Olguța Trifan: Băierile durerii
Băierile durerii
Noaptea-şi tăiase limba.
Călare pe cumpăna zilei-surcea,
dracii, schimbaseră zăbala timpului
cu căpestre de frânghie,
să-mi încerce baierele durerii,
ceda-voi, ori ba?
Mă dibuiseră mulţi,
dar nu-mi ştia durerea niciunul.
Plângeau pereţii de mila-mi,
strângându-mă la piept,
cu surde gemete-mi
mângâiau în alint fruntea.
Eu, însă, fulg de pământ,
mă topeam.
Rănile-mi plângeau
astă-noapte-n palma ta…
în focul acesta lumesc
topindu-mă-n lacrimă,
strălucind sidefie,
în a Lunii lumină, pustie,
agăţată în barbă de cer,
când tu…, tu plecai.
În urma-ţi
urla vântu-n mine, ca o fiară.
Stârnind furtuni, năvalnice urgii…
când versul trist se zbătea,
încă,-n calimară, strigându-ne
c-o voce, parcă, înecată-n fum:
– Pribegi prin pânza vieţii, voi,
purta-mă-veţi prin vreun, străin, ungher…
sau poate,
într-un cufăr vechi, stingher,
găsi-ne-vom sfârşitul, noi,
eu şi iubirea voastră, amândoi?
Olguța Trifan
