigur ocupă un solid loc doi, după I.L. Caragiale” (205). “Mă opresc deodată din teatru, unde voi reveni, pentru că acolo e întradevăr casa mea” (214). “Eu tot aduc în discuţie câte pagini are unul sau altul şi poate că treaba asta nu ţine decât de ludicul din mine, care mă duce spre miştouri ieftine.”(220). “În cartea cea groasă din 2001, Marian Popa îi aplică lui Manolescu o corecţie de o severitate şi o precizie care trezeşte invidia oricărui alt autor care se ocupă de personajul N.M.” (229). “Cei care citesc această carte sunt oricum tipi selecţi şi cu simţul umorului” (238). “Marius Robescu, un alt exemplu de uitare nejustificată, Ion Iuga sau Gheorghe Anca, un talent polimorf, un cultural globe-trotter, cu o poezie întotdeauna surprinzătoare, nouă şi vie.”(239). “Sigur, poate par eu prea generos şi găsesc aşa de mulţi scriitori de valoare, dar, înţelegeţi-mă, dar priviţi-mă în ochi, domnilor, vedeţi ce vreau să spun. Adică vreau să spun, ca să fiu clar, că în locul celor aleşi de domnul Manolescu, pentru a-i băga în criptele alea de istorie, ar putea intra alţii şi mult mai justificat.” (239-240). “Iertaţi-mă, dragi cititori, că m-am oprit aici, pe lespezile unei vechi iubiri, deşi n-au vreo legătură cu prostia despre care scriu.” (244). “Dar esenţialul (mereu folosesc cuvântul esenţial, dar, înţelegeţi-mă, sunt însetat de esenţe!) nu-i actualitatea într-o piesă de teatru, să zicem, că mai actual decât un Telejurnal ce-i? Păi, mai bine ia-ţi Telejurnalul şi rămâi acasă cu el! Ce cauţi la teatru?” (268). “Nici Ion Vinea nu figurează-n cartea ta, domule Manolescu” (309). “Dar ce? L-am ascultat eu pe Nichita? Aş! Mi-am văzut de-ale mele, mi-am trăit viaţa ca pe cartea asta, sărind de la una la alta, când înjurând, când emoţionat, distrus, căzut pe gânduri sau iubind, iubind mereu şi pe cine merita şi pe cine nu merita.” (316). “Noi, scriitorii mici: Velea, eu, Brătescu-Voineşti, Iulian Neacşu, Postolache, Tudor Vasiliu, Pituţ trebuie să fim solidari şi să ne facem şi noi un Salon al refuzaţilor.” (337).

            Cartea pretextată de Istoria critică a literaturii române pune în scenă, poate psihanalitic, un flux al reactivităţii regizat nu de Şerban, nici de Tocilescu, parcă de un Hamlet burlesc-elegiac spre a-şi dovedi unchiul fratricid, ba chiar de Puşi, dacă nu de unul din copiii ucişi ai Medeeai, care nu apare (cei doi fraţi sunt executaţi în culise, spre respectarea canonului tragic-scenic din vremea lui Euripide – un Dinulescu al Eladei?) Am citat fără oprire ca să vadă şi alţii, neajunşi la cartea cu o copertă “hidoasă”, potrivit unui psiholog, speriat ori de diavol, ori de critic, prescurtat şi cric. Şi Eliade s-a pronunţat că dacă ar fi avut bani ar fi cumpărat cât mai multe exemplare din toate cărţile lui Paul Goma pentru a le dărui prietenilor şi cunoscuţilor (românilor). L-am înţeles şi citind cartea lui Puşi, invidiind, prima oară, personajul, care are un motiv epatant pentru a scoate a doua ediţie în care să treacă la “dicţionar” (la “antologie”, în ediţia a treia, impulsionată de volumul al doilea al acestui scriitor împotriva antiscriitorului, antihristului etc.) numele Euripide Dinulescu (numele poetului este Cezar Ivănescu, iar crima, premeditată).

            Premiera de la librăria Sadoveanu, cu Doru Braia anti Ruy Blas, Ion Coja în step-preşedinţie, el şi Gelu Voican Voiculescu încadrându-l pe lansat (diferit de Gigi), a şi fost tradusă în “Cotidianul”, ne omonim, a se spera, tot cu “gaşcă” (redacţional, Pafka, aţi schimbat aripa diavolului pe dânsa, gaşca?) Ce face domnul Puşi mereu, acum era chiar momentul, nu scandal – nici cartea nu e – hai, show boem, de trezire la text, că nu viaţa lui, ci, foarte probabil, drama, trasă ca din repertoriul dell arte al clovnului shakespearian sau al vidushaka lui Kalidasa. Că tot e ticul lui Puşi “să ne întoarcem” în pădurea lui de etichete-pamflet, simetrice pădurii de simboluri, incendiată pe un rug-istorie.

            Virgiliu i-ar fi Mazilu, ori Sebastian, în destule tablouri. Corul nu se mai sfârşeşte, vaiete, chiote, leşinuri la atâtea sacrificări de pugatoriu, să zicem (nu e infernul atât de la îndemână şi însuşi diavolul – aici autorul ne-o fi trişând din bonomie – nu-şi declină identitatea, dându-ne de bănuit, făcându-ne să ne bănuim înşine.).

            Puşi s-a vrut – de student-regizor – cabotin, ca pentru fi jucat de Sir Lawrence Olivier. Pe când autorul, John Osborn, tânărul părinte al Furioşilor (beatnics, Puşi, ori cum ne intima Vera Călin?), la bătrâneţe s-a întors împotriva acelora, poate ca foiletonistul-canonard-istoric în cauză (cum te-ar fi desfuriat pe tine dacă şi pe maestrul său, Ivaşcu, l-a eludat ca pe o meandră?) Vai Puşi, n-ai îmbătrânit, cât te-ai lăuda în carte că ai avut ocazia să-ţi pierzi un picior, ori te cam întrebi ce se alege de viaţa ta după cartea asta, cum o să ajungi cerşetor. Nu te-ai întristat decât ca să dai drumul pe alte tonuri râsetelor înţelepte, erotice, paramonahale. Frate eşti lui Manolescu şi nouă, refuzaţilor. Ne-ai pomenit, ne-ai luat sufletul tu, că el nu ni-l şmecherise-degustase. Ca să nu spun ce retroclaustrat eşti în boema ta bucureşteană, îngroşată şi cu figuranţi holişti, între busturile lui Eminescu şi Ovid (Densusianu).

            Vorba ta, să ne întoarcem, brother (big-ul e nick-name-ul N.M.), la “paznicul de cărţi”, istoria ca ogradă personală, o mână de cenuşă, un fel de gunoi, cocoţat într-o rubrică, uitat de libertate, sadism de sine; îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon; stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om; cu deosebită nesimţire; calamitatea Vişniec; Boule; Sebastian s-a inspirat din Luceafărul; marele profesor Tudor Vianu; l-o fi iniţiat Ivasiuc în ceva foarte concret? Cine ştie; cine era în spatele lui trebuie; Masa Remarcaţilor; dracu n-are moarte; dar cu Nae Ionescu ce-ai avut; dar cu Nicihifor Crainic; Eminescu defăimat; lupta între modernişti şi protocronişti; toată şmecheria e gaşca, omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie; între protocronişti şi manolescoizi; Zaharia Antinescu (prototipul lui Caragiale pentru Trahanache – sic); Patapievici Snobăsescu; ageamiu în materie de teatru; detractorul lui Camil Petrescu; maestru trăgători de sfori; voinţa discreţionară a decimatorului; un tip purtat sub aripă de Cel cu coadă; focul e karma ce arde pentru a ne desăvârşi; dezgustul pentru snobi; toate curvele cred în farfurii zburătoare; eu, care sunt tot un polemist; acest neguţător de suflete moarte, care se numeşte Nicolae Manolescu; Manolescu e rece ca o moluscă; are şi ceva de fantomă etc.

            Temele se înlănţuie vodevil autosacramental pierotesc nemanolesc. Trist o fi inaccesul la diavol, maimuţărirea lui criticoidă, cu parodie din zona tabu, reconstituită crailâc matein boemian la sentiment, i-auzi p-asta. Rău făcea N.M. să-l fi băgat pe Puşi în Istorie, nu mai aveam stabor hamletian întru arătarea fantomei.Chiar lui Puşi îi convine din ce în ce, deposedat de ură, chiar epuizând măcar şi reproşul, iubindu-şi nebăgătorul. Că nu se lasă, că nu-i ajunge nici atâtica muzica din La piaţă, purtându-se, ca Iosif Sava, pe lângă Mazilu la operă? Da’ Puşi declamă anima. Trăieşte roluri de-o mai mult decât literatura şi numai literatura, textul, logosul alfabetizat (cred că Goma zice alfabatizat). Nu că nu i-o fi păsând de Mircea Eliade şi Ioan Alexandru, de Ionesco-Unesco. Se sfârtecă, în replică interdicţiei paranoide, extinse de la nepieritoarea Secţie cătărnită, pentru mântuirea prin implanturi de creaţie empatică, beţivănită, la o adică, până a nu se comanda plutonului rima uciderii intelectuale, fizice, ancestrale.Ce operă bufă ar fi de compus ca eternă. Din nou – ciupiţi-l – cu Eminescu (-Sebastian), Mioriţa (-Alexandri), protocroniştii edgarieni şi nu numai,  întâlniri de râs-plâns cu Alexandru Piru, Teodor Mazilu, Ştefan  Stoian, Marin Preda, Ion Coja, Horia Lovinescu, George Calboreanu, Nicolae Manolescu. Sinecdoca oratoriului-carte pare a fi testamentul lui Ştefan /Apus de soare, cu toate numele cadenţate-ducere-eroism, în contrapartidă cu  fresca dedublată a scriitorilor băgaţi (ca într-o beznă) şi nebăgaţi ( de dezăgăzuit înmlăştinarea ignorării, că doar s-a dus vreamea când un titan, eventual Călinescu, se mai înhăma, de unul singur, la iadul-raiul literaturii române, cu origini şi prezent. În chinuri reabilitante recitative din Octavian Goga, Radu Gyr, Nichita, leaduri şi prozeme pe prietenie din Mihai Elin, Iulian Neacşu, Iolanda Malamen, Alexandru Grigore, Teodor Pâcă, Mircea Micu, Adrian Dohotaru, Tudor Vasiliu, Paul Vinicius, Marius Ianuş, Adi Cusin, George Anca, Ruxandra Cesereanu, Gheorghe Pituţ, Ion Drăgănoiu, Sandu Stelian, Ion Iuga, Ion Larian Postolache, Pan Izverna, Vintilă Ivănceanu.

            Istorie (Puşi versus Niki), memorialistică (şi cu Niki), polemică (tot la Niki). Incomparabilă. Autopremiu. Autodafe. I-ai făcut un mare serviciu criticului nebăgător, să audă numai corul întemniţaţilor din Fidelio – tu cânţi Spiess. Deconstruirea inchizitorului se diluează – ţi-o mai fi trecut – făcând loc operei paraistorice, pe terenul tău dramaturgic, culisat memorial-elogiastic, contra-polemos, unde chemi suflet după suflet – spune drept de câte ori ai plâns trepădând tastatura în onoarea lui Manolescu? Şi ce băiat frumos erai şi să ajungă în final Cicikov – Gogol a fost român (a citit undeva Cimpoi, cu bunic dac şi poet) iar sufletele alea moarte din Tighina, ca o altă istorie, necritică, a lui Niki-Puşi.

            Dacă trăia, aşa scria şi Vasile Văduva; chiar prin ’73, cu leucemie, tot a publicat un articol din rubrica lui contra plaivasului preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Virgil Teodorescu, pentru că beştelise nişte tineri (cum şi al nostru de acum ne lasă fără clasici, fără sânge, fără Pământuri, din Preda, că le scrie pământuri). Doamne, îl aud intonând pe Vasile (voce ca a ta, mai bas din ce bariton vei fi fiind matale), luaţi plaivasul dumneavoastră de preşedinte…, mi se făcea şi frică, şi a şi fost ca o anchetă prin preajma rezervei din pavilionul soljeniţânian. Ai scris tu şi pentru el şi pentru noi. Cu Fane Stoian am fost la înmormântarea lui Vasile, cu tine la a lui Fane, tu te-ai nimerit şi la infarctul lui Alexandru Grigore (Paul Dobrescu scrie că s-a prăbuşit chiar peste celălalt mort, din sicriu) – măcar moartea find a ne fi literatură neindexabilă, spre o recunoaştere eliberată din decapitare şi aruncare de cap în fântână, cam cum debitezi tu puccinian, dar şi humosrescă după humorescă de să şi îndrăznima a râde că a plânge. Că auzindu-l dr. Neagu pe Vasile că-l doare piciorul, i-a zis, păi ţi-l taie, şi uite că doctorul fu asasinat în Găeşti, Paşte 2009 (îl şi sunase pe Pan Izverna, că unde-l poate întâlni pe N.M., ermetic, între patru ochi, de ce, să-i dau două palme; tot pe chestia istoriei – Dumnezeule, câţi rămăserăm încă neasasinaţi decât simbolic).

            La Puşi, compasiunea pentru Dana este şi pentru N.M. “Pârţurile” preferaţilor lui N.M., în top cu Mircea Cărtărescu, se orchestrează în grotesc răcoritor, topless. “În lături”, trâmbiţează, cu Maiorescu, nu la adresa lui Andrei Mureşanu, ci a lui N.M. Şi ce să fi scris N.M. despre umorismul sau bucureştenismul impenitent ale lui Puşi (care a dat-o în bară la Ploieşti, iar la prima lor întâlnire, de seminar, când asistentul N.M. a invitat studenţii să se împărtăşească împreună din opera lui Geo Bogza, Puşi s-a scuzat că a mâncat de dimineaţă şi nu se poate împărtăşi, iar acum ar vrea să fie împărtăşit cu grijania istoriei). Poză retuşată, stilistică bulevardieră, umor liric până la “poezii bestiale”? Evaporare romanescă în televiziune şi piesă jucată la Craiova?

            De-aia e pur Puşi – şi ca dânsul suntem atâţia şi încă pe atâţia – că n-a scris N.M. despre el, nu l-a băgat în gaşca-harem, l-a lăsat de cartier, la Mogoşoaia, la ceai, la o bere, în cârje. Măcar să fi montat A Game at Chess de Thomas Middleton, cu albele englezii (regină Dana, rege “bulgarul”) cu negrele spaniolii (nebuni Puşi cu ai lui pioni, cât că personajul-diavol e calul/the Knight, ambasadorul filipic, de unde şi inconştientul folcloric “dar cu Crainic ce-ai avut”?).

            Şi ce-a căutat la Paris, la Aurora Cornu, la Paul Goma? Face pe curajosul întru distracţia refuzaţilor în distribuirea lui stradală-catedrală. Unde-o fi mai de fală – în Niki sau în Puşi? În istorie sau în praştie? Tunul canonului lui N.M. ignoră bandul lui Puşi, nu chiar şi invers. Şi ce (nu) mai face? Pe câţi enervează, începând cu N.M., magnifiindu-l de-al pamfletului.

            Om fi murind, ucişi sau nu, pe acelaşi drum? Asasinarea prin ignorare tăticul Belindei o recompensează cu sărăţele, cu amintiri mişto-şmechere şi estetică între Mazilu şi Musil. Pe filiera Costin – Eminescu – Goga, dar mai ales Caragiale – Sebastian – Mazilu. Mai rar ca Puşi. Ca Zoe, coane Fane. Ce lecţii şi cui le-o fi dând plaivasul nemescnik, dar şi ce praftoriţă, cu cârja, primeşte de la un scriitor pentru scriitori rămaşi în viaţă, cât de câţi, în carnavalul refuzaţilor. Ce invidioşi. Nemuritoare, mezafizică bufă, de Puşi nu-i zice Niki, ca Monica şi, după ea, Goma. Să-i iubim pe amândoi, Arhanghele.

            “De fapt, sigur, e o istorie de gaşcă şi se iau şi scriitori din trecut, numai de dragul de a părea totul şi serios şi autorul a se putea compara, măiculiţă Doamne, cu George Călinescu! Pentru că se pare că numai el a scris o istorie a literaturii până-n zilele lui şi ilustrată cu poze de mare calitate. Dar valoarea lui Călinescu nu stă în cantitate şi poate nu întotdeauna în judecăţi, ci în stil, în stilul formidabil. / Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă.” (p.87)

            “Parcă din cele scrise de Marian Popa rezultă un personaj de roman britanic şi mă face să mă gândesc la figura aceea a lui Soames Forsyte, pendulând între abjecţie, uscăciune şi dor de o femeie pierdută pentru totdeauna. Şi mă gândesc că poate cândva şi Manolescu a iubit literatura, deşi a tot violat-o, o iubeşte însă prea pragmatic, aşa cum iubeşte arabul cămila, uneori şi calul, ca în neuitata poezie a lui George Coşbuc.” (231)

            “Cam asta-ţi lipseşte dumitale, domnule Manolescu, focul, îţi lipseşte dragostea, dragostea pentru literatura română, pentru cuvântul românesc, pentru cei care vorbesc şi scriu în limba română, eşti ceva în genul acelui Mann ohne Eigenschaften (Omul fără însuşiri) al lui Robert Musil, dar care, precum la Mazilu, după cum ai observat şi dumneata, se caracterizează cel mai bine prin impostură acest personaj.” (279-280)

            “Ca un adevărat Cicikov, N. Manolescu, vânător de suflete moarte, străbate paginile literaturii române cu trăsura lui diavolească, împins pe undeva, protejat pe undeva, da’ de cine şi de când şi până când?” (340).

UN PICARO DUIOS-AMAR

 

Puși Dinulescu, Călătoriile lui Nea Puși, Editura Lider, București, 2013

 

24 de retrocălătorii pușiene – de sertar, recompuse, cumva testamentare, incluzând o revoluție și informații amoroase – tentează imposibilul unei armonii cu sine și cu viața lumii călătorite sub vechiul regim, în zorii neocapitalismului, și la început de mileniu. Poate umorul, de la argou la subsol eufonic, va încânta pe mulți, pe alții, mai puțin. Însuși autorul-personaj, picaro bucureștean, se împieptează ori se ia peste picior, întru descătușarea propriei literaturi, printre sirene-dulcinei, parcă anume pentru a se dezlega în sfătoase cumpăniri moral-politice, îndeobște anticomuniste, anticapitaliste, totdeauna scriitoricești, cinematografice, teatrem.

            Romanul picaresc, de aproape 450 de pagini, este scris cu bucuria molipsitoare a autorului nedoborât nici de propriul geniu, arborat glumeț ori ba, nici de opușii pe care-i rade comic și nu prea. Călătoriile, deja trecute – turism jalnic, parodic și astfel cu atât mai poetic-plastic – sunt surse de meditații confesive, mereu retezate de reveniri la locul faptei, ca pentru o demonstrație flaubertiană a stilului de transcendență descriptivă. Tot ce spune cititorului își spune sieși, în oglindă, sparge oglinda, călătorul a dispărut, s-a transfigurat, complice, călătoria-viața,-odiseea.

            Călătorie (auto)polemică, de nu răzbunător melancolică. „Felul în care am scris și am rescris această carte e ca o răzbunare pe timpurile acelea, când nicio pagină din astea ale mele n-ar fi putut apărea, cu stilul ăsta al meu sifilitic” (Prefața autorului, p.5). Dickens „prefera autenticul, ca și mine”. (p.38). Pe aceeași pagină (46), Hamlet și poporul român: „Deși conspirația sigur există. Dar nici transcendența care se organizează prin călătoria înapoi în viață a acestui spirit neîmpăcat cu minciuna, cu uzurparea, nu poate fi neglijată”; „O! Doamne! Ce faci tu, popor român, ești doar o gelatină fără gânduri, cum te cred Cioran sau Patapievici sau Mircea Badea sau țeparii tăi politici, economici și care mai de care mai… / Huo! / Nu, nu cred că merit să vorbesc despre Veneția, prea sunt plin de teatru și de politică și de futu-i mama ei de treabă!”. De final, „Ce să mai adaug? E totul atât de trist, ca un șoșon rupt, abandonat pe o câmpie nesfârșită, pe care plouă, tot plouă, fără sfârșit” (p. 446)

            Greu de povestit acest text(ualism) arhitecturat în scriitură de poate cel mai bun povestitor al epocii noastre oraliste, cu obstinația conștiinței unic literare (vinovată? fie)  – „atât îndrăznelile mele lingvistice, cat mai ales viața unor gânduri, ieșite din pana mea, alergătoare numai după o întristată chibzuință, care să nu fie totuși numai matură, dar poate și inteligență și tânără. Încă…” (p.6).           Detensionarea prin călătorie, în comunism (mai ales de la distanța căderii acestuia) – Praga și Budapesta, Orient-Expres, Paris, Mannheim, Bulgaria, Atena – face loc, în postcomunism, unui fel de libertinaj voiajor, subjugat sporit păstrării cumpătului evocator, construcției stilistice, fotografiei cinematografice, comediei scenometrice – O revoluție în București; A ajunge sau a nu ajunge la Lisabona; O vâjâială-n Brescia; Papagalul din Malta; Pe plaja turcă; În spania lui Federico; Soarele de Amsterdam; Parisul, după 18 ani; Idilă în Seychelles – și tot așa la începerea mileniului – De la New York la Miami; Opatija, de lângă Cehov; Chetroaiele Cartaginei; Fiordurile Norvegiei; La degetul cel mic al lui Fidel; Con Italia da tasca!; Mirajul Germaniei.

            „Luasem alea două burse de la Annette, mai tapasem, mai mă-mprumutasem, ca să înapoiez în țară banii românești, mai profitasem de ospitalitatea românilor, chiar și a unor francezi, necunoscuți înainte, de fapt a unui francez: Alain, dar, gata! Începeam să mă plictisesc de mine însumi. Ăsta era lucrul cel mai grav. Și apoi mai era Camus!” (p. 69).

            „Știți? Viața mea e scrisul! Credeți că dacă mi-aș turna prietenii, aș intra în casa lor și p-ormă v-aș raporta dumneavoastră, m-aș mai putea vedea în oglindă? Aș mai putea scrie? Pe dumneavoastră care sunteți niște profesioniști și serviți patria, desigur, cu competență și devotament și pe față, toată lumea vă prețuiește! Dar pe turnători nu-i priviți și dumneavoastră cu dezgust?” (p.94).

            „Vroiam s-ajung la Statuia Libertății și mă tot duceam spre sud. Și nu mergeam decât pe jos. / Până la urmă n-am ajuns. N-am reușit să depășesc  Chinatown. Acolo am dat de niște scene cam sinistre. Am observat că-n fața unei case se tot opreau niște mașini extraordinare, ieșeau apoi (din casă) tipii dintr-o fanfară, trăgeau niște sunete țipate, apoi scoteau ceva, din casa aia, am observat că erau sicrie, d-alea mișto, de lemn scump și bogat ornamentate” (p.336).

            „Din Norvegia în Seychelles,

            Eu, românul cel mai bel…” (p. 388)

            Poeme subțiri-groase / grație-injurioase sunt și din  Turcia sau Italia, traduceri din Lorca via Spania.  Zeci de artiști își vor surprinde crochiurile duioase ori amare. Turiștii se vor vedea năpădiți de contra-ghidul mai pe șleau decât orice ghid, în plin experiment ultracoerent. Hiperbola eului, călătorie de călătorie, se deversează narativ din pâlnia încă-Stamate a lui Nea Puși.

            Picaro P ”Personaje central del subgénero literario de la picaresca, que representa al antihéroe desgraciado y de mal vivir, desengañado de la sociedad y que pone por encima de todo el mantenimiento de su libertad y el instinto de supervivencia.”

*

NICK

                                                                                                Lui Pushi aka Rabindranath

            Fă altceva după ce stai de vorbă. Le scrii pe urmă. Să ai curaj să mergi pe chestii-cheie. Vorbind, gândeşti, unii flecăresc, mă enervează. Snobism, să mă duc la vot, nici la scriitori, tabăra mea e dezorganizată, ailaltă, organizată. Ai treabă cu popii, părintele Serghei de Tolstoi. O budă de infractori, li(t)ota asta de scriitori băgaţi în faţă. Singurul scriitor e Breban.

            Să nu mai vii că îmi aprind ţigara. Îşi taie venele dacă o întrebi de ce fumează. Ar trebui să-ţi arunc cuţitele, nici măcar nu sunt ascuţite. Nu ai fost bun la matematică pentru că nu s-a învăţat numerologie, Pitagora? Fizica trebuie studiată, radiaţiuni, ce materie nevie?

            Îi convine cu vistavoiul la poartă. O petiţie. Se rezolvă, tovarăşe inginer. Atunci mai direct, acum am evoluat, nu te omor. Majoritatea fac demenţă alcoolică. Să-i ţinem pumnii lui Bute. Chipăruşi în furaje.

            Numai ei pe batistă, tot ţambalul. Vorba lungită, storcătoare de demoni induşi. Grămadă de defecte, ca şi Danton. A defectat, ucis de securitate. Frica de evrei, alt holocaust. Feciorelnicia criminalilor uniţi. Ce-am inventat mă inventeze, o katha. The Un-Dead. Drog bate. Mucabele la costum, tichie Platei în fum. Ca o compasiune şah, nu avansam, abia schimbam. Ne-om deşifona umilinţa involutară. Coran intelect.

            Să-mi dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege, da’ nu articulo de papel.

            Duhori anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca ieri.

            Cartea mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să nu mă  mai uit la box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.

            Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.

            Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance somnambulo. Verde, verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. N-are rime, ca în Coşbuc, în marja unei poezii senzitive. Ăsta a tradus stele mari de promoroacă.

            Băi nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea gitana. Nu le poate vede – groaznic. Pe la semafoare cerşind. Yellow stone. Wyoming. Cuarţul, mai exact decât zirconiul.

            Din nou cu Brâncuşi d’ai purgatoriului transcris. Discret până la discreditare, timidul lui Cezar. Ultima oară, nici la lume să mă uit. Azi iar cărţi şi intelectuali supravieţuind. N-ai cancer. Ai întâlnit o hacienda. Atmosferă ca-n Spania. Costoso. Noi tot crucea nimerim nebaptişti aferim.

            De pierd caietele, bine că nu se înţelege ce scrie. Mai e şi duminică. Să nu dea de Aristide Kamanita al tău şi al lui Zberea. Hamond ar putea regiza Furnicile. Ramona de la analize vrea o carte. Tu nu dormi, eu visez rânduri. Ăi bătrâni în lanţ indemnizat, ăi tineri de şi-or fi dând seama.

            Eram trei, doi – eu cu taică-meu. Oi fi având şi eu un fiu. Eram adversari ireductibili, ori ne apăram de represiune, umblând împreună. Creierul împingea scalpul. Înainte de vot, tura, abdomene, după, corectura furnicilor. Amnezia  halucinatorie Anand-Nandini ar fi cheia generativă.

            Kant nu contestă ideea de dumnezeu, nu e o categorie constituită, e un postulat necesar, unii l-au acuzat de ateism. Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism. N-am auzit asta, poate că religia e opiu. Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.

            Reţeaua din reţea, dublu structurată, politică şi teroristă. Autoatentate. Vrem neoameni. Pe o pânză de trădare. Cred că te pot detesta. You’ll never beat the Irish. Rusul schimbă sezonul. Rosătură de la proteza inghinală, cu ce să mă dau, cu gălbenele, bine, cu aloe. Fix ca’n ’45. Exces de incopetenţă. Unknown. Silogismul troc. Pantologie. Dodifici toate speciile. Primul motto, din Schlegel. Simona are Moscova în spate.

            Era cum m-aş fi dus la teatru, de înconjuram lacul înghiţind tirade. Criticul pentalogic, tot cinci mottouri, iar eu un viitor troc, contrastudiu. Sănătatea de a nu repeta destinul celuilalt editor poate sub crimă. Crabii neraci, cruste exterioare, de scârboşi. Un gol de-n chaos. Hai şi cu paşoptu’. Oi mai fi fost şi n-oi fi vost’. Să credem aceste aranjamente, dacă nu vrem să cădem pe scări.

            Ziua de San Federico. Puci la Sevilla. S-a alăturat şi Granada. Fiecare îşi făcea mendrele, se răzbuna pe diverse chestii. Beţia sângelui, treabă de război civil, aşa şi Bosnia. Nici nu ştiau de partea cui luptă. Inchiziţia, cea mai a dracu’.

            Frica de dumnezeu şi de prostia din jur. Evanghelia pe piept. Ai grijă ce scrii, lucrurile se vor înăspri. Cine băieţi, cine fete, cine fericit? Ai pustiit-o. Punjab. Ciorapul de la proteză în maşina de spălat. Am auzit de V1, V2, mais quand? În Groapa Paraschiv  îl bate pe Bosoncea. Nirvana alcoolică. Nu există scăpare. Nu se susţine psihologic. Iar ai tras dungi? Unsu-tunsu. Războiaş civil.  Din peana lui Corneille. Baruţu.

            Cum se şi prăvăleau peste pâini, mai moi la noi, after all, dar degeaba, deduceai din intonaţia miorlăită, aluia, aluia, aici îi, ne trebuia, unde om fi crezut că suntem, geaba meci. Vei fi auzit ploaia muezină. Vişine, vii şi ne. Iacobini la coasă. Mene, mierle, trene cer’le şperle. Nu s-a spălat pe mâna dreaptă. Cât că erai din Homer, Praleo. Călugăra gitana.

            Ce faceţi azi când vorbeşte Ostaka? De vorbit cu vorbe a nu mai vorbi, interzis pe viaţă. Povestea tatălui aşteptând biciclista, roată verticală d’alei încinse. Deci, semănând tatălui meu, domnule, ai conversa repetat cu femeia, pe aceeaşi politică, nefanatic, yet, ar trebui să fii contabil, să joci table, să citeşti filosofie, voce n-ai.

            M-ar visa câinii. Victimul. Problema ta e ţinuta. Să te autoinventezi. Mersul tău nu-mi place. Să mergi ca A, nu ca B, ca un câine care-şi caută mâncarea pe jos. Să faci atârnări. Scolioză. Când calci pe scenă, fiecare deget de la picior are corespondent în trup. Să ştii să şi stai bine. Important e degetul cel mare. Caută mersul să fie de calitate. Viaţa e o scenă. Când eşti tânăr e mai uşor. S-o iei încet. În viaţa socială, suntem actori. Emil Constantinscu a luat lecţii de la Caramitru. Legătură între şah şi dramaturgie, deschidere, apărare, final. Hăţişul şi schema.

            Tanti Fane, doctorilor, că să nu moară până nu termină nepoata cartea de scris. Merg pe vârfuri să-mi sui şira. Crezusem că te iei de cămaşă. Cin’ s-o mai vedea la televizor, belea? N-are cine mai ieşi pe unde, apă, pulbere. Relaţia cu calcanii. Ăştia demolează climatul.

            De ce nu învăţaţi voi matematică? Ăsta este casus belli. Atâta ai voie. Ştii să scrii? Moartea sufletului dumnezeiesc. Trestii de vulcan umane. Zbârnă. Ia pastilele. Mână necunoscută. Cai cu boi. După amprente. Torah. La subiect. Alta preia controlul. Trişti din ăştia. Ca la Massada. Născuţi din aceeaşi pisică, dintr-o contradicţie. Te-a trecut pe extasy. Nu se poate întâmpla ce se întâmplă. Fură-ţi libertatea. Tetrarhia lui Diocleţian. Aţi dat în bengă, cu o clepsidră înainte. Rextier. De lipsă cărticea. Vara devreme. Clipit blind. Bibanul a muşcat. Două leşinături. Aud toate urletele. Overdoză. Să dispai. Vrei o banană? Mai stinge sabia. Ţi-or da în creastă. Mă gâdil. Bujiile în menghină. Mama de la est. Noi rămânem, voi plecaţi. Cineva să-i dea o îngheţată pe băţ. Au băut toţi petrol. Te-a bătut soarele-n cap, uitat pe scările templului. Ne e dor de absenţa ta. Blitzcreig. Am pozat matul cu calul tău şi cu tine. The battle for Damascus. Mi fido di Maria. Se termină guvernele.  Unde eşti, Petre? Lume bubuită. Dictobrutăria. Radiofratele. Urmează căsăpirea. Aduceţi cazmaua. Plângeţi toţi în pumni. Auzi voci, vezi lumini puternice când închizi ochii? Leprezentare. Şarlament.  Mama curţii ce doreşte?  Crimă continuă. Cum e vremea la Tiraspol? Absenţa politicii. Mâna Rusiei. Se uzează praful de puşcă. Galerii în vacanţă, pe ger, pe cer. Haraşo. Ce trebuie să facem, domnule? Oamenii obişnuiţi. O masă amorfă profund viciată. Slujbe de cârcă. Criado. Admini. Să controlăm. Război cultural. Conducerea la Moscova. Bastionul din Uppsala. Mazilu de noapte. Şapca şi prosopul. Înapoi. Cotrop. Sub talpa rusească încă 50 de ani. Valizele şi valea. Încăieraţi-vă mai tovărăşeşte. Descărcaţi-vă dracii printre cracii nudistelor tinere, hai cafteală, neamule. Sunt trădător. Doar cu măştile pe faţă. Vara trădătorilor d’Elţân-Makarkin-hipertrof-poa (personal operativ acoperit).  Confidenţial. Du-te mai la est. Fiecare cuvânt invers. Suveranitatea plenului. Căutăm bătăile inimii. Xanax. Popularizarea eroilor clasei muncitoare. Stat de drepţi. Guriţă de aur. Burghezia abia se formează. Subconştient colectiv stalinist indus. Îmi pare rău că eşti agitat. Nomen artis. Nu mai sta ghiocel. Aranjăm cu Ivan să-ţi dea voie să votezi. Nick-uri. Lucrativni. Iubeşte revoluţia. Stoljeniţân mare scriitor, nu Chiriţă. Nu citesc scrisorile deschise de trupele de cenzură. Ghilotina, alte capricii. Ben, curios dacă patriarhul îi răspunde lui Coruţ, poate curuţii lui Doja-Puşi-Andru. De ce nu aplicăm noi dialectica lu’ Socrates?  ….alegerilii din 1946, 30 decembrie 1947, 11 iunie 1948, loviluţia din ’89, mineriadele, duminica orbului, iar acum  loviluţia din luna lu’ iulie.  Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.

*

 

Dumitru Drăghicescu:

 

            Revelație și anamneză. – Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta este precizamente  reminiscența, această anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem. Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze, căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt, această maieutică, sau arta  de a moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că este vorba doar de a le scoate.

            Cum există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?

            Totul se explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale acestei științe absolute – rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea științei divine conținute în puterea din oameni Prin chiar aceste invenții, prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul omniscient  se deschide în reminiscențe care se actualizează dând știința.

*

 

PUȘI  SCRIE O PIESĂ

            Puși scrie o piesă, de prin august, intrăm în septembrie. Caragiale în proză, el are și volum de teatru publicat-jucat (cele trei-patru romane, bașca), iar așa cum am spus că de cinci ani ne predăm zilnic cursuri de estetică, normal că se revolte a nu-i ieși (cât a tras la teatrem…, dar scenometria mea tot nu l-a impresionat). Îi spun: dramatizează Robert Calul. Pauză. Sau, dar aici îmi dai copy-right, fă o piesă din tomul Puși contra Dumitru Dinulescu de Grigore Traian Pop, Crater, București 2001. Poate nu s-a întâmplat până acum o biografie urmată de o contrabiografie a biografiatului (Addenda sau în căutarea scriitorului pierdut de Puși Dinulescu) între aceleași coperți. Vezi conflictul. Personae: Grigore (sau biograful), Puși (sau biografiatul) – eventual și killerul (prefațatorul) și George (subsemnatul). Schițez o scenometrie pentru teatremul tău.

            GRIGORE: Un etern șovăielnic.

            PUȘI: Șovăirea sau șovăielnicul nu sunt izvorul experimentului ci curiozitatea sau Curiosul. Noi, scriitorii adevărați, nu suntem șovăielnici, fiindcă scriem cum ne dictează subconștientul.

            GEORGE: Well, Salinger, Camus…

            PUȘI: tot curiozitate e la bază, ca tot nemuritorul I. L. Caragiale în localizarea Curiosul pedepsit.

            GRIGORE: 1968, debutul editorial al lui Dumitru Dinulescu, Vintilă Ivănceanu, Florin Gabrea, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov.

            KILLER: Carte care mă obligă să mă despart definitiv de Puși cel de dinainte. O să-mi fie dor de el. Dar despre morți numai de bine.

            GRIGORE: Puseul textualist și antipastișa.

            PUȘI: Eu am făcut intertextualism înainte, însă, fără nicio legătură cu curentul împământenit de Nedelciu aici. În Poveste cu Monica din Linda Belinda, în romanul Galaxia burlacilor,  în Jurnal comprimat, în Spre Sulina – scrisori din vilegiatură, tot din Linda Belinda, și-n multe alte locuri!

            GRIGORE: Costică Mardare, Bouvard și Pecuchet sau avatarurile textualismului.

            PUȘI: Timpul cerne valorile, dar le mai cernem și noi. În 1979, în februarie, am venit la Mogoșoaia. Am venit să stau și eu printre scriitori. Acasă aveam o situație insuportabilă și m-am refugiat aici. Pe atunci era încă acolo o adevărată Academie. Marin Preda, Teodor Mazilu, Mircea Dinescu, Lucian Raicu, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Grigore Hagiu, Alexandru Papilian, Sânziana Pop, aveau să vină curând Virgil Mazilescu și Petre Stoica, venea Horia Lovinescu, mai apărea și Fănuș Neagu, stătea acolo și demențiala Florica Mitroi cu sora ei, Ștefania, care era soția lui Mazilu. Dintre toți, cu Mazilu, chiar m-am împrietenit.

            GEORGE: Mă duc după killer.

            Dezolat, de unde piesă? Trecem la Robert Calul, nuvela princeps, ba microroman, care regenereaza in roman ca Eu și Robert Calul, Revanșa lui Robert Calul. „Vă invit să urmăriți întâmplările mele și ale lui Robert Calul într-un microroman scris în 1966, din care am publicat o variantă mărunțită de 25 pagini, bătute la mașină, din care nu se mai înțelege nimic, în timp ce, din cea pe care vi-o prezint și are 83 de pagini, bătute la mașină, se înțelege totul”. Cât că n-o să cabulipsec teatremul, voi tranșa paginile din care nu se mai înțelege nimic, pe cele 83 din care se înțelege tot, să-le dramatizeze Edgar Wallace aka Puși. Dar îmi trebuie întâi  un intermezzo general valabil, într-un ubicuu parc bacovian, în mai vechi cinci ani decât ai bătrâneștilor colocvii scnometrice.

*

PUȘI  DINULESCU

 

EU  ŞI  EA

 

 

            Ce minunat cânta muzica. Restaurantul era în semi-obscuritate. Deşi eram afară. Dansam.

            Eram mulţi pe ring şi din această cauză ne cam izbeam.

            De pe ring nu se vedea luna. Eram la Restaurantul Parcului din Bucureşti. Ghiceam totuşi luna, frumoasă ca o tânără creolă, părul fiind foarte negru şi faţa foarte albă.

            Şi luna ne electriza.

            Ne atrăgea cum atrage marea înotătorul.

–       Apa atrage omul viu, spunea un navigator.

Eram în Deltă, pe Canalul Litcov.

            – Vrea să-l prindă, continua el. Și dă afară omul mort.

–       De ce? m-am mirat eu.

–       Aşa-i la toate vieţuitoarele. Fiindcă le crapă fierea.

Şi luna ne electriza.

Abia acum, după cinci ani, văd că nu era sinceră.

Vroia urgent, cu orice preţ, căsătoria. Şi eu vroiam.

            Dar ea şi-a dat seama:

–       Eşti un om de nimic, asta eşti.

–       De ce sunt un om de nimic?

–       Nu te concentrezi pe nimic.

–       Precis?

–       Da.

M-a părăsit. Ce lucru idiot.

            Eram la Tulcea, la Restaurantul Delta. Mă gândeamla ea.

Acum cinci ani, tot aici, îi scriam. Ce înfocat eram!

Acum 3-4 luni am întâlnit-o şi m-a-ntrebat:

            – Nu ştii o casă de vânzar la tine-n cartier? Vrem să ne luăm o casă frumoasă. Nu ştii?

–       Nu… am să mă interesez…

            Azi am fost la Murighiol, la camping. Am mâncatpeşte. Am indigestie.

Şi-mi coace un deget.  La picior.

            M-am descălţat şi scriu aceste rânduri.

            Afară, Dunărea curge liniştită ca un dulap sau ca durerea mea de după ăștia cinci ani.

*

            ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

            DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

            ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

            Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

            UNUL: Sunteți pictor?

            ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

            Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

            Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

            Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

            Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

            Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

            Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

 

Al nostru, al amândurora,

Robert.

            AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

            ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

            AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

 De ce mă baţi?

            –ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

            DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

            DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

            DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

            ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

            DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

            ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

            DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

            ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

            DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…

            ROBERT: Ca de obicei, da…

            DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

             ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

            DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

            ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

            DEBUTANTO: Nu.

            ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

            DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

            ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

            DEBUTANTUL: Nu.

            ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

            DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

            ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

            DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

            ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

            DEBUTANTUL: Balanţa…

            ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

            DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

            ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

             *

            DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

DEBUTANTUL: Nu.

            Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

            DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

DEBUTANTUL: Fie…

STUDENTA: Când?

DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

STUDENTA: Păi una zici şi…

DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

STUDENTA: Şi din mai ce?

DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

STUDENTA: Mă iubeşti?

DEBUTANTUL: Da.

STUDENTA: Atunci, să mergem.

            DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

            STUDENTA: Nu ştiu.

            DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

            STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

            DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

            STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

            DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

            STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

            DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

            STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

            DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

            STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

            DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

            STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

            DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

            STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

            DEBUTANTUL: Nu.

            STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

            DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

            STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

            DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

            STUDENTA: N-am ce.

            DEBUTANTUL: Păcat.

            STUDENTA:  Să ne certăm.

            DEBUTANTUL: Da.

            STUDENTA: Pe cât timp?

            DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

            STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

            DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

            STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

            DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

            STUDENTA: Îţi trebuie un om…

            –_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

            STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

            DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

            STUDENTA: Ce?

            DEBUTANTUL: Nu ştiu.

            STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

            DEBUTANTUL: Da.

 

*

            DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

            FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?

            DEBUTANTUL: Un prieten.

            BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

            DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

            BĂTRÂNA: Care Robert?

            DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

            BĂTRÂNA: Nu ştiu.

            DEBUTANTUL: Bine.

            BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

            DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

            BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

            DEBUTANTUL:  E de alamă?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

            BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

            DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

            BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

            DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL: De ce?

            BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

            – E frumoasă fiica dumneavoastră?

            BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

            DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?

            BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.

            DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

            BĂTRÂNA: Bineînţeles.

            DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

            BĂTRÂNA: Sunt nebună.

             DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

            BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

            DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

            BĂTRÂNA: De la o vecină.

            DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

            BĂTRÂNA: Nu.

            DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

            BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

 

            – De ce ai venit? am întrebat eu.

            – Fiindcă mi s-a telegrafiat.

            – Cine ţi-a telegrafiat?

            – Nu ştiu.

            – Şi cum te chiamă?

            – Nu mă mai recunoşti?

            – Nu.

            – Nici eu nu te mai recunosc.

            – Atunci e o greşală.

            – Da.

            – E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

            – Da.

            – Cât de romantică?

            – Roz de romantică.

            Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

            – Hai să ne logodim.

            – Aşa repede?

            – Da.

            – Nici nu ştiu cine eşti.

            – Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

            – Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

            – Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

            – O săptămână.

            – Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

            – Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

            – Cine-ţi telegrafiase?

            – Nu ştiu.

            – Ce scria în telegramă?

            – Nu ştiu.

            – Cum, nu ştii?

            – Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

            – Poate a fost o greşală.

            – Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

            – Şi nu te-ai mai dus?

            – N-am mai putut.

            – Dar cui îi era adresată telegrama?

            – Mie mi-era adresată.

            – Atunci nu putea fi vreo greşală.

            – Nici nu ştiu ce să mai cred.

            – Bine. Dar ne logodim?

            – Poate că da.

            – Atunci să fixăm data.

            – Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

            – Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

            – De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

            – Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

            – Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

            – N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

            – Eu m-am şi obişnuit.

            Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

            Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

            – Cum a murit Robert? întrebă ea.

            – Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

            – Şi despre tine?

            – Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

            –N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

            – Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

            – Toată viaţa?

            – Da. Ţi se pare prea mult?

            – Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

            – E drept.

            – Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

            Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

            – Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

            – Asta n-are importanţă.

            – Are!

            – Are?

            În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

            – Pot să deschid geamul? întrebă ea.

            – Nu.

            – Atunci pot să-l închid?

            – Dar e închis.

            – Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

            Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

            – N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

            – Nu. Ştii la ce mă gândesc?

            Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

            – Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

            După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

            – Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

            – Sticle am destule, spuse fata.

            – De ce? Bei mult?

            – Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

            În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

            – Bun cărucior! M-am bucurat eu.

            Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

            – Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

            N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

            – Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

            – Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

            – Ce om ciudat eşti tu!

            – Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

            Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

            Fata se opri.

            – Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

            Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

            – Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

            – Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

            – Fiindcă nu se poate!

            – Ce-i aia, nu se poate?

            – Aia!

            Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

             La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

            – Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

            – Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

            – N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

            – Cine ştie?

            – N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

            – Acum nu ne mai putem întoarce.

            – Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

            – Stăm acolo până se deschide.

            Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

            – Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

            – Am văzut!

            – Am putea lua aproape o sută de lei.

            – Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

            – La mine nu s-a spart nici una.

            – Nici la mine, credeam că la tine.

            – Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

            – De ce?

            – Sunt cam multe sticle de o jumătate.

            – Mai mult de douăzeci nu sunt.

            – Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

            – Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

            – De ce nu mi-ai spus asta până acum?

            – Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

            – E destul de mare.

            Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

            – Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

            – Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

            – Vă înţeleg, recunoscu omul.

            – Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

            – Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

            De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

            – Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

            – Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

            – Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

            – Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

            Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

            – Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

            – Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

            Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

            – Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

            – Nu mai am nici un chef de cercetări!

            – Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

            – Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

            – Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

            – Acasă.

            – Acasă?

            – Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

                                                           

*

            Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

            – Trebuie să-ţi spun ceva!

            – Spune!

            – Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

            – De ce nu mi-ai spus până acum?

            – Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

            – Cui? Lui?

            – Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

            –Te-ai culcat vreodată cu Robert?

            – De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

            – Robert n-a lăsat niciun mesaj?

            – Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

            – Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

            – Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

            Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

            – Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

            – Ba da. Ce ai de mâncare?

            – Nişte ostropel.

            – Fă şi mămăligă. Vin ai?

            – Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

            – Nu pot mânca ostropel fără vin.

            M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

            – Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

            – Nu.

            – Ce vrei, atunci?

            – Să-mi povesteşti mai departe.

            – Dar de ce-ai îngenuncheat?

            – Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

            – E vorba de o amuletă.

            – De-o amuletă…

            – Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

            – Ce-ţi spunea?

            – Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

            – Şi-ntr-o noapte…

            – Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

            – Şi pe urmă?

–  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

            – Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

            – Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

            – Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

            – Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

            – De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

            – N-are rost, nu-i nimic de capul ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o broşă obişnuită.

            – Tu ai auzit de Suzana?

            – Nu. N-am auzit.

            – Să citeşti cartea mea, vei afla poate unele lucruri care te interesează.

E vorba acolo şi de Suzana.

            – Suzana, spui?

            – Da.

            – Păi, Suzana o chema şi pe colega mea de liceu.

            – O fi o coincidenţă. Suzana, de care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă Suzana!

            – Timpul e ceva relativ.

            – Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e relativ.

            – Spune-mi? Sunt frumoasă?

            – Nu pot să-mi dau seama. Dezbracă-te-ntâi!

            – Dar nu s-a-ntunecat.

            – Mai sunt aproape patru ore, până atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui bărbat înainte de-a-nsera.

            – Da. Aşa e. De ce oare?

            – Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e frumos.

            – Tu nu eşti frumos.

            – Da. Dar sunt bărbat.

            – Asta n-are importanţă, totuşi semeni atât de mult cu Robert…

            – Îţi pare rău că a murit?

            – Acum, că te-am întâlnit pe tine, trebuie să recunosc ceva.

            – Că nu-ţi mai pare rău…

            – Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am iubit mai mult?

            – Spuneai că din cauza durităţii.

            – Cu mine era foarte bun şi în general era foarte bun.

            – Hai să cumpărăm un chil de vin!

            – Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.

            – O vom lua mâine, o vom citi atunci.

            – O îngropase încă de acum câteva luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.

            – Scriam mereu unul despre altul.

            – Nu. Spunea că vrei să scrii un roman despre el şi despre tine.

            – Dar gândul ăsta mi-a venit abia acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?

            – Ţi-am spus că timpul e relativ.

            – Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.

            – Mai sunt trei ore până înserează.

            – Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a trecut o oră?

            – De s-ar însera mai repede…

            – Să cumpărăm întâi ceva…

 *

            Când m-am trezit din somn, în jurul meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o tresărire, am sărit și am  căutat să mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.

            Lucrurile din jurul meu n-aveau contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică. Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.

            Hainele-mi erau pe un scaun, claie peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.

            Atunci fata intră în cameră şi-mi spuse:

            – Ce mult ai dormit! Eu n-am mai putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei să mănânci ceva?

            – Nu.

            – Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo. Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai rezistă!

            – Bine.

            După ce ieşi, după ce am rămas iar singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise, prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai mult senzaţia că-mi intru iar în piele.

            Când am deschis uşa, picioarele începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.

            Aş fi vrut în mintea mea mii de gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă, dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.

            – Robert! începui eu să strig. Robert!

            Alergam şi după ce am dat la o parte poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung cât mai repede sub ulm.

            Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la psihiatru.

            – Dumneata eşti un fel de Rangoon, îmi spusese profesorul.

            – Dar ce este Rangoon?

            – Capitala Birmaniei. Dar du-te mai bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la psihiatru.

            Fusesem şi la psihiatru, dar n-are rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci când e vorba de cu totul alte chestii.

            – Ăsta e locul, spuse fata.

            – În dreapta sau în stânga?

            – Dar pomul e rotund.

            Se gândi un timp apoi urmă:

            – Dreapta şi stânga sunt egale din punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.

            – Dar toţi pomii au tulpina rotundă.

            – Asta nu ştiu precis, recunoscu fata.

            Se ridică, îşi netezi fusta şi întrebă iar:

            – Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau aşa ceva?

            – Nu. De unde s-aduc?

            – Păi, de la mine!

            – A! De la tine… Nu-i nimic, vom scurma cu unghiile!

            – Nu a plouat de mult, observă fata.

            – Dar prietenul meu n-a lăsat cu limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?

            – Ba da! De unde ştii?

            – Mi-am închipuit, asta era în felul lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea obiectivării.

            – Dar purificarea e o negaţie.

            – Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că nu e decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un atelier.

            – Nu ştiu dacă fac bine ce fac…

            – Totuşi…

            – M-au impresionat atât de mult vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o impietate. Prin ceea ce spun acum ,aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă forţă…

            – Dacă aş putea găsi mesajul fără să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât un punct de plecare!

            – Să ştii că mesajul nu e îngropat…

            – Cum?

            – Robert mi-a transmis mie mesajul, dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.

            – Eu voi căuta mai departe decât Robert!

            – Robert n-a fost decât profet, nimic altceva.

            – Se poate.

            – Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…

            – Ăsta-i mesajul?

            – Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură solară şi extrem de puternic legată de exterior.

            – Deci Robert a făcut purificarea pentru mine, Robert a murit pentru mine…

            – Fără moartea lui, tu n-ai fi putut şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul, asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.

            – Dar colega ta de liceu?

            – De asta nu mi-am dat seama că o se întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregăti cu migală de mine şi Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.

            – Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă şi…

            – Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte. Mi-e capul la altceva acum.

            – Dar Robert, dacă se purificase, dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile opere…

          – Robert e… uite, mă faci să spun ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău, Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…

            – În primul rând de mine, dar…

            – Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!

*

SCENOMETRIE  TENTATIVĂ  – INTERMEZZO PUȘIAN

            Dacă scenometria îmbrâncește comparațiile – am văzut că și ghilimemele, înlocuite cu înșiși autorii-anamneză, să transcriem documentarist, pre-text, săltărețe, de nu obscurizante, însemnări, puțin înainte de ruperea piciorului prilejuind această scenometrie revelată. Din critical fiction scârțâită, luăm de la Inmaar Popaart, autor dar și posibil personaj pușian, cam acestea.

            … ăsta care a scris cartea avertizează că trebuie citite capitolele de la coadă la cap… totul e design… cel mai frecvent nume german Schmitt… Narratorium… lumea e un labirint de uși deschise care doar par a fi închise. Ceva parcă seamănă și cu Kafka… ne propunem să memorăm dintr-o carteun citat ales la întâmplare al cărui sens ne scapă: ipse quidem spectaculum factus est etc… am explicat ceva în aceeași manieră pedant fastidioasă… să zicem că încercăm să realizăm un documentar… stil stridiu… iconism narativ… toponimia odioasă… colegii de literatură globomondială… avea un subiect business class… tânărul poet fu speriat de ceva ce gândise. Depășise involuntar limitele trasate la instructaj… până la Mancha facem un reportaj peste normă… filosoful pop care eliberase filosofia din sclavia și jugul unor Platon, Pascal, Kant, Hegel, Heigegger și alte cadavre uitate prin debarale… iubirea durează cât produce stres… arta ca mijloc al sexului… aici se studiază doar cadavre găsite în spații libere… veverițele își ascut dinții de schelete… cadavrul poate fi moștenit paușal sau parțial, bunăoară numai rinichii sau testicolele… uciderea tehnicianului care voia să-i ucidă… creiere de sinucigași… traumatisme pe fronturile terorismului… unora le place să se cace pe eroii lor naționali… societate posteroică… dacă ușa se va deschide, voi fi primul care va ieși…

            Pas rupt, scenometrie (nu metrostaging) Puși start pe note mici… la șase ani m-am îmbătat prima dată… mai bună trădarea decât credința… eu îi scriam cu umor, de frică să n-o plictisesc… din aceeași exhipă de ceaiuri… mă simțeam în inferioritate, nefiind băut… șăgalnice și galante flirturi… totuși avusesem umor cât putusem, nu puteam avea la infinit… limbajul internațional al valurilor… și fetele, mai ales fetele… la câte-o bere sau la câte-un ceai… modul general al femeilor de a trăda… după atâta aventură și atâta trădare… atmosferă de sinucidere în totalitate… invitații au început să curgă… un mod milos de a primi lumea… dă examen la medicină și trebuie să fumeze… Hipodrom, Bursă, Manițoiu, Alcoolicul, Albinel, Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca lui Costel și a lui Șerifu, din celelalte găști, Coco, Forică, Sandu, Nicu și Răzvan. Mai veneau două fete Sănviș-cu-Șuncă și Viplă. Apoi a venit Monica. Cu un băiat pe care nu-l cunoșteam. Dansează, îmi spune că seamăn cu Mario…  Sandu o sărută pe Monica… la 35 de ani, burlacul se reprivește la 23 de ani, iubind-o vulgar pe Gabi și ideal pe Monica, a la Euridice, Lotte, Rusoaica… scrisorile netrimise idealei Monica… Romanul Sfintei Mogoșoaia… 10 ani dinainte… vâslire halucinantă… ceaiuri dansante… dpendență de sex… filologie… reformare teatru… bere… magnetofon deschis… canon literar fotografic… puzzle din mulțime de hârtii, un pat… umorul personajului… umorul autorului… cosmic… domenial… sexual… politic ascuns… întâlniri interpretabile… absorbirea mediului represiv-robotic-inestetic-supraviețuitoresc sub pojghița petrecerii… nouă credință-instantanee-disperare… fantastic fantomatic eufonic… romanul iubirii paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai Dulcineea, Urvashi, Monica… idealul se  fărâmă în artificii perpetue hărtănit din bere în bere… hedonism martiric… romanul își precipită amoralitatea, cu fete noi și verbiajul neoepisodic, spre epic, deumorat, cum ar crește poate acțiunea pecetluită de moartea lui Marin Preda și a Mogoșoaiei… Dar ce să se-ncheie delirul nietzschean al lui Puși, că-n urmă se reconstituie ca de la sine feele, Circe, Gina, Forina, legiuni, reducție de mitologi și mitoloage, la absurd fie, vorba tăcută comunist, poststudențesc, postpuber, liric, pe audiție cu dans tolerant, sex-armonic, o bolgie boema, alta ceaiul, departe Mogoșoaia… Dar telemetria scenometriei ce zice? Unde vei găsi tramvai-taxi București-Mogoșoaia iad-rai de nu în sfântul roman, tantra București-Mogoșoaia, romanul Sfintei apărând când nu mai exista nici stabilimentul de creație etc., nici interes pentru altcineva decât trebuia neoproletcultistic… Și-o fi unul din romanele ca lumea ale fișelor de limbă, personaj și sex românești… Eu îl cred unic după ce-mi păruse țuțărist pe lângă hotelirii literari de acolo, aproape sus, nici tremurici ceasist la toate noile flori în calea flututrelui mai hazdenecazist dacă nu ratat, neisprăvit, bețiv, curvar etc., ci o conștiință pragmatic textualistă, un stilist da capo în cap cu Caragiale, un inconștient delirator de acțiuni ubicuu-simultane-înainte-înapoi-iar la loc, poate erotice, poate de râs, poate paște, poate de spirituale malgre soi-meme… Robert Calul, alter-egoul inginerului șansonetist, inserție articulară din Eminescu-Dionis, pe volubilități salingeriene, cosmisme din Sebastian, parcă  încă nu Caragiale, nu Cehov, nu Hamlet. Și dacă ar fi fost singura scrisre a lui Puși, încă l-ar fi postat careva printre scriitorii cheie din vreo lume. Așa cum numai cu Roagă-te pentru mine, tot în colecția Luceafărul, Vasile Văduva mi-a rămas nemuritor, ca și fiicei sale Alda, cu Dostoievski cu tot, care și prin Robert se insinuează actualist, cu partea magică spre Eliade. N-or fi Mantaua lui Gogol sau Moș Nechifor Coțcariul al lui Creangă să puiască toată scriitorimea de după, dar toată opera lui Puși, cu dedesubtul calabalâcurilor că teorii, că icoane după natura urbană-cosmică și altele, se resimte de mistica amatorească a lui Robert, cât să ajute misterul feminin a se avea și dezlega – în Burlacul, psihotropia din Romanul Sfintei Mogoșoaia, transcenderea comic-cosmică a Îngerului contabil –  căci umorul asigură cronicizarea acestui versant – și proza prozelor și personajele dramaturgiei dumisale Puși Robert Calul. Fumusețea romanului, propriu canon dominant, își este suficientă a cote de idiosincrazia de la început până la sfârșit a cuiva… Tase mort se ridică de pe masă, aprinse o țigară… să aibă cinci prăjini de pământ în cer… această fracție fermecată cu flori de falfă… Pantazi, Padrescu, Petrică, Peroneu, Pache Pahar, Pantelimon,, Sultana, Adalbert… o soluție ar fi spiritismul… nu fotografiez pe oricine… portretistică dialogată… făceam plimbări cu mașina și povesteam întâmplări… câtă sexualitate, atâta dramă, zise Camil Petrescu – mă, știi că n-am zis chiar așa… arsesem cadavrul vizitatorului… și a venit și Victor Ion Popa… singură mi-a spus că a făcut copilul cu un om superior mie… Friedrich din povestire este Mario în roman… înotul până la statuia mea din mijlocul mării… în neștire…

DE  LA  AUGUSTIN  LA  DRĂGHICESCU

Un argument al traducătorului

            Prezentăm, în traducere-restituire românească, prima din cele mai vaste două opere edificate, fasonate de Dumitru Drăghicescu în franceză: Noua Cetate a lui Dumnezeu, Paris, Marcelle Lessage, 1929, prezentul volum, și, în două volume, urmând: Adevăr și Revelație, Paris, Felix Alcan, 1934, alcătuind o trilogie monumentală împreună cu  Dumnezeu și destinul omenirii, scrisă și publicată în românește. O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni  ar include: I Ontologia umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.

            Ca Maurice Blondel axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila structură  Din psihologia poporului român la trilogia profetică a sfârșitului de viață. Actualizând revelator nu numai De civitate Dei a sfântului Augustin – cf  Organon de Aristotel, Novum Organum de Bacon, Tertium Organum de Uspensky -, dar purtând și ecouri poate subconștiente din Viața lumii sau Memento mori.

                        Noua Cetate a lui Dumnezeu revelează o construcție poliedrică – istorie, evoluție, profeție – de  exhaustivitate epistemică  afinitivă cu empatii și alergii la  personaje arhetipale, artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică,  un cronograf socio-religios în jargon sorbonard, o hermeneutică sociologică a dumnezeirii în umanitate. În țesăura textuală rezonează sentințe  de rădăcină biblică sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de idei, subânțeles teoretizată, frazarea și cuvintele se desprind din continua demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.

             Într-o terminologie deschisă, continuu recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și insistența clarificativă, diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu receptări integrate, dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând, inducând și cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum revoluta dulaitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie diacronică dispecerată de teză, de ideal.

             Adecvarea traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută, zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu pare dublat tacit de modelări din Viața lumii sau Memento mori.

             Dumitru Drăghicescu este un scriitor în schițe și arabescuri religios-științifice pe propria doctrină a conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat de-a valma ca tens, arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș, aristocrat, cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze, ca de epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar din viitor.

            Vor putea fi atrași pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și regizorii de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea irecuperabilă, cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite pledoarismul, lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială fiind aici Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic, stilistic, ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă a unei creații de evidentă grandoare.

            Trei excerpte din Noua Cetate a lui Dumnezeu:

            „Studiul nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate  și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietății scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.” (Noua cetate a lui Dumnezeu, ed. fr., p.12-13 )

            „Să vedem acum dacă logica dreptului de bun simț este într-atât opusă unei vieți individuale infinite.

            Cert, conștiința concepe foarte bine această idee a infinitului. O concepe atât de bine încât nu se poate concepe în act ea însăși fără ea. Dacă conștiința concepe infinitul și se concepe ea însăși infinită – și altfel cum ar concepe-o? – este logic că ea este finită, că ea trebuie să dispară ca stare de fapt în trecut și în prezent, dar dispărând în drept, în pură logică?

            Logic, o conștiință finită, efemeră bășică de săpun care concepe infinitul, nu se poate susține. Dacă ea concepe infinitul, ea însăși este infinită în principiu, în drept dacă nu în fapt.

            Să facem apel la întreaga onestitate, dacă se poate spune așa, la loialitatea logicii.” (Ibid. p.596).

            „Societatea Națiunilor și Neo-Creștinismul se spijină și se condiționează reciproc. Una, realizându-se, provoacă apariția celuilalt și Neo-Creștinismul trebuie, pentru a ameliora moravurile, să anuleze egoismele individuale și naționale ca ambiția și orgoliul, și să dezvolte abnegația pentru a face posibilă și a consolida instituția de la Geneva. Viața însăși a națiunilor depinde de aceste două mari evenimente: altfel, le așteaptă suicidul prin războaiele de rasă, de clasă și de preponderență. Dar anularea egoismului și ambiției nu se poate obține atenuându-le și reducându-le, ci, dimpotrivă, împingându-le până la capăt, procurându-le satisfacția condiționată dar integrală. Omul nu renunță voluntar la un bun real decât în schimbul unui bun mai mare care să vină. Această dispoziție, care îi este naturală, trebuie folosită și aceasta face creștinismul. Numai o viață infinită care implică sancțiunile transcendente, pentru a completa și desăvârși justiția empirică a acestei lumi, poate modifica și disciplina egoismele și ambițiile.” (Ibid., p. 617)

            Despre volumul următor, Adevăr și revelație, recenzat și de Henri Corbin, a scris un articol și John H. Hershey „God, Man, and Dimitrie Draghicesco”  In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.)

           

 George Anca

DE  LA  DRAGHICESCO LA PUȘI

                Deriziune de-ar induce scenometria fără scenă, abia terase pentru plăci avatarice, și tot am trece la corespondențe de prin cursurile lui Puși, vezi și doctoratul meu Baudelaire.

 

Correspondances

La Nature est un temple où de vivants piliers
Laissent parfois sortir de confuses paroles;
L’homme y passe à travers des forêts de symboles
Qui l’observent avec des regards familiers.

Comme de longs échos qui de loin se confondent
Dans une ténébreuse et profonde unité,
Vaste comme la nuit et comme la clarté,
Les parfums, les couleurs et les sons se répondent.

II est des parfums frais comme des chairs d’enfants,
Doux comme les hautbois, verts comme les prairies,
— Et d’autres, corrompus, riches et triomphants,

Ayant l’expansion des choses infinies,
Comme l’ambre, le musc, le benjoin et l’encens,
Qui chantent les transports de l’esprit et des sens.

Charles Baudelaire 

                Puși Dinulescu:

Aveam în ziua aceea despre „Unghiurile corespon­dente”. Adică despre axul în care se filmează. Eram în­văţaţi să nu sărim niciodată peste ax, fiindcă dacă sărim peste ax, în montaj, personajul din stânga sare-n dreapta, iar personajul din dreapta sare-n stânga.

Un autor francez, al cărui articol l-am citit eu în Caietele de documentare cinematografică, spune că treaba asta cu unghiurile corespondente e ceva elementar, ca în armată la disciplina „Instrucţia de front”, lecţia des­pre „Drepţi şi pe loc repaus”.

Tocmai când profesorul era mai antrenat în expu­nerea sa, intră în clasa noastră un băiat de la producţie, cu un aer umi1.

– Ce doreşti? îl întreabă profesorul.

– Păi… m-a trimes de la Decanat să vă spun că vă roagă să terminaţi ora cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va avea loc întâlnirea cu Vittorio de Sica.

Atât i-a trebuit lui G.V. S-.a ridicat pe vârfuri, avea nişte pantofi negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate vi­brantă a strigat:

–                                         Du-te, te rog, şi spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!

                         (din Repetentul)

                Din februarie până de Sfânta Maria Mare, am tradus zi și noapte din masive capodopere franceze ale lui D. Draghicesco, spre repatriere. Brusc trecui, picior rupt, la opera  robertiană. Doar nu m-o fi pus, cu preț de despărțire europeană cel puțin,  gânditorul nostru în colocvii cu Georges Talleyrand sau Helene Vacaresco, după ce-l debarase Maiorescu, ca pe Mureșan și, zice-se,  pe Eminescu. Puși e la curent cu retragerea  în Drăghicescu, are în casă Din psihologia poporului român. Se va face și anul de când îl evocăm. Am lăsat scenometria, obiectul teatral liberator de energie numit de teatrem, ca lexem, sexem, stă brav în curriculumul omului de studiu și de spectacol (teatru, film). Cântă omul la violoncel sau violoncelul la om? (nu e dodie, e din copilul Drăghicescu). Între ei, Einstein? Păi da, Drăgicescu a fost la College de France când, ca într-o messă, și-a rostit acela relativitatea. Căci Puși îl instalează Dumnezeu în Îngerul contabil. Tot e un link.

                Să mai vedem. Nu pot fi doi oameni mai diferiți. Se întorc însă, înainte-înapoi, zdruncind spațiu-timp, care pe filosofia istoriei, care pe, ziceam, plăci avatarice, de la treizeci și back la 20 și, ca pe Nistru (Burlacul)  iar ultimii zece ani estudiantini (revizitați euforic, la ce comunism, declarat nul – să fie Puși, sub aparența ignorării, demolator de geniu al bolșevismului prin ceaiurile utopiei lui erotice? Romanul Sfintei Mogoșoaia, toate). Apoi, Einstein, la comun, la distanță, din interbelic în târziu postbelic. Și dacă Drăghicesco este văzut profet prin mari universități, minus românești, Puși de ce să nu se  fi gândit totdeauna la legătura între cosmos și cosmetică, la acest mod de a aborda cosmic totul? (Galaxia…)

                Marile spirite se întâlnesc, iată, în piciorul meu.

*

DUMITRU DRĂGHICESCU: Disoluția literară și artistică (fragment)

            Când, cu Richelieu și Louis XIV, Franța a fost definitiv unificată și pacificată, când toate tendințele centrifuge – atât din partea nobililor cât și din cea a provinciilor – au fost stăpânite, sufletul național francez s-a unificat, s-a echilibrat și s-a cristalizat în producțiile cele mai prodigioase pe care le-a cunoscut lumea modernă. Gloriile secolului al șaptesprezecelea francez sunt cele mai mari nume din istoria spiritului modern, cu singura excepție a celorlalte trei Renașteri: italiană, cu Dante și Petrarca, engleză cu Shakespeare și Milton, germană cu Goethe și Kant.

            Echilibrul politic, rezultat al unificării și al centralizării sociale și politice ale acestui timp, a provocat o activitate intelectuală fără pereche care s-a cristalizat în operele vremii. Clasicismul lor atât de limpede este efectul inevitabil al acestei cristalizări.

            Spiritul clasic modern este opera domniei lui Louis XIV. Ea îl reflectă și fecunditatea sa domină incontestabil producția secolelor ulterioare. Corneille, Molière, La Fontaine, Pascal, Racine, Boileau, Bossuet și Fénelon nu au deloc pereche. Ei sunt creatorii ideologiei clasice, pe fondul căreia a trăit toată literatura epocilor și generațiilor ulterioare.

            Noi suntem, cu ei, în plină perioadă clasică creatoare și dogmatică, în care spiritul de analiză critică nu antamează elanul creator al formelor literare. Este adevărat că în Essais de Montaigne și în opera lui Boileau, spiritul critic sparge și în același timp afirmă această tendință a lui Henry IV către o republică creștină universală, și că se manifestă și se realizează preponderența lui Louis XIV în Europa. Echilibrul statului național tindea să se rupă prin dialectica războaielor, în favoarea unui Stat internațional, pentru a realiza o formă socială mai largă decât Statul și, din aceeași lovitură, criticismul, dialectica apar în literatură, care ia o orientare critică, abstractă și filosofică, cu Fénelon, Bossuet, Boileau, Fontenelle etc. În secolul următor, se stabilește echilibrul între tendința universalistă și Statul național; și naturalmente, ideologia literară se resimte. Operele de caracter abstract și critic, filosofic mai ales, ale unui Voltaire, ale unui Montequieu, ale unui Bigerot și ale unui Rousseau sunt exact ideologia pe care o cerea această fază de echilibru instabil între națiune și universalism. Elanul ceator al secolului al șaptesprezecelea este diminuat și încetinit, literatura acestui secol este critică, reflexivă, spirituală, sterilă. Ea are gustul fructelor uscate, spiritul înlocuind seva.

            Tendința universalistă a avut vârful cu Revoluția și Napoleon, dar acest universalism exaspera în același timp sentimentul Statului național, care va sfârși prin a triumfa la Restaurație.

            Caracterul acestei noi epoci va fi romantismul. Trăsăturile sale proprii sunt un echilibru relativ, lipsa de măsură și avântul imaginației în fine eliberată de disciplina raționalistă; adăugați un retur nostalgic spre un ev mediu feudal. Opera lui Chateaubriand, a lui Lamartine, dar mai ales aceea a lui Victor Hugo, traduce bine spiritul acestui timp.

            Echilibrul fiind stabilit apoi în profitul monarhiei naționale cu Restaurația și monarhia din Iulie, un nou elan creator ia naștere și dă creații armonioase și bogate de Balzac, Musset, George Sand, Stendhal, mai târziu de Flaubert și de Parnasieni, în care romantismul se eclipsează progresiv în fața unei treziri a clasicismului.

            Pe măsură ce evoluția economică accentuează internaționalismul socialist cu imperialismul lui Napoleon III, avem literatura lui Mérimée, cu, mai târziu, Zola de o parte, Anatol France, Barrès și recent Valéry, pe de alta, romancieri psihologici, ca Bourget, Abel Hermant etc. În naturalismul lui Zola, arta este pe punctul de a se dizolva, după cum în câmpul opus, cu simboliștii, este aproape să se evaporeze în incomprehensibil. Abuzul de analiză psihologică, exersată atât asupra persoanei eroilor, atât de unii cât și de ceilalți, asupra instrumentului expresiv, care sunt cuvintele și stilul, a pulverizat arta literară și a paralizat elanul creator în concepția și expresia subiectelor. În fapt, simbolismul lui Mallarmé, care se atenuează mult la Paul Valéry, ce este, dacă nu disociația completă a formei și a fondului și concentrarea întregii atenții asupra formei, mai exact asupra mijloacelor de expresie care sunt cuvintele? (1). Toată arta literară se reduce la a alege cuvintele cele mai expresive și muzicale, cele mai noi, și a le pune în valoare prin combinații insolite, de sintaxă, uneori de simplă tipografie, și a le da o semnificație artificială voită: esoterică. Se ajunge astfel a se neglija total fondul și de a nu face decât un pretext pentru arhitectura verbală sonoră și ritmică pe care vrea s-o construiască, și care va fi literă moartă pentru publicul profan. Aceeași disociație completă a formei și a fondului ne va da în pictură, cum o să vedem, cubismul. În realitate, simbolismul a fost precursorul, echivalentul literar anticipat, al cubismului plastic de astăzi.

                Elanul creator declină, iar literatura ia din nou alura critică și filosofică de un intelectualism steril, ca aceea din secolul al optsprezecelea. Povestirile încântătoare pe care le scrie Anatole France fac impresia acestor scene spirituale de cinema, în desene schematice și abstracte, unde lipsesc culoarea și seva viguroasă de care opera unui Balzac debordează. Literatura modernă se intelectualizează în exces cu romancierii și poeții recenți, creația se dizolvă în spiritul analizei psihologice la Proust, care ni se pare că împinge la extremă maniera lui Bourget. Pe de altă parte, cu Paul Morand, arta literară, abuzând de sinteză, riscă să se reducă la simple indicații telegrafice. Dacă acești doi scriitori sunt printre cei mai reprezentativi ai acestei țări, este sigur că evoluția literaturii a ajuns cu ei la un sort de disoluție a acestei arte și la epuizarea forței sale creatoare. Și, în fapt, arta lui Proust ne pare cea mai caracteristică. În romanele sale, analiza deja excesivă la Bourget, este condusă până la absurd. Orice s-ar crede, acest autor vede personajele sale nu la telescop, ci la microscop. Văzut la microscop, obiectul dispare sub infinitatea detaliilor și o bună parte a scrierilor lungi și compacte ale lui Proust nu îmbrățișează decât câteva ore ale vieții eroilor săi. Așa cum se ajunge la știința care dizolvă obiectele prin analiza integrală, analiza psihologică distruge personajele romanelor și arta leșină în același timp cu eroii săi.

*

PUȘI  DINULESCU

ROMAN DE FAMILIE

Georgescu s-a dus la local cu nevasta şi cumnata. E în concediu. El primeşte pe lună circa două mii trei sute de lei, fix primeşte două mii două sute nouăzeci şi doi de lei.

Luând şi banii pe concediu, Georgescu a ridicat de la casierie două mii şase sute patruzeci şi cinci de lei, fiindcă s-a întâlnit pe coridor cu doamna Lucaci, de la sindicat, care i-a cerut cotizaţia pe trei chenzine, adică treizeci şi şase de lei. Georgescu i-a dat deci din cei două mii şase sute nouăzeci, treizeci şi şase de lei, rămânând cu două mii şase sute cincizeci şi patru de lei.

            Din care şi-a curăţat un costum gri, o cămaşă albă reiată şi-o cravată bordo. Nevasta e însărcinată şi Georgescu are multă bătaie de cap. Şi-a făcut formele pentru mobilă în rate şi strânge bani pentru apartament.

            Acum, în dimineaţa aceasta de 17 mai, Georgescu a luat-o pe nevastă-sa, care se simte mai bine şi pe cumnată, şi-n această dimineaţă s-au oprit la bufetul „Unirea” şi-au cerut o sticlă de trei sferturi de douăzeci şi opt, vin excelent, pe care Georgescu l-a recomandat şi lui Manoilescu, fostul lui coleg de serviciu, acum la pensie, de luna trecută, care s-a aşezat la masa de lângă. Mici pufoşi cu crustă tare, nu poţi să-i tai cu furculiţa, ai nevoie neapărat de cuţit, îi face foarte buni grataragioaica, una, Frusina, vecină de cartier a lui Georgescu, pe care el o cunoaşte de cincisprezece ani, de la un văr, care era gata-gata s-o ia atunci, dar pe urmă vărul a fost la penitenciar că a avut proces de la o chestie, un fel de moară, pe care o exploata fără autorizaţie şi de la o fabrică de luminări, la care colabora cu unul, Gică Stoian, cu care se împrietenise,  dar el nu ştia adevărul legal şi de la Stoian i se-ntâmpla acum, deşi atât Stoian cât şi el, deci amândoi au fost condamnaţi şi vărul lui Georgescu atunci nu s-a mai cununat.

            Situaţia e deci complexă.

            Situaţia e-n general complexă.

            Aşa e-n viaţă.

            Iar viaţa trebuie trăită, în toată complexitatea ei, aşa cum cer toţi teoreticienii.

            Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.

            Era dimineţă.

            Era frumos.

            Soarele strălucea magnific. Era magnific ca o magnolie. Ce mai!

            Era în mai.

            Concediul lui Georgescu deci s-a desfăşurat în mai, parte în mai, parte în iunie.

            A prins cireşele în acest concediu.

            Şi căpşunile.

            Iar în dimineaţa frumoasă, când mânca mici şi bea bere în bufetul acela din cartier cu nevasta şi cumnata, s-a simţit bine.

            Chiar foarte bine.

            Georgescu era un om ca de 45 de ani. Şi era un om fundamental.

            Apoi din iunie s-a dus iar la serviciu şi apoi nevasta i-a născut copilul.

            Dar cumnata, în vârstă de 38 de ani, e tot nemăritată.

            Biata fată!

Dar peste 2 ani a găsit şi ea un băiat de vreo 46 de ani, cu care, după ce a trăit o vreme, s-a căsătorit.

            Acum tipul avea 48 de ani şi ea 42. Şi n-au mai apucat să facă şi un copil. Dar se gândiseră la un moment dat.

            Iar către sfârşitul vieţii, când el avea 62 de ani şi ea 56, au adoptat un copil.

            Astfel au reuşit să intre-n batrâneţe cu oarecare bucurie. Abia ieşiseră amândoi la pensie.

            Şi au apucat chiar să-l vadă pe băiat și la 20 de ani, fiindcă au trăit amândoi destul de mult, dealtfel ca şi Georgescu şi nevasta, care şi ei au trăit mult.

            Iar fata lui Georgescu, de-abia când a ajuns destul de mult matură, s-a măritat cu fiul adoptiv al cumnatei lui Georgescu, un fapt ieşit oarecum din comun, dar numai în aparenţă ieşit din comun, fiindcă în ciuda diferenţei de vârstă, s-au înţeles foarte bine şi cu toate că băiatul cumnatei lui Georgescu era foarte tânăr, scandalos de tânăr şi curând după aia au murit la intervale mici şi Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.

Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.

DUMITRU DRĂGHICESCU

   Magie și poezie.Dorința umană de atotputernicie se poate satisface egalmente prin arta, legenda și ficțiunile poetice. Spiritul omului își ia revanșa contra eșecurilor și dezmințirilor  pe care i le-a  măciucit lumea exterioară creând prin arta și ficțiunile poetice și literare o lume suplă și docilă alături de lumea obiectivă recalcitrantă. Dar pe măsură ce magia a evoluat spre observația științifică și omul a început să degaje din obesrvațiile și experiențele sale regulile logice și legile naturii, în măsura în care aceste reguli au disciplinat conștiințele, magia se văzu înlocuită de știință. Ea s-a rezervat atunci exclusiv domeniului vecin al ficțiunii, adică cel al poeziei, legendei și artei.  Alături de lumea exterioară,, ea a creat lumea ficțiunii ți a artei. Atotputernicia care îi era interzisă, acolo, omul și-o dăruie în întregime aici. În ficțiunea poeziei și a artei, omul s-a comportat și se comportî mereu ca un Dumnezeu; forța sa creatoare este aici ilimitată, suverană. Aici spiritul este creator și întrucât este creator este precum Dumnezeu. Poezia, arta în general, literatura cultivată, romanul timpurilor moderne sunt probe că omul chiar cultivat, alături de real, care este menit a fi opera unui Dumnezeu atotputernic, o operă a naturii, a creat un real diferit, inedit, un real care diferă de cel al realității propriu-zise care este ceea ce omul ar fi vrut, și-ar fi dorit să fi foat. În domeniul ficțiunii, omul este într-adevăr atotputernic precum un Dumnezeu și el continuă să manifeste alura unui Dumnezeu confirmând astfel existența în el a unei predispoziții de a realiza divinul. Religiile și revelațiile lor sunt la acest subiect mai veridice decât unele teze științifice și ipoteze metafizice. Miturile și legendele, forma primordială a istoriei, povestesc istoria idealizată, flatată, deci nu așa cum a fost ea ci mai de grabă așa cum i-ar fi plăcut să fi fost. În poezia lirică, epică și dramatică, incidentele vieții reale sunt reluate, elaborate și poetizate. Cu progresul culturii, poezia, romanul, teatrul, ca și toate artele devin mijloace prin care se manifestă forța creatoare a spiritului. În artă, omul creează precum Dumnezeu, refăcând după placul său realitatea dată. Astfel se revelă ceea ce este în el divin, dâră sau virtualitate a lui Dumnezeu.

            La fel de bine, poezia, arta și literatura în general au conservat intact patrimoniul metodelor și mijloacelor prelogice ale mentalității primitive, și cu siguranță aici se află farmecul și seducția pe care o exersează opera de ficțiune astăzi și o va exersa totdeauna asupra spiritelor, chiar și a celor mai pozitiviste și raționaliste. Poezia va fi întotdeauna supapa de siguranță a spiritului comprimat de logica riguroasă sau de rezistențele pe care lumea obiectivă le opune aspirațiilor noastre.

                Opera lui Dumnezeu sau a naturii, lumea exterioară este deci curând dublată de o lume supranaturală, artistică care este replica sa. Căci dacă arta și ficțiunea poeziei creează o lume fictivă alături de realitate, ele nu fac decât să elaboreze datele lumii reale, imprimându-le turnura care place sufletului, care este cerută de aspirațiile profunde ale armoniei, frumuseții, fericirii și atotputerniciei.

*

PUȘI  DINULESCU

POVESTE CU MONICA

(Fragment)

 

            În 1963 bărbaţii purtau pantofi ascuţiţi şi cămăşi de nailon.

            Pentru femeie moda de vară recomanda în croială o tendinţă discretă de evazare jos şi o linie curgătoare la partea de sus, marcând uşor talia. Decolteul şi umerii trebuiau să fie cât mai degajaţi.

            Pe lângă ţesăturile de cânepă şi in se mai purtau buretul, olanda, stamba şi bineînţeles mătasea.

            Eram cu Monica pe strada Polonă din Bucureşti.

            Casele pe această stradă au curţi tradiţionale, cu zorele agăţate peste burlane, sunt în general fără etaj, dau direct în stradă, iar curţile stau în coasta lor. Sunt porturi atunci casele sau rampe sau factorii ale curţilor.

            Se simţea un miros de regina-nopţii şi un iz special de gunoi. În capul meu amestecul trăsnea de extaz, se zvârcolea într-o scârbă uşoară.

            Sunau greierii.

            Monica era singurul greiere care știa italienește:

–       Le nostre labbra inaridite…

–       Buzele noastre uscate, traduceam eu în gând.

            Monica tot cânta, făcea piruete mari, o aşteptam şi Monica tot cânta.

În faţa unei case, ne-am oprit. Pe treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.

            – Le nostre labbra inaridiet… a şoptit ea.

            Am făcut un pas, m-am ridicat pe vârfuri, vântul s-aspart de-o casă, Monica a lăsat bărbia-n piept, greierii sunau, buzele mele i-atinseră fruntea, rece ca o icoană.

            Lângă noi era un atelier mecanic, puţin mai încolo o firmă particulară invita la remaiat ciorapi.

            O pasăre răcnea în ramuri, greierii turbau.

            Monica era zveltă şi lungă, era un pai, cămaşa mea albă, de nailon, flutura. Mânecile pocnite de vânt, în serii dese, îi atacau rochia.

            Din curţi miresme de regina-nopţii se ridicau tari, leneşe, ameţitoare.

            Am lăsat-o pe Monica, m-am întors brusc şi m-am dus aplecat, n-am mai schimbat nici o vorbă, capul meu era înfipt, parcă mă lovise o sapă, Monica poate aştepta un cuvânt de rămas bun, eram într-un colţ de-ntuneric, m-am oprit.

            Aş fi vrut să văd bine casa, dar nu… asta nu… mi-am zis… nu trebuie, s-ar putea să fiu descoperit, ce-aş mai avea de zis?

            În 1967 Mangalia. O braserie pe malul mării, albă ca un vapor. Fumam şi aşteptam chelnerul şi deodtă am sărit de la masă, am urcat scările, am văzut-o rezemată de balustradă.

            Monica privea plaja, sta cu capul aplecat, eu aveam senzaţia că totul e o cursă, mi se zbârlise părul. Auzeam uruitul mării şi muzica de la tonomat.

            Înaintam, cu braţele-ncordate, cu gâtul înţepenit, nu puteam să-mi stăpânesc zâmbetul, nătâng, de circumstanţă şi-n jurul nostru era o mulţime de lume, era circa ora nouă, marea izbucnea pe plaja de sub noi ca un imens butoi de şampanie şi luna era un fanion îngheţat, eu înaintam, prin braţe-mi treceau acele amorţelii, nu mai aveam sânge, venisem de fapt la Mangalia să mănânc, şedeam într-un sat, la 2 Mai, şi venisem aici în plimbare.

            I-am spus asta.

            Am vorbit despre frumuseţea mării şi întâmplarea de-a ne întâlni…

–       Ştiam c-ai să vii, a spus Monica.

–       Eu nu ştiam, am râs eu.

–       Ba ştiai.

            Muzica de la tonomat se-ntretăia cu vorbele noastre. Lumea cobora-n braserie, trecea prin dreptul emblemei cu tridentul lui Neptun şi se pierdea între mesele-nghesuite, pline de oameni veseli şi noi eram veseli şi Monica, trecându-şi mâna prin păr, îmi şopti:

–       Poate ne vedem mâine. Vrei?

            Palma mea strângea metalul barei, îi simţeam răceala furioasă, răceala turbată a lunii şi ea, luna, începu să se scurgă, cu gheaţa topită de tot sufletul meu.

            – Ascultă, mai zise Monica, astă-seară sunt cu un grup mai mare, cu câteva doctoriţe şi o prietenă, nu te pot invita la masa noastră. Mâine dimineaţă mergem spre sud, la nudism, iar nu te pot invita, a râs ea. Dar s-ar putea să plec mâine la prânz, totul deprinde de nişte bani. Notează totuşi adresa. Vino mâine după masă la şase, poate n-am să plec.

            – Ce bine-mi pare că te-am întâlnit, am spus eu, notând pe buletinul de identitate adresa ei din Mangalia, de lângă Poştă.

–       Eram sigur că eşti în Mangalia, am continuat.

–       Şi eu eram sigură c-ai să vii, spuse Monica.

            De fapt ne-ntâlnisem întâmplător cu două luni înurmă, Monica era cu o prietenă la Cofetăria Universităţii din Bucureşti şi eu venisem cu nişte prieteni, am stat de vorbă în treacăt, mi-a zis c-o să vină la mare, la Mangalia.

            Acum, intrând în „Neptun”, aveam o vagă speranţă, nu credeam însă şi iată totul se-mplinea.

        – Te-am văzut, a spus Monica, şi am alergat în direcţia unde-ai dispărut.

–       Bine, am spus eu, am să te caut mâine la şase.

            Am coborât scările, friptura îmi venise, era o fripturăde porc, cu urma grătarului pe ea, cu destul suc, am băut şi-o bere.

            Pe Monica am cunoscut-o în 1963, la trei zile după liberarea mea din armată, la ceaiul organizat cu prilejul întoarcerii, în seara de 18 august.

            În calitate de gazdă, eram foarte ocupat cu repartizarea băuturii şi când mi se atrase atenţia că Monica se uită la mine cu insistenţă şi interes, m-am dus la ea şi am invitat-o la dans.

            Cânta Un tango italiano. Monica era într-o rochie albastră, o fată subţire şi înaltă, cu părul castaniu, potrivit de scurt şi ochii maro-deschis, mai mult galbeni.

  Când am invitat-o, sta rezemată de uşa care despărţea cele două camere în care se dansa.

            M-am înclinat.

            Pe-afară, vântul se legăna ca o maimuţă, se da în copaci şi Milva, cântăreaţa la ordinea zilei, vorbea de un dulce tango, un tango italiano şi Monica-n braţele mele fâlfâia ca un drapel, cu rochia albastru-nchis ca cerneala.

            – Semeni cu cineva… a spus ea deodată privindu-măn ochi.

–       Şi nu vrei să spui cu cine… am zâmbit eu.

            Ce zâmbet minunat aveam, obrazul meu se desfăcea,aşa rubicond cum era, şi se transforma într-un splendid hexaedru, iar Monica răspunse c-un zâmbet discret al buzelor, parcă se ferea de-o libelulă şi ochii-i erau ca frunza de toamnă, cu nuanţe de galben, roz, verde, portocaliu şi maro.

–       Ba da, am să-ţi spun, se lăsă ea moale.

            Monica avea aerul că destăinuie un secret, un secret  depăşind puterea obişnuită de-nţelegere. Avea pentru asta nevoie de linişte. Glasul ei, timbrat ca o violă, făcea mari pauze, vorbele se suspendau şi gândurile balansau în toată suspensia ca nişte infuzori.

–       Quel dolce tango! striga Milva.

DUMITRU DRĂGHICESCU:

Legea celor trei stări.  –  Cert, legea celor trei stări a lui Comte este legea activității spiritului; ea devoalează și exprimă foarte clar trei funcțiuni sau atitudini ale spiritului și succesiunea lor obișnuită. Dar aplicarea pe care o face Comte este confuză și arbitrară.

            Fără îndoială, faza pozitivistă, metoda pozitivă este utilă în științele naturale. Dar deasupra  domniei naturii propriu-zise, materială și vitală, există domnia socială și morală, cea a istoriei, domnia lucrurilor în mișcare. Aici terenul este fugitiv sub picioarele savantului. Cum să găsești secvențe stabile în regnul instabilității; cum să induci ceea ce va fi după ceea ce este și fu, atunci când ceea ce este și fu, precizamente pentru că este și fu, pierde fiecare zi dreptul de a fi încă? Aceasta este domnia incertului, a probabilului, a contestabilului, a contradictoriului; este deci domnia metafizicii, cu toate defectele pe care le descrie Comte. Cuvântul zice bine lucrul pe care-l desemnează, pentru că regnul social, moral, nu este fizic, material, fiziologic; el este, într-un sens, dar nu se reduce la acesta; ele se suprapune fizicului și vitalului, fiziologicului, și este în consecință suprafizic sau metafizic. Numai că, defectele ce se reproșază metafizicii sunt inerente realității înseși căreia ea îi este știință.

            Dacă metafizica este știința realităților morale și spirituale, a societății și a evoluției sale așa cum se poate observa într-un interval de timp mai mult sau mai puțin lung, atunci când este vorba de destinul omului, într-un viitor foarte îndepărtat, metafizica se eclipsează de la sine și lasă locul liber experienței, credinței, care nu este decât speranța transformată în încredere sau credință colectivă, prin majorarea graduală a speranței, aceasta nefăcând de altfel decât să exprime dorințele cele mai profunde și ineluctabile ale sufletului uman.

            Greșeala lui Auguste Comte a fost de a gândi că sunt aici trei faze evolutive ale spiritului care se urmează și se înlocuiesc. Ele apar, în fapt, pentru explicarea științifică a naturii, în ordinea indicată de el: teologie, metafizică, științe pozitive. În domeniul lumii organice și inorganice metafizica substituindu-se progresiv teologiei și științei pozitive a metafizicii, aceasa va fi etapa finală a acestei evoluții, izgonind și ștergând pe totdeauna metafizica și teologia. Dar, cât despre știința lumii morale și sociale, pozitivismul este cea mai rea eroare, și cea mai formidabilă dezmințire este Comte însuși care a oferit-o prin religia sa, care a fost reușita sociologiei sale. Legea celor trei stări, exactă și fundamentală întru cât fixează cele trei faze ale spiritului uman, este tot ce există mai fals atunci când se pretinde că, peste tot, cele trei stări se înlocuiesc în ordinea indicată.  Ele nu se înlocuiesc, se acumulează și coexistă; și, departe de a se contrazice, ele se confirmă, în fond, chiar și atunci când par a se contrazice și exclude. Nu numai că ele nu se exclud, dar se dezvoltă solidar, fiecare într-unul din cele trei regnuri ale realității, conspiră și converg spre același scop. – Cercetările noastre, în ansamblul lor, vor face a se vedea cum și de ce ele se completează. Știința naturii va fi pozitivă, sigură și exactă; știința naturii spirituale a omului va fi contradictorie, puțin sigură și puțin exactă, ca toată metafizica și ca toată filosofia; și, în fine, știința destinului va fi credință și religie, adică teologie.

*

PUȘI  DINULESCU

 CUM S-A TERMINAT TOTUL

 

            Mereu aveam impresia că se termină totul.

            Dar mereu găseam resurse şi puteam să continui.

            O iubire e ca o viaţă. Nu ştii niciodată când se sfârşeşte. Dar se sfârşeşte la un moment dat exact ca o viaţă.

            Şi iată cum s-a sfârşit iubirea mea.

            V. H. tocmai termina facultatea. Avea gândurile ei, bineînţeles. Dar în primul rând ea ştia că trebuie să dea înapoi cărţile pe care le-mprumutase de la bibliotecă. Altfel nu-i eliberau nu ştiu ce.

            Una din cărţi era la mine. Mi-a cerut-o impulsiv. Nu i-o puteam da imediat. Era la altcineva, de care aveam mare nevoie şi trebuia să mai treacă puţin timp. Ea era la curent cu totul.

            Mi-a dat telefon şi mi-a cerut imperios cartea. I-am explicat extrem de logic:

            – Draga mea, aşteaptă două-trei zile, nu pot să i-o cer chiar acum, tu ştii ce treabă importantă avem.

            – Ştiu, dar trebuie să-mi dai imediat cartea.

            – Dar n-am cum.

            – Trebuie.

            – Înţelege, draga mea, nu am cum, aşteaptă două-trei zile.

            – Nu aştept nici un minut. Te rog să mi-o dai imediat!

            Toată discuţia se desfăşura la telefon.

            Atunci i-am închis telefonul.

            Ea m-a sunat imediat.

            – De ce-ai închis telefonul?

            I-am închis din nou telefonul.

            Iar a sunat.

            – Cum ai putut să-mi închizi mie telefo…

            Iar i-am închis.

            N-a mai sunat.

            Peste două-trei zile m-am dus eu la bibliotecă şi am dat cartea înapoi pentru ea.

                           

  1. DRAGHICESCO: Disoluția dogmatismului științei (fragment)

 

Fapt este că concepția relativistă, după ce a reușit să dizolve materia, realitatea fizică și spațiul euclidian și timpul, face un prodigios retur asupra ei înseși și declară: „Principiul relativității este, la drept vorbind, cel al non-relativității realului; el cere ca realul să rămână, în ce privește modificările anvizajate din punct de vedere al sistemului de măsură, într-o formă imuabilă, care să fie invariantă în privința transformării lui Lorentz (1).” Cei care au putut greși și confunda  relativismul lui Einstein cu cel al lui Protagoras, care au reluat filosofii germani Gilthey, Simmel, se găsesc dezmințiți de relativiștii pentru care teoria este o reacție contra doctrinei care vrea ca omul, adică punctul său de vedere, sistemul său de referințe să fie presupus a fi măsura tuturor lucrurilor.

            La drept vorbind, relativismul, în pofida numelui său, este o foarte bogată reacție contra disoluției științei, recunoscută în această manieră a concepției pe care o împărtășește și marele Poincaré, anume că teoria științifică nu trebuie să caute decât economia gândirii și nu adevărul. Eddington, citat de Meyerson, „nu abandonează această speranță că teoria ne conduce de la eșaloane insensibile până la veritatea universală” și că „fizicianul are o credință bine înfiptă în realitatea lumii exterioare”. De aceea pentru el „universul cu patru dimensiuni nu este un simplu miraj: este universul real al fizicianului la care s-a ajuns prin metoda bine cunoscută pe care fizica a urmat-o întotdeauna în cercetările sale asupra realității”. Această metodă este chiar aceea pe care o întrebuințează simțul comun pentru a constitui obiectul tridimensional. După Meyerson, Langevin, Borel, Becquerel și Marais care partajează această manieră de a vedea, și H. Weyl gândește că veritabila problemă a fizicii este de a „penetra în esența spațiului, a timpului și a materiei” și că, după el, „relativistul trebuie să fie penetrat de certitudinea că rațiunea noastră nu este numai un rău trecător, uman, foarte uman, în lupta pentru viață, ci că ea se dezvoltă… până la punctul în care poate să îmbrățișeze obiectiv adevărul.

Unele din acordurile puternice ale acestei armonii a sferelor la care visau Pitagora și Kepler au parvenit la urechile noastre”. Relativiștii au ajuns la concepția lor efortându-se să elimine sistematic orice referință la persoana observatorului, orice sistem particular de coordonate și de referințe care ar servi la reperarea evenimentelor. „Prin aceste eforturi, ei au ajuns la spațiu-timp care este cel mai bun instrument pentru a arăta ceea ce este real, intrinsec sau invariant în fenomene și chiar prin aceasta să abordeze mai de aproape realitățile naturii.”

            În aceasta, relativiștii susțin că ei aplică procedeul prin care simțul comun construiește realitatea și că numai ei îl dezvoltă împingându-l până la capăt. Ei admit astfel o realitate analogă celei a simțului comun, dar pe un plan superior față de acel realism ordinar. Rafinând instrumentul care este numărul și măsurarea, care este cel al simțului comun, și prin care sensul comun acordă ceea ce este variabil și contradictoriu, relativismul ajunge la același rezultat pe un plan superior, la o realitate spațiu-timp; acesta diferă de spațiul lui Euclid, care presuoune noțiunea timpului ca independentă și absolută; dar cel puțin este de-un fason insensibil că se trece din spațiul lui Euclid la ideea de spațiu-timp.

            Legile naturii există deci independent de oameni și de inteligența care le concepe. Astfel teoria relativității modifică imaginea noastră asupra realului și ne procură o imagine superioară în spațiu-timp în locul spațiului tridimensional în timp. Această nouă formă de cunoaștere în care timpul dispare nu se apropie ea oare de ceea ce scolasticii concepeau prin cunoașterea angelică sau divină, adică cunoașterea absolută a adevărului, adică a dogmatismului pur?

            Este adevărat că relativiștii se concep ei înșiși în raport cu comunul muritorilor ca îngeri, dacă nu ca dumnezei; dar ei ne livrează secretul ascensiunii la starea angelică: este să ne punem pe studiul matematicilor superioare, al celui al calculului infinitezimal mai ales, și apoi îl putem înțelege pe Einstein și din aceeași lovitură să dobândim știința angelică.

            Relativismul devine astfel o afirmație metodică în fața negației sistematice a realității. Astfel, el restabilește existența atomilor, reconstituind realitatea spațiului, dar într-un plan superior în care acesta se confundă cu timpul conceput ca o a patra dimensiune modificată şi ameliorând legea gravitației lui Newton. „Realul teoriei relativiste este, spune Meyerson, foarte cert, un veritabil lucru în sine, mai absolut și mai ontologic încă decât lucrurile simțului comun și ale fizicii pre-einsteinene.”

*

PUȘI  DINULESCU

ROMAN DE FAMILIE

Georgescu s-a dus la local cu nevasta şi cumnata. E în concediu. El primeşte pe lună circa două mii trei sute de lei, fix primeşte două mii două sute nouăzeci şi doi de lei.

Luând şi banii pe concediu, Georgescu a ridicat de la casierie două mii şase sute patruzeci şi cinci de lei, fiindcă s-a întâlnit pe coridor cu doamna Lucaci, de la sindicat, care i-a cerut cotizaţia pe trei chenzine, adică treizeci şi şase de lei. Georgescu i-a dat deci din cei două mii şase sute nouăzeci, treizeci şi şase de lei, rămânând cu două mii şase sute cincizeci şi patru de lei.

            Din care şi-a curăţat un costum gri, o cămaşă albă reiată şi-o cravată bordo. Nevasta e însărcinată şi Georgescu are multă bătaie de cap. Şi-a făcut formele pentru mobilă în rate şi strânge bani pentru apartament.

            Acum, în dimineaţa aceasta de 17 mai, Georgescu a luat-o pe nevastă-sa, care se simte mai bine şi pe cumnată, şi-n această dimineaţă s-au oprit la bufetul „Unirea” şi-au cerut o sticlă de trei sferturi de douăzeci şi opt, vin excelent, pe care Georgescu l-a recomandat şi lui Manoilescu, fostul lui coleg de serviciu, acum la pensie, de luna trecută, care s-a aşezat la masa de lângă. Mici pufoşi cu crustă tare, nu poţi să-i tai cu furculiţa, ai nevoie neapărat de cuţit, îi face foarte buni grataragioaica, una, Frusina, vecină de cartier a lui Georgescu, pe care el o cunoaşte de cincisprezece ani, de la un văr, care era gata-gata s-o ia atunci, dar pe urmă vărul a fost la penitenciar că a avut proces de la o chestie, un fel de moară, pe care o exploata fără autorizaţie şi de la o fabrică de luminări, la care colabora cu unul, Gică Stoian, cu care se împrietenise,  dar el nu ştia adevărul legal şi de la Stoian i se-ntâmpla acum, deşi atât Stoian cât şi el, deci amândoi au fost condamnaţi şi vărul lui Georgescu atunci nu s-a mai cununat.

            Situaţia e deci complexă.

            Situaţia e-n general complexă.

            Aşa e-n viaţă.

            Iar viaţa trebuie trăită, în toată complexitatea ei, aşa cum cer toţi teoreticienii.

            Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.

            Era dimineţă.

            Era frumos.

            Soarele strălucea magnific. Era magnific ca o magnolie. Ce mai!

            Era în mai.

            Concediul lui Georgescu deci s-a desfăşurat în mai, parte în mai, parte în iunie.

            A prins cireşele în acest concediu.

            Şi căpşunile.

            Iar în dimineaţa frumoasă, când mânca mici şi bea bere în bufetul acela din cartier cu nevasta şi cumnata, s-a simţit bine.

            Chiar foarte bine.

            Georgescu era un om ca de 45 de ani. Şi era un om fundamental.

            Apoi din iunie s-a dus iar la serviciu şi apoi nevasta i-a născut copilul.

            Dar cumnata, în vârstă de 38 de ani, e tot nemăritată.

            Biata fată!

Dar peste 2 ani a găsit şi ea un băiat de vreo 46 de ani, cu care, după ce a trăit o vreme, s-a căsătorit.

            Acum tipul avea 48 de ani şi ea 42. Şi n-au mai apucat să facă şi un copil. Dar se gândiseră la un moment dat.

            Iar către sfârşitul vieţii, când el avea 62 de ani şi ea 56, au adoptat un copil.

            Astfel au reuşit să intre-n batrâneţe cu oarecare bucurie. Abia ieşiseră amândoi la pensie.

            Şi au apucat chiar să-l vadă pe băiat și la 20 de ani, fiindcă au trăit amândoi destul de mult, dealtfel ca şi Georgescu şi nevasta, care şi ei au trăit mult.

            Iar fata lui Georgescu, de-abia când a ajuns destul de mult matură, s-a măritat cu fiul adoptiv al cumnatei lui Georgescu, un fapt ieşit oarecum din comun, dar numai în aparenţă ieşit din comun, fiindcă în ciuda diferenţei de vârstă, s-au înţeles foarte bine şi cu toate că băiatul cumnatei lui Georgescu era foarte tânăr, scandalos de tânăr şi curând după aia au murit la intervale mici şi Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.

Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.

*

Dumitru Drăghicescu:

 

            Revelație și anamneză. – Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta este precizamente  reminiscența, această anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem. Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze, căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt, această maieutică, sau arta  de a moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că este vorba doar de a le scoate.

            Cum există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?

            Totul se explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale acestei științe absolute – rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea științei divine conținute în puterea din oameni Prin chiar aceste invenții, prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul omniscient  se deschide în reminiscențe care se actualizează dând știința.

*

FEDERICO  GARCIA  LORCA

ROMANSA LUNII, LUNII

                    Conchitei Garcia Lorca

Într-un malacov de chiparoase,

a venit la fierărie luna.

Un băiat o priveşte

şi rămâne pierdut, privind-o…

În  aerul cutremurat,

mişcându-şi braţele,

luna, lubrică şi pură,

îşi arată sânii tari, de cositor.

– Lună, lună, lună! Fugi!

Că acuma vin gitanii,

şi-ţi iau inima şi-o fac

brăţări albe şi cercei!

– Ia, lasă-mă, să dansez!

Pot să vină toţi gitanii,

te-or găsi cu ochii-nchişi,

întins pe nicovală.

– Lună! Lună! Lună! Fugi!

Le aud caii!

– Mai bine nu călca

peste albul meu scrobit!

Bătând toba câmpiei,

călăreţul se-apropia.

Băiatul, în fierărie,

cu ochii-nchişi rămăsese.

Şi prin crângul de măslini

veneau, bronz şi vis,

gitanii. Aveau gâtul drept

şi ochii-ntredeschişi…

Cum mai cântă cucuveaua!

Cum mai cântă-ntr-un copac!

Peste boltă trece luna,

c-un băiat de mână.

Plâng gitanii-n fierărie,

urlă toţi gitanii.

Vântu-nvăluie fierăria,

o tot învăluie.

Traducere de Puși Dinulescu

PUȘI  DINULESCU:

Şi începu. Mai târziu, printre hârtiile lui, am regăsit-o. Era scrisoarea adresată Suzanei, scrisoarea lui Robert:

            Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

            Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

            Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

            Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

            Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

            Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

 

Al nostru, al amândurora,

Robert.

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii