Ana Podaru: poesis
Alerg pe cioburi
Alerg pe cioburi de sticla pisată
Și simt cum îmi intră în piele
Potrivnica soartă ce mi-a fost lăsată
Doar sufletul simte durere.
Mă mistuie focul, mă arde cumplit
Și-n urmă rămâne doar scrumul
Un înger pe lume de ce n-a venit
Să-mi strângă-n sticluțe veninul.
Mă gâtuie gândul în nopți nedormite
Clișee de vise deșarte
Trec clipe morbide fantasme în noapte
Și nimeni nu-mi gustă pelinul.
Cotrobăi golită de lacrimi amare
Și-mi scapă prin palmă cenușa
M-ascund de lumină dorind nepăsare
Dar inima-i strânsă cu ușa.
Fragila
Cât de fragilă ești pe timp de seară
Te-asemăn des cu florile de maci,
Îmbujorată-adormi ca o fecioară,
Privesc zâmbind la buzele-ți de fragi.
Da, sunt vrăjit, și-n visul melancolic,
Cu ochi deschiși adorm și meditez,
Nu m-aș trezi din somnul macedonic,
La stele mă închin și iar… visez.
Pe urmele cailor
Pe urmele cailor, într-un trecut adânc
M-am regăsit adesea, de multe ori plângând,
În gingașe ființe ducând povara grea,
Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.
Copil fiind în suflet simțeam durerea lor
Și cum arată teama în ochii cailor,
Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling
Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting
Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz,
Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz,
Aud și bocănitul ciocanului în cuie
Și zgomot de potcoave galop la cer se suie,
Privesc spre nori, văd corbii cum se reped la cai,
Cum biciul se lovește de pielea lor și …vai!
Văd sângele cum curge pe corpul lor, flămând,
O siluetă care izbește-n ei răzând
Și retrăiesc momente de teamă și furie,
Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.
De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei,
Mă rog la cer… Spun: – Caii, sunt ocrotiți de zei!
Ana Podaru
