Camelia Cristea: poesis
Ruga de noapte
Ruga mea din noapte pare obosită
În genunchi se pune, brațul în amin,
Dragostea aprinde inima firavă,
Trup și suflet Doamne, Ție mă închin !
Și adun cuvinte picurând cu ceară
Gândul care doare și apoi să-l cearnă,
Să ducă neghina în necunoscut,
Iar eu mai curată, crucea să mi-o duc.
Parastas
Poporul meu e parcă mai sărac
Îmbracă haina strâmtă, ponosită,
Schimbările în rău ne tot irită
Prea mulți vorbesc ușor de mită.
Afișele ne râd frumos în nas,
Pe aici prin țară circul a rămas
Mai vor sărmanii o bucat de pâine,
Trăiesc din greu de azi pe mâine.
Speranța a fugit în altă țară
În neputință timpul se măsoară,
Un ghem de ață firul e subțire,
De ne-am veni cu toți în fire!
Cu mugurii de floare ce-au rămas
Să punem toți măcar de parastas
Lumina dintr-un muc de lumanare
Să -aprindă conștiință ce ne moare!
Rază de soare
Am plecat din mine și-am pornit spre noi,
Lacrima tăcerii zăvorâse – o poartă,
Pașii doar de vise mai erau plimbați
Zmeul fără teamă către cer zburase.
Nopțile atârnau grele la cântar,
Balanța-și pierduse parcă echilibru
Tu de toate astea nu aveai habar…,
Fără teamă însă defineai întregul.
Rugăciunea zilei doar eu o spuneam,
Căci credeam în soartă și în drumul crucii
Pietrele aruncate uneori răneau
Și scânceam în mine, mă închideam în șoapte.
Urc fără oprire chiar de drumu-i greu,
Piscul am să-l văd când e nins de floare,
Cerul îmbrățișat de un curcubeu
Și-am să-ți scriu senin c-o rază de soare.
Camelia Cristea
