Daris Basarab: In Memoriam Mihai Rădulescu
Pe 19 ianuarie 2009 a plecat dintre noi un prieten. Nici acum nu mă pot împăca cu acest gând care mă bântuie.
Mihai Rădulescu
(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)
Antume scrise-n ceas târziu
Când parcă-ntârzie plecarea,
Când parcă-n jur nimic nu-i viu
Şi-n suflet bântuie-nserarea.
Că ceasul vine, toţi o ştim,
D-am vrea să ştim ora exactă;
Să-ncepem să ne pregătim,
Căci ştim că timpul se contractă.
Şi vrei să pari cum îţi doreşti,
Să laşi o stea în amintire;
O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”,
Şi-ai vrea s-alungi o amăgire.
Va fi ceva deliberat?
Va fi o nouă măsluire?!…
Ai fost…
Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea…
Un erudit, cum greu găseşti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor – sigur adăpost.
Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.
Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vieţi-ţi cost…
Apropo de ”dihotomia antonimică”, sau ”dubla personalitate”, după Mihai Rădulescu.
Te-am cunoscut…
Te-am cunoscut întâmplător,
Pe la TV, la ”AS”, se pare;
Cu Todea drept mediator,
Vorbeai de Shakespeare – cercetare.
Erai acasă, cum să spun?!
Pluteai prin secolul în care,
Shakespeare putea părea nebun,
Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.
Şi-l prezentai drept psiholog,
Şi nu ca pe-unul orişicare –
Era, aş spune, un prolog,
La ce urma în prezentare.
Renaşterea ţi-a fost tărâm
Unde-ai ţintit dihotomia –
Un Jago ţi-a deschis un drum,
Spre ce-ai numit antonimia.
Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin,
Inventica şi-a spus cuvântul –
Stilistica a câştigat,
Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul…
Lui Mihai Rădulescu, cu lacrimi…
Au trecut…
Au trecut zile destule
De când soarta te-a luat –
Râsfoind prin amintire
Pe-al meu site de tine-am dat.
La ecourile aprinse
De-al meu ”Povod” blestemat,
În cuvinte aurite
De blestem m-ai dezlegat.
Am simţit c-am făcut bine
Şi am şi perseverat,
Şi ochind în vers durerea,
De trecut m-am scuturat.
Când mi-ai scris că am „condeiul
Uns cu miere” am aflat,
Ce înseamnă să fii mare,
Să fii om adevărat…
Mi-ai fost mentor şi prieten,
De la tine-am învăţat –
Ce înseamnă suferinţa
Şi credinţa-n Înviat!
Se moare…
Se moare, cum să spun, pe rupte –
Prieteni buni se duc făr’ să mă-ntrebe –
Maurul, Dalea, Rădulescu,
În suflet au săpat falii abrupte.
Şi culmea! au fost unul şi-unul,
Toţi trei sclipind de înzestrări măiestre,
Trei crai ai lumii de poveste,
Ce-au luminat călcând cărări terestre.
Maurul, medic cum puţini există,
Mi-a fost şi partener şi sfetnic –
Am plâns când a plecat, lacrimi persistă,
Prelinse, calde, ca pe-un sfeşnic.
Şi Dalea, inginerul, melomanul,
Prieten din liceu şi facultate,
Sărind într-ajutor precum un frate,
Plecă lăsând lacrimi uscate.
Şi-acum şi Rădulescu, Doamne!
E drept să fiu lăsat de unul singur?!
Păi cine să mă-ndrepte, să mă-nveţe,
Şi să-mi vorbească-n stih de-a vieţii toamne?…
Erau prieteni, nu! erau un sprijin –
Erau mai buni ca mine-n multe cele –
Erau precum mana cerească,
Plecând lăsat-au cerul făr’ de stele…
Daris Basarab alias Boris David
