Denisia Codrea: poesis
Incolor
Mi s-a așezat un praf
pe haina ființei mele
strigând întruna
s-a șters,
dar nu și din durere
ce arde-n soba veche,
mocnește, nu s-aude,
se vede
cum strălucesc în negru
pare
că zămislesc câte-o cărare
spre un neant artificial
același dormitor
c-un pat
de lângă geam.
Terestru de sinistru
mă simt
plutind într-o saltea și amăgind
un vers sălbatic,
neastâmpărat,
o rană dulce
demult mi-ai croșetat.
Îl las să zboare cu aripi
incolore
să doarmă-n aburi
suflând spre un apus
ce a răsărit
de mâine când te-ai dus.
Zile singure
zilele au rămas singure
ei au plecat departe
le savurează-n altă parte
unde se delectează cu minuni
străine
de lumea asta
unde se înfruptă amorul
și se fumează fiorul.
Zilele-s tot însingurate
se scurg în pagini într-o carte
suflă una peste alta
crește iuțeala
fug
nu știu unde se grăbesc
„mai e timp”, spune una
„era”, rostește alta
demult
când lumea nu se stingea devreme,
iar becul lumina
fără ca ei să-și facă grji
cât vor plăti în lumea de apoi
acolo
factura-i mare
minunile-s ca-n basme
petrecerea-i în toi
flăcările dănțuiesc
nu se mai opresc până-n dimineața în care
rămâne doar cenușa
zilelor la fel de singure.
Denisia Codrea
