Daris Basarab: Antume-ntr-un final…
Margareta și Boris David
(60 de ani de la căsătorie)
***
Antume-ntr-un final…
~ spicuiri ~
2014
Mi-am amintit…
Mi-am amintit întâmplător –
Am dat peste-un album cu poze –
Eram de-o seamă, amândoi,
Și cei din jur erau ca noi
Dar noi sclipeam cumva aparte.
Și-am rasfoit prin amintiri
Mânat de-ascunsele sclipiri
Și-am retrăit cu ochi-nchiși
Secretul unor amăgiri
Care nici azi nu-mi par deșarte.
Căci ce a fost nu-i de uitat
Noi am plutit prin utopie
Uitând că visu-i nebunie
Că-n fapt eram pe veci legați
De-alte făpturi nevinovate.
Cea care s-a trezit din vis
Ai fost tu, plină de principii
Și fără niciun preaviz
Ai dispărut lăsând un iz
Ce-l simt și azi din mine parte.
Margareta-Ana Kruch
Nostalgie
Departe-s clipele când mă jucam
De-a scrie-n vers a mea iubire
Atras de chipuri ce sclipeau
În frageda-mi închipuire.
Vedeam frumosul peste tot
Pe chipuri, zâmbete-n privire
Adolescenți cu toți eram
Habar ce-i viața nu aveam
Și cu emoții antamam
Cu-o vorbă, două, de puteam
O declarație de iubire.
Roșea și ea, roșeam și eu
Și ne prindeam timid de mână
Obrazu-i cerea mângâiri
Dar hotăram că se amână.
Și ne-am retras spre un copac
Nu pentru umbră, de rușine
Ea încercând a-mi fi pe plac
Cătând în jur să nu o vadă
Vreun trecător pornit pe svadă
S-a cuibărit la pieptul meu
M-a sărutat, ca-n prima dat
Și m-a-nvățat cât e de bine.
Apoi s-a smuls și-n pas grăbit
S-a depărtat strigând ‘pe mâine!
Te-aștept aicea, sub copac
Să mă săruți și tu pe mine’…
Cât de mullt…
Cât de mult te-am iubit
N-ai să știi niciodată
Nu ți-am spus-o direct
Doar cumva, voalată.
Dacă stau și gândesc
Nici n-aveam cum o spune
Te-am văzut doar în vis
Nu-ntr-o lume anume.
Cu o poză de ieri
Sau un clip într-o fugă
Ce poți să înțelegi ?!
Nu-i icoană, nu-i rugă.
S-a-ntâmplat în context
E o modă de-a spune
Că în fapt și gândești
Nu-i o stare pe bune.
Am simțit că-i altfel
De ce-n sufletu-mi zace
Dar de-aici pân la cer
E-un război, nu și pace !
Am mai spus, n-ai cum ști
O știu alții, din umbră
De ne-am fi întâlnit
Aș fi-ieșit din penumbră.
Și aș fi spus, poate-un da
Sau un nu, pe tăcute
E un fel de-a vorbi
Despre lucruri plăcute.
Astăzi doar amintiri
Îmbrăcate-n regrete
Pe atunci mă-mbătam
Admirat pentru plete…
C-am pierdut, câștigat
N-o pot spune anume
Prea mulți ani au trecut
Să pronunț azi un nume…
Gânduri sumbre…
Gânduri sumbre m-apasă
Nu mă-mpac cu ce sunt
O epavă uitată
Pe un fund de ocean
Unde n-ai cum ajunge
Unde-amintiri zac în van.
Cin’ să vrea să privească
În ce-aduce-a ce-a fost
Totul pare-o nălucă
Pe un fund de lighean
Unde-o apă murdară
E al ei paravan.
N-o zărești cu privirea
Nici cu gândul n-o cați
Ce a fost nu mai este
Poate că nici n-a fost
După cum se prezintă
S-o privești n-are rost.
Da, așa cum arată
O epavă privești
De-acel timp ce nu iartă
Ce comori să găsești?!
Și cum timpul e money
Nici nu te mai oprești.
Iar năluca se mișcă-n
Unduiri de lighean
Arunci apa murdară
Ea se-oprește pripit
Poate vei înțelege
Că și ea a trăit…
Gânduri negre…
Când gânduri negre bat în geam
Cu noaptea ce se lasă
Închid și pleoapele să pot
Gusta acel ”nu-mi pasă”.
Și stau și-aștept să pot avea
Un somn, ce nu se lasă
Și-n vis, că-i vis, să pot visa
Că-ntr-adevăr nu-mi pasă.
Dar pleoapele-n zadar le-nchid
Căci gândul nu mă lasă
La ce mă bântuie de-un timp
Să spun că nu-mi mai pasă.
Și-atunci mă scol și plec hoinar
Prin ploaia ce se lasă
Și tot primind apa-n obraz
Eu simt chiar că nu-mi pasă…
Să-ți scriu…
Să-ți scriu ceva proaspăt
Să-ți fie pe plac
Așa mă-ndemnai printre rânduri
Chiar dacă nu-mi place
Să știi că o fac
De câte ori cad azi pe gânduri.
Dar știi, că nu e, cum vrei tu
Nici cum aș putea a o face
Eu scriu doar din suflet dictând
Și chiar dacă-ți place, sau nu
Când scriu un poem
O fac lângă tine vibrând.
Și văd și imaginea ta
Din vis, sau din poza pierdută
Și-ntreb, oare cum o fi ea?
Așa cum în sufletu-mi zace?
Sau poate, e-așa cum vreau eu
Pe-un cer plin de stele, o stea?
Nu!, nu e bine ce scriu
Nu asta așteaptă-o femeie
Ea vrea, pe pământ, și o cere
Iubirea ce-aduce-un oftat
Un braț ce strângând-o la piept
Să plângă, de-atâta plăcere…
Am cunoscut…
Am cunoscut o fată –
Purta numele tău –
Ne-am intalnit pe plajă…
De zâmbetu-i șăgalnic
Și-acum îmi pare rău.
Avea în el chemarea
Ce-n mare-am mai găsit
La semnul de-ntrebare
Ca doi copii de mână
Spre apă am fugit.
A fost ea prima care
În val s-a aruncat
Și dispărând sub apă
Fără să știu ce vrea
Chemarea-i am urmat.
Sub apă nu-i de glumă
Știam ce e un joc
Am prins-o de o mână
Ma prins și ea de gât
Ne-am sărutat cu foc.
Țineam noi răsuflarea
Fără prea mult efort
Ea plină de căldură
Eu, profitam de faptul
Că mai făcusem sport.
Când, totuși, rezistența
Ne-a pus la încercat
Noi am săltat afară
Și la un mic spectacol
Râzând am asistat.
Ascunși cam mult sub apă
Am fost dați dispăruți
La strigăte de-alarmă
Salvmari intrați în apă
Ne căutau grăbiți.
Ce furie pe dânșii
Să fie deranjați!?
Eu o luai de umeri
Și am plecat, fugind
De-ntreaga asistență,
Am fost aplaudați…
Doar tu…
Ți-am spus-o eu odată
Când mai credeam în noi
Tu mi-ai zâmbit șăgalnic
În lacrimi, pentru doi.
Știam că n-am mai spus-o
Credeam că n-am s-o fac
Tu mi-ai întors sărutul
Nu pentru-a-mi fi pe plac.
Căci tu simțeai ca mine
Când te strângeam la piept
Chiar dacă din privire
Tu mă rugai s-aștept.
Și-am așteptat o vară
Și toamna a trecut
Și-alți doi, trei ani, în fugă
Părea că te-am pierdut.
Și-am înțeles atuncea
Că nu era de noi
Eram mai mult prieteni
Cu sufletele goi.
Căci tu mi-ai spus adio
Nu pot să fiu a ta
Iubirea am pierdut-o
Și nu din vrerea mea.
Cel care mă vrăjise
Mi-a spus și el ”doar tu”
Mai simt și-acum în vorba-i
Un neuitat ”te du!”
N-am înțeles plecarea-i
N-o înțeleg acum
Dar auzindu-i vorba
Mă tem că ești pe drum.
…………………………
Am înțeles mesajul
Eram și eu pățit
Cândva, tot dup-o vorbă
A plâns, m-a părăsit…
Tumult…
Tumultu-i zbucium sufletesc –
Tu-ai pomenit de-această stare –
În versu-ți plin de nostalgie
Am înțeles că-i omenesc.
Și-am reflectat la ce-am simțit
Când te-am pierdut fără de veste
Căci dacă visu-i utopie
Nu-nseamnă că ai fost mințit.
Și eu și tu, sau tu și el
Am cunoscut a vieții fețe
Și ar fi fost chiar nebunie
Să n-acceptăm pierdutul țel.
Tumultul apei-nvolburate
Se manifestă cam la fel…
E sărbătoare…
E sărbătoare și-i firesc
Să-ncerc și eu o bucurie
Marii am întâlnit mereu
S-aleg din amintiri e greu
Mai mult, îmi pare-o nebunie.
Eu cat în jur, căci mai trăiesc,
Trecutul nu mă mai îmbie
Dar în prezent mă poticnesc
Spunând direct, știu că greșesc
Iar visu-i simplă utopie.
Și cat adrese din mai ieri
Și scriu, sau sun, la întâmplare
Surprize n-am cum provoca
Nici nu m-aștept l-așa ceva
Ce-a fost nu are cum să fie.
Și-atunci Rachmaninov e-al meu
Și-l pun mereu să se repete
Și-l fredonez, cum pot și eu
Și pe Cioran ’l evoc mereu
Și-aștept ca noaptea să revie…
”N-a fost să fie…”
O sintagmă preluată
Încă din copilărie
De la unchiul, zis Alexe
Cel cu dorul său de ducă.
A-nvățat-o-n cursul vieții
De hoinar fără astâmpăr
Când pe drumuri neumblate
A-ntâlnit câte-o nălucă.
Rod al unui vis utopic
Destrămat pe nu știu unde
S-a întors din a lui cale
Căci știa că iar se-apucă.
Și se apuca pe bune
De-un nou vis, și mai utopic
Plin de amăgiri, fantasme
Cum putea să nu se ducă?!
Se-ntâmpla să eșueze
Căzând pradă unei fete
Fat-aceea zis Morgana
Mai ceva ca o nălucă.
Intrigat punea-ntrebarea
Cum să piară o visare?!
Renunțând să se frământe
El știa că iar se-apucă.
Unii cereau explicații
La așa-ncăpățânare
Și-a răspuns ”n-a fost să fie”
Căci așa-i Dorul de Ducă!
Tu nu mi-ai spus…
Tu nu mi-ai spus adio sau la revedere
Precipitată ai plecat fără de veste
Ți-am spus cândva că totu-i a ta vrere
Dar nu să negi un vis și-a lui poveste.
Poți pune stop spunând c-a fost o utopie
Pe unde ești mă poți păstra în amintire
Să mă convingi c-a fost o nebunie
Că ne-am lăsat împinși de-o amăgire.
Dar să dispari acoperită de tăcere?!
Doar noi clamam în tandem că suntem prieteni
Mai mult, că suntem unici, fără de temere
Ciudați, cu har, printre ai noștri semeni.
Da, era o cale de-a salva trecutul
Citind din când în când, cea unică poveste…
Ca-ntr-un final…
Mi-aduc aminte cum, demult
Am hotărât să o sfârșim…
Întâmplător ne întâlnim
Ca în trecut ne-mbrățișăm
La braț mai facem pași în doi
Nu mulți, doar nu e după noi
Chiar indecent să ne-afișăm.
În glumă, poate chiar serios
De ce a fost ne amintim
Privirea ei o întâlnesc
Și ca și ieri eu îi zâmbesc.
Vorbesc aiurea de ce-a fost
La întrebări nu-i dau răspuns
Și-atunci se-oprește întrebând:
Tu știi ce fetele spuneau?
Că trei condiții întruneai –
Erai înalt, zâmbeai duios
Și ce mai plete tu aveai! –
Și asta-i tot, mă minunam?!
Nu, mai aveai încă ceva
Chiar dacă asta nu-mi plăcea
Mințeai senin, iar eu credeam…
Mi-e dor…
Mi-e dor de ce-a fost
Mi-e dor de ce este și nu e
Mi-e dor de ce-ar fi fost să fie
Și de ce nu va mai fi…
E-o boală la mine cu dorul
Nu uit mai nimic din ce-a fost
Mă leg fără rost de ce este
Cu mâine nu poți tu a ști…
Și-tunci mă întorc la sintagma
Ce-n viață m-a tot urmărit
Aceea cu ”N-a fost să fie”
Și-ncerc supărat a nu fi…
Dar cum nu e tot ca la carte
Îmi spun că nu poți, toate-a ști…
Aș vrea…
Aș vrea să-ți mai scriu versuri
Dar simt că nu se prinde
Nici toamna pe sfârșite
Și nici plecarea ta
Nu mai mi-adună gândul
Ce-atât te urmărea
Când mai speram că visul
Utopic, dar mirific
Sub pleoapele închise
În brațe te-aștepta.
În van mai închid ochii
Nimic nu se perindă
În față-i doar pustiul
Lăsat de urma ta
De ce-ai plecat iubit-o?!
Nimic n-o prevedea
Eu chiar trăiam misterul
A ce nu se-ntâmplase
A ce-aș fi vrut din suflet
Să fie vrerea ta.
Și toamna asta, Doamne!
La ce păstrează frunza
De-un verde de smarald?!
Sau vrea, poate, s-alunge
Tristețea-mi creatoare
Ce mi-a dictat și versul
Și visul altădat?
Și-atunci?!
Aștept să cadă frunza
De-un galben auriu
S-alerg spre cimitirul
Înntr-un amurg târziu
Să calc covorul moale
Și să pândesc momentul
Atât de așteptat
Atunci când știu că scrisul
Se-așterne-nvolburat…
La mâine…
La mâine nu mă pot gândi
Nici nu pot ști cam cum el este
Pământu-i tot ce-am cunoscut
Cu ce va fi, e doar poveste.
Nu-i lamentare, nici regret
Cum să regreți întreg trecutul?!
Cu toți avem ceva de spus
Pământu-ntreg ne-a fost avutul.
Când mă gândesc la cum am fost
La visele învolburate
La utopii ce m-au hrănit
La slalomul printre păcate
Cum să mă-mpac cu ce nu știu
Cu-o lume de noi inventată?!
Să las atâtea ne-mpliniri
Ce mai așteaptă o etapă?!
Nu, nu!, nu-n mâine mă-ntrevăd
Destul că nu știm începutul
Neant a fost, neant va fi
Susțin, pământul ni-e avutul…
Toamnă cenușie…
Toamnă cenușie
Spune-mi unde-or fi
Galbenul și roșul
Cu-al lor iz fatal
Să atac cu versul
Fără-a fi banal
Inima de piatră
Ce m-a subjugat
Chipu-i fără seamăn
Glasu-i de cristal
Mersu-i de felină
De pe-un mal astral
Ce-a rămas în urmă
Printre amintiri
Unde-un Dor de Ducă
M-a făcut să fiu
Blond fără măsură
Printre negri vii
Unde o metisă
Mi-a strigat ”Revii!”
Uitând că-i din stâncă
Cum a vrut a fi
Când seara la lună
Mi-a spus printre alte
”Nu, nu te pripi!”
Cu gândul acolo
Aș vrea să fiu trist
Dar unde e frunza
Cu ten auriu
Să smulgă din suflet
Ce zace-ncă viu
Să pot chiar să plâng
Înotând în pustiu…
Dar glasul cu-acel ”Să revii!”
Răsună șoptindu-mi
”Ce-ai fost, n-ai să fii…”
Tristețea clipei…
Tristețea clipei ce-a trecut
Prezentă este încă
Ea prin amploare a-ntrecut
Durata ei de stâncă.
Când spui o clipă, spune tot
E-o clipă pământeană
Ea se ascunde și nu pot
S-o smulg, nu-i buruiană.
Se-ntinde peste zile, nopți
Și numeri lunile, chiar anii
Și-oricât ai vrea să uiți, nu poți
Zadarnice strădanii.
Și cauți, și încerci mereu
O nouă clipă-n viață
Și noaptea când e și mai greu
Ți-e sufletul de gheață.
Căci n-ai un gând să-l încălzești
Prea lung e labirintul
Clipa aleargă, n-o găsești
Să-i domolești avântul.
Iar timpul trece nemilos
Chiar de-l măsori în clipe
Și-mbătrânești fără folos
Și-aștepți să prinzi aripe…
Derută, sau decepție?…
Alt titlu, sincer, n-am găsit
Să fie vârsta-naintată?!
În lumea leată cu-a mea fată
Sunt ca străinul rătăcit.
Mai sunt câțiva ce cred că sunt
Mânat de amintiri, de vise
Că nu-nțeleg c-au fost prescrise
Că pentru ei sunt un cărunt.
Oi fi la păr și nu-mi stă rău
Căci sufletul și mintea-s treze
Mă-ncumet sus, pe metereze
Să-L chem la noi pe Dumnezeu.
Că nu e dreptul meu s-o fac
Nu m-au văzut făcând o cruce
Dar Crucea mea cine o duce?
Eu din pruncie-o duc și tac.
Că am și calde amintiri
Sau vise încă ne-mplinite
Chiar dacă sunt răstălmăcite
Nu-nseamnă că-s doar amăgiri.
De-acolo-am tras seva în mers
Cu pași mărunți pe-aceste plaiuri
Și-am construit a mele Raiuri
Ce zac în suflet, nu-s de șters.
Că îndrăznesc să privesc sus
Că-mi ridic pleoapele spre soare
Că-n ochii mei văd doar splendoare
Că-mi place viața, am mai spus…
Mi-ai spus…
Mi-ai spus să nu mai scriu în vânt
Să m-adresez, cui vreau, pe față
Să știe ”ea”, să știu și eu
Doar n-ai să-mi spui că-ți este greu
Să fii exemplu, o povață.
Povață cui?, m-am întrebat
Surprins de-așa curiozitate
Vrei să strig tare cine-i ”ea”?!
Nu sunt convins că i-ar plăcea
Să etalez o noutate.
Nu pare că sunt chiar în vânt
Așa cum scrii, cin’ să se simtă?
Nu sunt naivă, cred c-o știi
Cu mine sincer poți să fii
Și să nu-mi spui că e vreo sfântă.
Pe-acest pământ nimic nu-i sfânt
Cum poate fi o pământeană?!
Deci recunoști, nu e doar vis
Reține, chiar acum ai zis
Să fie oare-o africană?
Căci de nu-i sfântă,-i pe pământ
Precum femeile, de-o teapă
Doar le-am văzut cum ele sunt
Cu mlădieri, n-au păr cărunt
Ci doar priviri care înțeapă.
Ei, asta-i bună, chiar de-i vis
Pot să m-opresc mult mai aproape
Nu-i dor de ducă, sunt și-aici
Și-oricât ai vrea, nu poți să zici
Că nu pătrund chiar și sub pleoape.
Ei, vezi, aici am vrut s-ajung
N-o mai lua pe ocolite
Măcar pe vreuna o cunosc?
Chiar, aș păutea s-o recunosc?
Să nu-mi răspunzi pe negândite!
Am și eu dreptul să nu mor
De o meteahnă feminină
Ca-n cercetare-un curios
Nu se oprește, nu-i sfios
Curiozitatea îl animă…
Cea Mică…
Maria cea Mică, așa am să-ți spun
Nu mai am timp să văd cum mai crești
Cu ochi-ți privind parcă-asculți din povesti povești
Păstra-voi imagini în ultimul drum
Cu tine în brațe-o bunică zâmbind
Cu ochi ce trădează-a iubirii parfum
Cu-n gând spre Fecioară, încet murmurând
”Ai grijă Prea Sfântă, de unicul prunc
S-o văd pe Maria, cum crește râzând
Cum face năzbâtii, cum noi toți iertând
Cum viața-i se umple cu numele-Ți Sfânt
Fecioară și Mamă-ntre Cer și Pământ…”
Între Cer și Pământ
Între Cer și Pământ
E un drum de-ntrebări
La a căror răspuns
Îl găsești doar în Cer
De-unde nu se-aud voci
De prieteni plecați
Căci în lumea de-Apoi
Noi suntem cei uitați
Ce prieteni, ce frați!
Nici în vis nu apar
Să ne facă mai clar
Cum e cu acest drum
Cu tichetul ”one way”?
Chiar de nu ne-o plăcea
Să n-avem un cuvânt
Să ne-ntoarcem de-om vrea
Colo jos, pe Pământ?!
Unde-i plin de minuni
Ce cu ochi le vedem
Unde visuri se nasc
Chiar de sunt utopii
Unde vrem să uităm
Chiar eșecuri, doar știm
Că nu-orice prevedem
Unde iar o pornim
Căci nimic nu-nvățăm
Și-nspre culmi de argint
Visuri noi înălțăm
Făr’ să vrem să zburăm…
Ce-ar putea?!…
Ce-ar putea să m-atragă
Când atâte-am văzut?!
Dus de dorul de ducă
Pe-unde nici n-am crezut
Am simțit cât de-ntinsă
E planeta Pământ
Cât de plină-i de farmec
Un imens zăcământ
Care darnic ți-arată
Lucruri ce n-ai visat
În culori curcubee
Ce din Cer au plecat
Și apoi, varietatea
Nu sunt două la fel
Chit că-s țări, sau orașe
Sau păduri, câmpii verzi
Ape repezi, sau lacuri
Sau un munte pleșuv
Ce sfidează căldura
Unui Ecuator
Unde triburi uitate
De războinici pletoși
Se adună în cete
Să se-ncingă în joc
Sau o listă cu locuri
Unde-s altfel de flori
Unde vezi animale
Fioroase, sorbind
Cu gazele fragile
Apa dulce ce-aduce
A-nfrățire pe loc
Multe sunt încă-ascunse
Ce puțin am umblat!
Ce-au lăsat vechi popoare
În vestigii ce zac
Ascunzând printre pietre
Explicații ce tac
Dar oceanele lumii
Mângâind ce-i pământ
Cu o dragoste mare
Pentru ce este Sfânt?
Căci Pământul nu-i piatră
E lăcaș pentru om
Unde-și face el vatră
Și un Dom, pentru Domn
Ce-ar putea să m-atragă?!
Infinitul din Om
Căci și El face parte
Din acest Babilon…
Când aud…
Când aud de durere
De-orice fel fie ea
Uit de mine, de tine
Căci în jur ce se-ntâmplă
Îmi arată că lumea
E mai mult decât rea.
Lumea, ca lume
Cea umană, din ”noi”
De făpturi ce nu văd
Ce se-ntâmplă-mprejur
Căci se-ntâmplă la ”voi”
Unde sunt și nevoi…
Doar atunci când simțim
Că dureri ne-au ajuns
De-orice fel, am mai spus
Noi privim împrejur
Și nu ținem ascuns
Ce dureri ne-au pătruns.
Atunci știm ce nu-i drept
Și-acuzăm un sistem
Pe un plan zis global
Semnalând că nu-i drept
Și că pare-un blestem
Ca și noi să avem.
Dar uităm c-avem frați
Și surori, chiar și veri
Pe-unde-au tot jefuit
Cei ce azi sunt OK
Că de rău n-au păreri
C-au putut strânge-averi.
Prin Muzeele Mari
Ale lumii comori
Le-admirăm încântați
Dar uităm de-unde vin
Din milenii, sudori
Ce trezesc și-azi fiori…
Boris David
București
2014
