Rima Anticului Marinar (text din 1834) de Samuel Taylor Coleridge 1772-1834. Versiune de George Anca (2014)

9 Sep 2014 by m.gurza, Comments Off on Rima Anticului Marinar (text din 1834) de Samuel Taylor Coleridge 1772-1834. Versiune de George Anca (2014)

Rima Anticului Marinar   (text din 1834 )
De Samuel Taylor Coleridge 1772-1834
Versiune de George Anca (2014)

Argument

Cum o corabie ce trecuse Linia a fost purtată de furtuni în recea Țară dinspre Polul Sud; și cum de acolo și-a făcut cursa la tropicala Latitudine a Marelui Ocean Pacific; și de lucrurile stranii ce s-au  petrecut; și cum s-a întors  Bătrânul Marinar în propria-i Țară.

PARTEA I

Este un antic Marinar,
Stă pas unul din trei.
“Cu barba-ți sură, ochi aprins,

Popas la ce mă vrei?

Mirelui uși i se deschid,
Rudenie îi sunt;

Oaspeți iau loc, ospăț pe foc,

Ascultă vesel nunt.”

Strângându-l costeliv grăi:
“Corabie  plutit-a”

“Jos mâna! barbă  din topor!”
Ăst timp și-a tras asprita.

 

Cu ochi de foc îl arde-n loc –
Nuntașul stâlp tăcea,
Ascultă ca prunc de trei ani :
ce Marinarul vrea.

Șezu nuntașul pe un stei:
Aude tot pe jar
Rostirea anticului om,
Ochiosul Marinar.

“Ancora sus, portu-a apus,
Voioși noi  am pornit
Aval d-altar, aval de deal,
Aval de farul brit.  .

Pe stânga Soarele sui,

Din mare răsări!

Luci arzând, pe dreapta când

În mare se topi!

Înalt mai nalt fiece zi,
Peste catarg prânzind  _ ”
Nuntașul drept se bate-n piept,
Fagotul auzind.

Mireasa-mbujorată
Ritmează pași roșelii;

În față i se pleacă și
Îi cântă menestrelii.

 

Nuntaș deștept se bate-n piept,
Ascultă iar pe jar
Și-astfel grăi cel antic om,
Ochiosul  Marinar .

Atunci POTOPUL detună
Ca un tiran mai crud:
Cu aripile-i ne-a lovit.
Ne-a hăituit spre sud.

 

Catarge-n clin, prora afund,

Cum cel hăitaș suflând, strigând

Dușmanului mai calcă rând,

Și-n față capul pleacă,

Grăbi corabia urlând,

Spre sud plutit-am iacă.

 

De-acum zăpadă, ceață

Și frigu-și suflă faldul,

Catargul sus, gheața-n apus

tot verde ca smaraldul.

 

Troiene-nnoadă stânci zăpadă,

Trimis-au luciu sumbru:

Nu chip de om, nu fiară-n dom –

de numai gheață întru.

 

În spate gheață, gheață-n față,

Gheață jur-împrejur:

Crâcnind, crăpând, strigând, urlând,

Ca-ntr-un leșin impur.

 

Prelung, tăios un Albatros

Din negură răsare,

Parcă-i un suflet de creștin,

În domnu-i dăm urare.

 

Gustă nemaigustat comând

Jur-împrejur dând roată.

Gheața crăpând ca detunând;

Cârmaciu-n hău ne poartă!

 

Vânt bun de sud suflă din urmă,

Urmat de Albatros,

Și zi de zi, prânz, do-re-mi,

Veni la marinar voios!

 

Ferească Domul, antic Marinar!

De veninosul drac sus-josul!  –

De ce arăți așa?’ – Eu cu săgeata mea

Strapuns-am ALBATROSUL.

 

 

PARTEA II

 

Din dreapta-acum răsare Soare:

El a suit din mare,

Încă din ceață, și pe stânga,

Recoborî în mare.

 

Și bunul sudic vânt din spate iar bătând,

Ci dulcea pasăre nu s-a întors,

Și nicio zi, prânz, do-re-mi,

Nu răsări spre marinar voios!

 

Lucru drăcesc am făptuit,

Și toți m-or blestema cu vai:

Întruna amintind de pasărea murind.

De-n aer briză mai loveai.

Ah criminal proscris, ce pasărea-ai ucis,

De-n aer briză mai loveai!

 

Nu foc, nu năpastă, divina țeastă,

Soarele glorie-nhață:

Toti gura mare, am ucis zburătoare

Aducând neguri și ceață.

‘Drept e, spun ei, s-ucizi păsări zei,

De aduc neguri și ceață ?

 

Briza a explodat, spuma a zburat,

Brazda la rând în plută:

Eram cei dintâi izbucnind căpătâi

În marea aceea tăcută.

 

Cazută briza, pânzele căzute,

Trist fu cât se  putu de trist;

Și noi vorbeam poate rupeam

Al mării mut beltrist!

 

În cer fierbinte arămiu,

De sange soarele, prânz dună,

Deasupra-așa catargul sta

Nu mai presus de Lună.

Zi după zi, zi după zi,

Nu respiram, nu ne mișcam,

Trandavă ca pictată nava

Pe un pictat ocean.

 

Apă  pretutindeni apă,

Orice scândura se închircea;

Apă  pretutindeni apă,

Nicio picătură  a o bea.

 

Adâncul însuși putrezi: O Crist!

O veșnică-ntâmplare!

Vâscoase lucruri mișună

Peste vâscoasa mare.

 

Pe-aici, pe-aici, mosor si bici

Dans  noaptea focuri pierde;

Apa, ulei de vrăjitoare

Arde alb, albastru, verde.

 

Și unii-n vis se-adeveriră

cu Spiritul ce-atât ne strepezi;

Nouă stânjeni în adânc ne urmă

Din țara gheții zăpezii.

 

Și orice limbă-n seceta grozavă

Din rădăcină a fost scrum;

Nu mai puteam vorbi decât

Dacă  ne-asfixiam în negru fum.

 

Ah! ziua bună! ce vru dracul

Avui de la bătrân și june!

În locul crucii, Albatrosul

De gât mi-a fost genune.

 

 

PARTEA III

 

Timp obosit trecu. Fiece gât

Uscat; fiece ochi vitrat.

Timp obosit! timp obosit!

Ochi obosit vitrat,

 

Privind spre vest, zărit-am

Ceva în cer cerat.
Întâi păru un fir de praf,

Apoi paru o scamă;

Mișcându-se, luând  în urmă

Anume chip, bag samă.

 

Fir, scamă, chip, bag samă!

Aproape, mai aproape se văzu;

Parcă ferind un sorb de ape,

Plonjă, croi, viră acu.

 

Cu gâturi stoarse, cu buze arse,

Nu puteam râde, plange însă,

Secetuiți toți tâmpi în jug!

Mușc braț, sângele-mi sug,

Și am strigat, O pânză! Pânză!

 

Cu gâturi stoarse, cu buze arse,

Agape mi-auziră muți;

Grandmercy! vesel rânjiră,

Și dintr-odată toți respiră.

Ca si cum toți erau bauți.

 

Uite, uite (strig) ea-i fara croi;

Încoace ne dă fericire;

Fără briză, fără maree,

cu chila verticala-n neclintire!

 

Vestica undă-i o flamă.

Bine-facută-i ziua mare!

Aproape pe valul de vest

Odihnea străluminos Soare;

Când straniul chip o croi brusc

Între noi și Soare.

 

Deodată soarele se-ndungă

(Mamă din Cer fi-ne scapare!)

Privește ca dintre gratii de temniță

Cu larga-i fața  arzătoare.

 

Vai! (am gândit cu inima bătând)

Se apropie, se tot întină!

Și cele vele privind în Soare.

ca pânza de păianjen  ne în tihnă.

 

Prin coastele-i să fi privit

Ca prin gratar Soarele sfânt?

Și-acea femeie  echipaj se află?

Sa fie-o moarte? Două sunt?

MOARTEA îi este calfă?

 

Buze roșii, liberă înfățișare,

Pletele aurului preț:

Ca lepra pielea-i albitoare,

Coșmarul VIAȚĂ-ÎN-MOARTE ea e,

Ce-ngroașă sângele cu-ngheț.

 

Nuda epavă vine-alături,

Și cele două-aruncă zaruri;

‘Jocu-i făcut! Am câștigat! Am câștigat!’

Grăi și-a treia oara fluier-auri.

 

Discul solar la fund; stelele pleacă;

Înca un pas și bezna-i vatră;

Șoapta-n auz departe, peste mare,

Din puscă o nălucă latră.

 

Ascultarăm și privirăm bașca!

Temeți-mi inima cum ceasca,

Viața-mi parcă sânge sorbi!

Stelele stinse, noaptea obeză,

Cârmaciu-i alb la lampa-i freză;

Din vele roua picurii –

Până deasupra barei est

Sui cornuta Lună, cu stea fest

Prin joasele xtremii.

 

Unul cu altul, la Lună-n stea,

prea iute a mai geme, suspina,

Toți fețe-ntoarse groază  chin,

Fiecare din ochi mă blestema.

 

De patru ori cincizeci de vii

(Și n-auzii geamăt, suspin),

Cu bufnet surd, butuc absurd,

Unul dup-altul cad, amin.

 

Sburară suflete din trup –

Spre fericire ori a dracului,

Mă petrecu oricare stup,

Ca vâjul arcului!

 

 

PARTEA IV

 

‘Mă tem de tine antic Marinar!

Mă tem de mâna-ți costelivă!

Înalt și deșirat, bronzat,

Nisipul mării stivă.

 

Mă tem de ochii tăi scântei

De mâna slabă-ntunecat.’ –

Nuntaș-Găzdaș n-ai teamă!

Cest trup nu s-a plecat.

 

Singur, singur, tot, tot singur.

Singur pe-o mare vastă, vastă!

Și niciun sfânt să aibă milă

De sufletu-mi năpastă.

 

Bărbați o sumă ce frumoși!

Și toți zăcură morți din greu:

Și mii și mii de lucruri mici

Trăiră; și așa și eu.

 

Privit-am marea putrezind,

Și ochii mi-am rotit;

Privit-am putrezita punte,

cei morți de-au adormit.

 

Privit-am cerul, vrut să rog;

Dar ori de câte ori ruga țâșni,

Rea șoaptă scoase și-mi făcu

Inima pulbere-n pustii.

 

Închis-am gene, le-am ținut aproape,

Globii ca pulsul băteau;

Pentru cer și mare, pentru mare și cer

Stă-n ochiu-mi obosit ca mort un ster,

Și la picioare morții îmi zăceau.

 

Sudoare rece-amestec a lor membre,

N-au putrezit, n-au împuțit:

Arată cum mi se arată

că niciodată n-au murit.

 

Blestem d’orfan ar trage-n iad

Un spirit din înalt;

Ci oh! mai groaznic de atât

În ochi de mort blestemu-i!

Șapte zile, șapte nopți văzui blestemul,

Ci nemurind mai vremui.

 

Mișcata Lună suie cer,

Sălășluind neunde:

Pășea agale-n pantă

Cu o stea-două-n unde.

 

Ale ei aure batjocoreau oceanul sufocant,

Cum chiciura se-mprăștia apriliu;

Ci peste-a navei umbră uriașă,

Vrăjita apă ardea pătimașă

De-un blând și crâncen sângeriu.

 

Pe după umbra de corabie,

Ai apei șerpi mi se-arătară:

Se preumblau în lucii dâre albe,

Și când crescură, elfii luminară

Căzând omături salbe.

 

Prin umbra de corabie

Le pândeam straie de balaur:

Albastre, smaraldii și catifea obscură,

Se-ncolăceau înot; și fiecare dâră

Era un jet de foc de aur.

 

O fericite lucruri vii! Nu-i limbă

În stare frumusețea să le-ajute:

O primăvră de iubire inima-mi,

Și-i binecuvântai pe neștiute;

Sigur bunul meu sfânt se miluise,

Și-i binecuvântai pe neștiute.

 

De chiar atunci putui a mă ruga;

Și de pe gâtul meu ce liberare

Căzu Albarosul afund

Ca plumbul în mare.

 

 

PARTEA V

 

Oh somn! Ce lucru gingaș,

Iubit din pol în pol!

Mary Queen fie lăudată umil!

Din cer trimise gingaș sol,

În suflet lunecându-mi-l.

 

Gălețile năuce de pe punte,

Atâta timp le rămânea,

Visam c-ar fi pline de rouă;

Când m-am trezit, ploua.

 

Buzele-mi ude, gâtul rece;

În umezeală costumat;

Sigur băusem în visele-mi,

Și încă eram beat.

 

Mișcai și membre nu-mi simții:

Așa ușor eram c-apoi

Gândii că am murit în somn

Și sunt un binecuvântat strigoi.

 

Curând vânt crunt am auzit:

Nu sufla din vecinătate;

Ci-n urlet vele zgudui,

Așa subțiri și-uscate.

 

Aer de sus țâșni în viață!

Sută de focuri-steag sclipiră.

Încolo-ncoace se tot caut’!

Încolo-ncoace in and out,

Dansează pale stele-n șiră.

 

Vântul se înteți gălăgios,

Oftară velele rogoz,

Ploaia turnă nor neguros;

Luna la mal matroz.

 

Plesnit și calm nor negru gros

La locul ei și Luna:

Cum ape sar din stei înalt

Fulgerul cade ne la țanc,

Un râu râpos laguna.

 

Vântul nicicând n-ajunse nava,

Ci nava startul fură!

Sub fulger și sub Lună

Oamenii morți gemură.

 

Gemură, tulburându-se, răsărind,

Fără vorbă, fără ochire;

Straniu era, fie și-n vis,

Văzând oamenii ceia-n răsărire.

 

Cîrmaciul cârmui, nava se porni;

Ci ncio briză a briza,

Marinarii muncesc funiile,

Unde le este treaba;

Ridică membrele, scule fără viață –

Eram un echipaj ca moartea.

 

Trupul fiului fratelui meu

Stătea lângă mine genunchi la genunchi:

Trupul și eu am tras de-o funie,

Ci el nu-mi spuse nici unchi.

 

‘Mă tem de tine, antic Marinar!’

Fii calm, Nuntaș-Găzdaș, o frate!

‘Nu suflete zburară transe,

La hoiturile lor întoarse,

Ci spiritele binecuvântate.

 

Că-n zori ei arme-și aruncară,

Catargul îl înciucuriră;

Sunete dulci pe guri șoptiră,

Din trupuri ei se petrecură. 

 

În jur, în jur, son după son,

Apoi se repeziră-n Soare;

Lin se întoarseră-napoi

Amestec sau în separare.

 

Din cer aruncătură uneori

Auzii ciocârliei cânt;

Ori  păsărele milion

Mare și aer umplând

Cu dulcele jargon.

 

Când parcă toate instrumentele,

Când un flaut singur;

Când cântec de înger,

Mut cer pe gânduri.

 

S-opriră; velele mai scot

Până la amaiză un son

Plăcut ca de-ascuns pârâu

În înfrunzitul iunion,

Codrii pe noapte ațipiți

Melos îngână  ton.

 

Până la prânz în voie navigarăm,

ci nicio briză să respire:

Încet și blând plutea corabia,

Din sus în coborâre.

 

Sub chilă nouă stânjeni în adânc,

Din land de ceață și de nea,

Spiritul luneca: doar el era

Ce nava o însuflețea.

La prânz tăcură velele și

Corabia se liniștea.

 

Sorele, drept sus de catarg,

Oceanului o a stătut:

Dar în minut ea se-agită,

Clintindu-se din scurt –

Nainte, înapoi, jumate-n lung

Clintindu-se din scurt.

 

Apoi ca roibul se porni,

Ea face-un salt negenuin:

Sângele-mi năvăli în cap

Și am căzut într-un leșin.

 

Spiritul dăinuia de sine

În land de ceață și de nea,

Iubise pasărea care iubise omul

Ce cu-al lui arc o săgeta’

 

Cealaltă o mai blândă voce,

Ambrozie de blândă:

Grăi, ‘Omu-și primi pedeapsa,

Va mai primi osândă.’

 

PARTEA VI

 

Prima Voce

‘Dar spune-mi, spune-mi! mai vorbește,

Răspunsu-ți blând reînnoind –

Ce face nava așa iute-a luneca?

Oceanul ce înfăptuind? ‘

 

A Doua Voce

‘Mut sclav în fața lordului,

Oceanul n-avea gârle;

Luciosu-i mare ochi atot-tăcut

Până în Lună se azvârle –

 

De-ar ști ce cale să apuce;

Că ea-l ghidează lin, hain.

Vezi, frate, vezi, ce grațios

Se uită ea la el în jos.

 

Prima Voce

‘Dar ce împinge nava așa iute,

Fără de val ori briză?’

 

A Doua Voce

‘Aeru-i retezat nainte,

Și se închide schijă’ 

 

Ședeau cu toții pe punte,

După montor de carceră capelă:

Toți mă fixau cu ochi de piatră

Care în Lună se revelă.

 

Spasmul blestem de cum s-au dus

Nicicând că se răpune:

Nu-mi puteam smulge ochii dintr-ai lor,

Nici să-i întorc în rugăciune.

 

Acum se sparse vraja: iarăși

Văzui oceanul verde,

Și am privit în zare, ci puțin

văzui din ceea ce se vede –

 

Ca unul ce, pe drum pustiu,

Are de mers în spaimă și comând,

O dată călcând roată,

Cap nemaiântorcând;

Că știe, diavol înfricoșător

Calea-i va fi-nchizând.

 

It raised my hair, it fanned my cheek

Like a meadow-gale of spring—

It mingled strangely with my fears,

Yet it felt like a welcoming.

 

Curând suflă un vânt spre mine,

Nu sunet, nu mișcări niciunde:

Nu își avea drumul pe mare,

În umbră ori pe unde.

 

Iute, iute zbură nava,

Ci mai naviga și-agale:

Dulce, dulce suflă briza –

Și îmi suflă mie-n foale.

 

Oh! vis de bucurie! asta fie

Ce văd,  farului creasta?

Gruiul o fi? Biserica?

Mi-e patria aceasta?

 

Plutirăm în derivă până-n port,

Rugându-mă-n suspine reci –

Ține-mă, Doamne, treaz mereu!

Ori lasă-mă în somn pe veci.

 

Portul era curat pahar

Prin presărarea strunii!

Și golf petunii lumina lunii

Și umbra Lunii.

 

Roca lucea, biserica strălucea

Așezată pe rocă,

Lumina lunii afundată-n liniștire

Girueta invocă.

 

Golful de var lumina felinar,

Până ce răsărea din sine

Atâtea chipuri de cândva umbre

purpurii culori trezi-ne.

 

La câțiva pași de proră

Sta purpura de umbre solo:

Întors-am ochii către punte

Oh, Crist, ce am văzut acolo!

 

Fiece hoit șes, neviu și șes,

Și, pe sfântul crucifix!

Un om numai lumină, serafim,

Ședea pe fiecare stix.

 

Mâinile serafimii-și fluturau:

Cerească viziune!

Semnale patriei erau,

Fiecare arzând rugăciune;

 

Mâinile serafimii-și fluturau,

Vreo voce neîmpărtășind –

Nu voce; dar oh! Ca muzică

Tăcerea și inima-mi scufund.

 

Curând am auzit loviri de vâsle,

Am auzit  cârmaciul vesel parcă;

Mi-era în altă parte capul

Și am văzut plutind o barcă.

 

Cîrmaciul și băiatul lui să vie,

I-am auzit sosind  în sfat:

Doamne din Cer! e-o bucurie

Că morții nu au explodat.

 

Al treilea-l văzui – i-auzii vocea:

E un Sihastru, pur e!

Își strigă imnurile sfinte

Ce le compune în pădure.

Sufletul ierte-mi, sângele

Albatrosului mi-l îndure

 

 

PARTEA VII

 

Sihastrul pur trăiește în cel codru

Ce lunecă spre mare.

Glas dulce prin octave-i cari.

Iubește a vorbi cu marinari

Veniți din țări din depărtare.

 

El îngenunche-n zori, la prânz și seara –

Are o pernă durdulie zar:

Mușchiul ascunde cu totul

Butucul putred  de stejar.

 

Schiful se-apropia: i-am auzit vorbind

‘De ce atât de straniu, am chitit!

Unde sunt multele lumini edite

Ce chiar acum semnal emit?’

 

‘Straniu, pe-a mea credință’-a zis Sihastrul –

‘Și nu răspunseră la veselie!

Scândurile par rupte! și uite cele vele,

Ce subțiate-s, câtă ofilie!

Nicicând nu am văzut ceva ca ele,

Doar cumva întâmplate fie.

 

Sheletele de funze maronii

În lung părâului pădurii mele;

Când iedera e grea de nea.

Și puiul de bufniței hop  lupului colea

Cu puiul lupei în măsele.’

 

‘Doamne, de diavol avea look –

(Cârmaciul replicase)

Sunt de temut’ –  ‘Apasă, apasă!’

Înveselit Sihastrul trase.

 

Barca se-apropie de navă,

Eu n-am vorbit sau agitat;

Barca se-apropie sub navă,

Și drept un sunet s-a strigat.

 

Sub apă zarvă, huruire

Mai tare, mai grozava:

Ajunse nava, sparse golful:

La fund ca plumbu-i nava.

 

Uimit de detunarea de groază

Iscată de cer și ocean

Ca unul ce-a fost șapte zile înecat

Corpu-mi plutea buștean;

Ci repede ca-n vise, m-am aflat

În al Cârmaciului barcan.

 

Pe vârtej, unde nava se scufundă,

Barca toarcea jur-împrejur;

Și totul mut, doar dealul

Mai pomenea de-ndur.

 

Mișcat-am buzele – Cârmaciul a țipat

Convulsia l-a prins;

Sfânt Pustnic nalță ochii

Rugându-se pe locul dinadins.

 

Luai vâsele: fiul de Cârmaci –

Care acum înnebuni -,

Râdea cu hohot lung, și-ăst timp

Ochii-i jucau de colo-aci.

‘Ha, ha!’ grăi el, ‘văd plin câmp

Diavolul știe a vâsli.’

 

Acum, întors în țara mea,

Ședeam pe țărm solid!

Sihastrul dinspre barcă

Abia păși ca-n vid.

 

‘Mă iartă, mă absolvă, sfinte’

Sprâncenă-ncruntă Pustnicu’

‘Zi repede’, grăi, ‘ordon să spui –

Ce fel de om ești tu?

 

De-acum îmi smulse rama

Cu agonia coasă,

Îmi începui povestea;

El liber că mă lasă.

 

De-atunci la câte-o oră

Se-ntoarce agonia:

Și până îmi jelesc povestea,

Îmi arde inima urgia.

Ca noaptea trec din land în land;

Am straniu dar de logos;

Fața de cum o văd din multe

Cunosc ce om o să m-asculte:

Și lui îi depăn epos.

 

Ce freamăt rag dinspre-acel prag!

Nuntași găzdași în zonă:

Mireasa în grădină

Domnișoarele cor intonă

Seralul clopoțel îmi sună

Rugă eonă.

 

Nuntaș Găzdaș! Ăst suflet fu

Singur în marea marea mare;

Așa de singur, încât Dumnezeu

Cu greu a mai fi pare.

 

Mai dulce ca ospățul nunții,

Cu mult mai dulce mie,

Am merge împreună la altar

În sfântă companie.

 

Mergând cu toții la altar

Și toți în rugăciune,

Îngenunchind marelui Tată,

Bătrâni, copii, prieteni iată

Ferice juni și june!

 

Drum bun, drum bun, dar îți mai spun

Ție, Nuntaș-Găzdaș în fine,

Se roagă bine cin’ iubește bine

Și om și păsări și jivine.

 

Se roagă best cine iubește best

Toate lucrurile și mari și mici;

Că bunul Dumnezeu de ne iubește

Pe toți ne-a zămislit iubindu-ne aici.

 

Mariner, ochi de pară,

Barbă de ani căruntă,

S-a dus: și-acum Nuntaș-Găzdaș

Se-ntoarse către mire-n nuntă.

 

S-a dus ca unul împietrit,

Ci e-ntre sensuri nesurori:

un om mai trist, mai înțelept

Răsare mâine-n zori.

 

Versiune de George Anca (2014)

 

 

 

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii