Vasilica Grigoraş – MAMA şi mirarea copilăriei : haibun

3 Feb 2015 by admin, Comments Off on Vasilica Grigoraş – MAMA şi mirarea copilăriei : haibun

De la o vreme, din ce în ce mai des mă năpădeşte un

val de amintiri-

foşnetul proaspăt de vânt

zburdând pe alei.

Să fie oare vorba despre bagajul în care am adunat, odată cu trecerea anilor, speranţe şi dezamăgiri, împliniri şi eşecuri, bucurii şi tristeţi, clipe luminoase ori mai tulburi? Înclin să cred că, da. Toate acestea s-au întâmplat cu voia Domnului şi au fost stocate în memoria subconştientului. Acum revin şi, iar revin.

Raza soarelui

pe pianul timpului-

zugravul clipei.

Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Sunt imagini şi frânturi de viaţă de acum mulţi ani. Amintirile de pe la 5-6 anişori s-au păstrat foarte vii. Eu, mezina familiei m-am simţit iubită de părinţi, de cei 3 fraţi şi sora mea. Cu toţii mai mari decât mine. Când eu am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc universul natural şi uman în care creşteam, fraţii şi sora au plecat cu toţii la şcoli ori pentru a-şi face un rost în viaţă.

Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA, trecută deja de prima tinereţe. M-a adăpat permanent cu lumina, căldura şi iubirea atât de necesare unei creşteri viguroare. Eram mereu în preajma ei şi, iscoditoare din fire cum sunt, mă interesa tot ceea ce făcea şi cum făcea lucrurile. Asta, însă nu mă împiedica să-mi trăiesc şi copilăria. Înconjurată de copiii vecinilor, joaca noastră se desfăşura în aerul curat din curte, grădină, livadă sau pe uliţă. În aceste locuri ne zbenguiam şi ne simţeam bine. Nici pomeneală de jucării cumpărate, ci învăţam să ni le confecţionăm din ceea ce ne oferea natura. Îmi aduc aminte cu mare bucurie când

peste mai mulţi ani –

într-o traistă din pod

păpuşi din pănuşi.

Din zilele calde de vară îmi amintesc acea senzaţie plăcută pe care o simţeam când umblam în timpul unor

ploi de-altădată-

desculţă prin şanţ adunând

râme şi melci vii.

Era fascinant acest lucru. Aşezam toate aceste vietăţi într-un loc cu iarbă, îngrădeam cu atenţie un ţarc în jurul lor şi le urmăream atent mişcările. Noaptea, cu grijă le acopeream cu o cârpă de prin casă, să nu le fie frig. Îmi vine să râd în hohote de naivitatea mea. Mare dezamăgire era dimineaţa, când nu le mai găseam.

Uneori, asemenea unor

fluturi aievea-

prinşi în dans şi culoare

printre flori şi pomi,

de când mă sculam, alergam cât era ziua de mare, împreună cu ceilalţi prieteni.

Era minunat când dormeam pe prispa casei, înveliţi de cerul plin cu stele, mângâiaţi de triluri de păsărele şi adulmecând mirosul fânului ori al florilor din grădina din faţa casei.

În nopţi de vară-

adieri de fân cosit

până şi-n casă.

Începând de pe la sfârşitul lunii mai, nerăbdători, aruncam

priviri de copii

spre cireşii în floare-

ce lung e timpul!

Era mirarea inocentă a noastră, a copiilor. Dădeam mereu târcoale cireşilor şi abia aşteptam să se coacă. De când începeau a se pârgui, dorinţa şi pofta de-a mânca sporeau văzând cu ochii. Culegeam şi mâncam pe săturate. Fetele, ne şi găteam cu ele, agăţându-le la urechi şi ne minunam. Ce cercei minunaţi avem! Care de care era mai mândră. Însă cireşele ajungeau la maturitatea coacerii pe la

moşii de vară-

gătite cu cireşe

cănile de lut.

De pomenirea morţilor, se cumpărau străchini şi căni de lut, care se împodobeau cu cireşe şi se împărţeau. Eram nelipsită de lângă mama în această zi, dându-mi toată osteneala să ajut ca cele date de pomană să arate cât mai frumos. Era un adevărat ceremonial, care începea cu pregătitul laptelui cu orez, aşezarea în străchini, punerea apei ori vinului în căni, apoi gătirea lor cu cireşe. Urma tămâiatul, apoi dădeam fuga cu ele prin vecini şi la rude, să nu se răcească. Nu uitam niciodată să aprind lumânarea şi să pomenesc numele celui pentru care împărţeam

Îmi amintesc şi faptul că, în alţi ani era

secetă mare

scaieţii mai ascuţiţi

ca niciodată,

şi când am mai crescut, începeam să înţeleg grijile, lipsurile din acei ani. Acestea, precum ciulinii răneau inima oamenilor care, obosiţi de munca câmpului se linişteau doar

după-nserare-

prin geam intra tăcut un

petec de lună.

Iar a doua zi,

din nou arşiţă –
în muget de talangă                                                                

zace tăcerea.

Tăcerea adâncă şi dureroasă punea stăpânire pe oamenii satului. Îmi povestea mama despre seceta din 1946, când copiii mureau de foame. Mă cutremurau aceste poveşti, mi se părea tare nedrept acest lucru. Din fericire, eu nu am prins astfel de perioade triste, de lungă durată. Erau ani mai buni, ani mai sărăcăcioşi, însă ţăranii cunoşteau foarte bine lecţia vieţii satului: nu înstrăinau recolta unui an până nu vedeau în hambare rodul anului în curs.

Apăsată de grijile vieţii, mama era mai mereu îngândurată şi preocupată de treburile casei şi ale gospodăriei. Mi-a rămas în minte imaginea şi

mirarea mamei-

găina pierdută ieşind

cu pui din claie.

Era tare necăjită pentru că avea impresia că i-a mâncat găina vreo vulpe, ori a furat-o cineva, dar spre bucuria tuturor, n-a fost aşa. Ea-şi clocise ouălele, din care au ieşit puişorii. Cântd toţi mergeau pe picioarele lor, i-a adus lângă prispa casei. Grijă de mamă! Iar, pentru noi toţi, bucurie.

Şi vara trecea iute, curcubeul ascuns îşi vărsa toate culorile în întreaga natură, frunzele erau purtate de vântul rătăcitor prin locuri neumblate şi nebănuite, iarba se îngălbenea, apoi se făcea una cu pământul. Parcă, fără să observi venea

deja ninsoarea-

ultimul car de coceni

scârţâind pe drum.

Soarele, şi el tot mai scump la vedere îşi arăta dinţii, iar copiii alergând şi umblând cu gura căscată se întâlneau cu guturaiul.

Casa soarelui,

cerul plin de nori-

în geam printre muşcate

mere şi gutui.

Doamne, ce frumos miroseau! Iar plăcinta şi fiertura din aceste fructe era un adevărat deliciu.

Începea postul Crăciunului, frigul se înteţea şi

flori de gheaţă-n geam

şi broderii de argint

la streaşina casei.

Când zăpada se aşternea peste tot, iar lângă gard se forma derdeluş, noi, copiii eram cei mai fericiţi. Cu toţii participam la o

oră deschisă-

modelând cu sârg şi drag

om de zăpadă.

Iernile erau grele, sătenii ştiau acest lucru şi-şi aduceau în casă cele necesare hranei, încălzitului şi unelte pentru dezăpezire. Uneori

nicio cărare-

fumul din horn spre cer

mângâind luna.

În casă, admiram

lângă vatră-

încâlcind ghemul mamei

câţiva pisoiaşi

şi intram şi noi în joaca lor.

Îmi amintesc Crăciunul, cu datinile şi obiceiurile de iarnă. Copil fiind, nu am înţeles cum puteau oamenii să taie porcii în ziua de Ignat. Guiţatul lor punea stăpânire pe întreg satul şi răsuna până în depărtare. Mi se părea ceva înfricoşător. Întotdeauna mă ascundeam, îmi ţineam mâinile strânse la urechi ca să nu aud.

Însă, cu mare drag îmi amintesc mirosul din casă, când, în

iz de cetină –

pelincele Domnului

pe plita mamei.

Anii, ca şi clipele, au zburat ca nebunii şi la un moment dat observ la mama

peri albi la tâmplă-

fulgi de înţelepciune

pe aripi de timp.

Treptat

apar insomnii –

la fereastra inimii

bat stropi reci de ploaie.

Urmându-mi crezul de a învăţa, am plecat de acasă, am început să vin tot mai rar şi-n

vântul de apus-

inima măicuţei mele

abia pâlpâind.

Pentru noi, copiii

brumă groasă-n zori-

şi dincolo de uşă

de-acum nelinişti

Într-o zi de octombrie, un

strigăt în ceaţă-

mult nedorita răpind

scumpa mea mamă

şi pe lângă

haine cernite-

din nou lăcrămioarele

laolaltă.

Da, lacrimile noastre şi lăcrămioarele flori de pe mormântul mamei şi-au dat mâna pentru totdeauna.

Însă, iarna, când şi lăcrămioarele îşi dorm somnul de veci,

omăt peste tot-

şi celor reci mai de mult

plapumă nouă.

Acum stau de multe ori

în taina serii-

frunze pe aripi de vânt

împletind amintiri.

Viaţa îşi urmează cursul,

satul adormit-

norii pufoşi depănând

poveşti de seară,

iar în cimitirul din capul satului

candelă vie –

un licurici prin rouă

sub crucea mamei

Ştiu că totul funcţionează după logica Domnului. Toţi trecem prin timp spre veşnicie, însă rămân cu regretul că nu am avut înţelepciunea să fiu mai mult timp împreună cu mama. Iertare, măicuţă! Dumnezeu să te odihnească, în linişte şi pace!

Vasilica Grigoraş

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii