Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (6)

22 Feb 2015 by admin, Comments Off on Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (6)

Părinţii s-au îngrijorat, presupunând că este vorba de ceva grav, dar, înţelegându-se din priviri, au rămas în camera lor hotărând tacit să-i acorde fiicei lor un mic răgaz să îşi revină. „Ceva nu este bine…, dar ce să fie?” se întreba fiecare în gând.

– Să fie în legătură cu fetiţa? Doar asta ar putea fi, acum… Probabil că în acest moment nimic nu ar tulbura-o mai mult pe Emanuela… Este atât de implicată şi suferă atât de mult din pricina sorţii acestei fetiţe! gândi, cu glas tare, tatăl ei.

– Cred că da… Tot la asta mă duce şi pe mine gândul. Doamna aceea care a dat telefon…, o fi fost de la spital, vorbi şi mama în şoaptă, gânditoare şi neliniştită. Era destul de agitată la telefon. Nu a vrut să spună nimic, doar repeta: „Vă rog, doamnă! Vă rog să nu uitaţi! Spuneţi-i doamnei Emanuela să mă sune! Vă rog, să nu uitaţi!”… Cine ştie? Doamne ajută, să nu se fi întâmplat nimic rău cu fetiţa!

În acest timp, Emanuela, în camera alăturată, aşeza în geanta de voiaj cele câteva haine, pe care la prânz le scosese fericită şi le aşezase pe categorii, după cum gândise ea că îi vor fi necesare. Îşi propusese să desfăşoare mai multe activităţi în timpul planificat să rămână acasă. Nu se putea concentra la nimic. Mâinile îi tremurau şi nu-şi putea stăpâni agitaţia. Mintea îi lucra febril, încercând să înţeleagă, să pătrundă în ceea ce se putea întâmpla. Auzea în minte cuvintele amicei sale, Dorina, răsunând fără sens: „Doamna Emanuela, trebuie să veniţi! Nu mă întrebaţi, de ce! Nu ştiu prea multe…, că nu îmi spune nimeni nimic… Am venit la ora 19.00 la serviciu… Ştiţi, am mers la Daniela, ca de obicei, dar nu mai era nici ea, nici hainele…, nimic! Am întrebat pe toată lumea, dar nimeni nu ştie nimic ori nu vor să-mi spună… Ştiu doar atâta, că nu a fost înregistrat niciun deces pe pavilion. Asta v-o spun cu certitudine. Am un prieten la morga spitalului…”.

Emanuela tresări speriată şi ieşi puţin din gândurile ei, când părinţii intrară în cameră. Se uită în geantă şi observă cu stupoare că printre hainele ei, acolo, în geantă, ea împachetase cu grijă şi câteva cămăşi de ale tatălui său şi chiar câteva feţe de pernă. Le îndepărtă repede, tulburată şi jenată, încercând să ascundă de părinţii ei ceea ce era dovada certă a neliniştii şi neatenţiei provocată tocmai de gradul ridicat al acestei nelinişti.

– Ce s-a întâmplat, draga mea, o întrebă mama vizibil îngrijorată? Ai uitat ceva deschis?… Apa sau, poate, gazele?

– Nu, mămică! Sunt închise toate… Le-am verificat înainte de a ieşi din casă…

– S-a întâmplat ceva rău acasă? Doar nu ţi-o fi spart cineva uşa!… În ziua de astăzi se întâmplă atâtea… Toată ziua dau la televizor, pe la ştiri…

– Nimic de acest gen, te rog!

– Cu socrii tăi este ceva în neregulă? Sunt bine? Ce ai păţit?… Sau, cumva, la serviciu… Ai veşti proaste de la serviciu?

– Socrii mei sunt bine, sper, sau cel puţin aşa erau ultima dată când am vorbit, iar veştile primite nu au legătură cu serviciul meu, mămica, te rog!

– Emanuela, zise tatăl cu blândeţe, vorbeşte cu noi… Este mai bine, ar putea să-ţi fie mai uşor! Dacă este o problemă, poate că te-am sfătui… Dacă nu avem cu ce te sfătui, măcar îţi împarţi neliniştea cu noi. Odată eliberată de povară, vei vedea lucrurile altfel, nu eşti singură… Şi noi suntem destul de îngrijoraţi din cauza supărării şi neliniştii tale, dar, mai ales, din cauza efectelor ce le produce asupra ta.

Vorbind, tatăl îşi aşeză uşor mâna pe umărul chircit de îngrijorare al fiicei sale. Aceasta se aruncă la pieptul tatălui, întinzând o mâna şi spre mama sa. Îi cuprinse în braţe pe amândoi şi lăsă să curgă un hohot de plâns eliberator… Avea nevoie de asta…

– Ştiu! Ştiu că nu sunt singură, iertaţi-mă! Nu am cum să fiu singură atâta timp cât sunteţi cu mine, dar nu vreau să vă împovărez sufletul cu problemele mele, la care nici eu nu am prea multe răspunsuri… Voi merge mâine la oraş şi atunci voi vedea exact cum stau lucrurile, încercă ea să-şi liniştească părinţii, după care le povesti tot ce discutase cu Dorina.

– Bine că s-a interesat doamna aceasta, Dorina, la morga spitalului şi cel puţin te-a liniştit în această privinţă… Nu vreau să mă gândesc ce ai fi făcut, dacă…

– Atâta timp cât fetiţa este vie şi sănătoasă, toate se vor rezolva, draga mea, completă mama, ştergându-i lacrimile de pe obraji şi mângâind-o pe cap. Hai linişteşte-te şi te culcă! Mâine te trezeşti dimineaţă şi ai treabă! Trebuie să fii odihnită, cu mintea limpede!

În timp ce părinţii părăseau camera, Emanuela privea gândind în urma lor: „Doamne, Dumnezeule! Ce m-aş face fără ei? Câtă linişte îmi dau! Ţine-mi-i, Doamne, sănătoşi!

– Hei! Îîî… Tăticule! Mămică! auziră ei ceva nelămurit şi strigătul fetei lor.

Îşi întoarseră privirile amândoi odată, puţin speriaţi şi curioşi mai mult, să înţeleagă ce se întâmplă cu Emanuela, ce a dorit să le transmită ori de ce plânge iar. Aceasta s-a apropiat de ei şi, vizibil emoţionată, le-a spus:

– Vă iubesc din tot sufletul şi vă mulţumesc! Să nu cumva să îndrăzniţi să mă lăsaţi singură vreodată…

Emanuela îi mai îmbrăţişă şi îi sărută pe fiecare în parte, apoi…

– Hai, gata! La culcare! Am devenit sentimentali… Noapte bună!… Sărut-mâna! reuşi ea să îi îndepărteze din cameră, parcă grăbită să-şi şteargă lacrimile ce plecaseră rebele din ochii ei, înainte de a le observa şi părinţii.

Îşi făcu repede pregătirile dinainte de culcare, igiena personală, pijamaua, lăsându-şi periuţa de dinţi la îndemână pentru a o folosi şi dimineaţa. Apoi, făcându-şi rugăciunea, insistă pe ruga către Dumnezeu şi Maica Domnului şi a tuturor copiilor, ca fetiţa să fie bine. Îşi făcu cruce şi se grăbi să intre în pat, în speranţa că v-a reuşi să adoarmă…

Noaptea se dovedi a fi extrem de lungă şi chinuitoare pentru Emanuela. S-a frământat pe toate părţile, fără sorţi de izbândă să-şi găsească somnul. A aţipit de vreo două ori, dar s-a trezit imediat, transpirată şi speriată cumplit, de vise groaznice, aproape reale, ce-i bântuiau mintea…

O năpădi o sudoare ca de gheaţă. Începu să sufle greu şi să tremure. Avea gura uscată, voia să strige, dar nu-şi putea dezlipi buzele. Vedea o femeie ce se îndepărta privind în urmă, spre ea, rânjind şi ţinând ceva în braţe. Da! În partea stângă, lângă şold, se vedeau bălăngănindu-se nişte picioruşe de copil. Emanuela întindea mâinile cu disperare. Picioarele refuzau să o asculte, rămânând lipite parcă de cimentul ce-i ardea tălpile. Simţea un soi de neputinţă şi durere ce îi păreau mai greu de suportat decât moartea. În încercările sale disperate de a opri femeia, Emanuela se împiedică şi căzu la picioarele unui bătrân cu părul alb, care-i întinse mâna zâmbind, întrebând-o:

– Ce-ai păţit fata mea? De ce eşti atât de neliniştită?

– Moşule, fetiţa…, femeia, unde…? dori ea să ştie, dar, uitându-se în jur îngrozită, ţipă: Unde sunt? Au dispărut…!

– Hei, draga mea! Ia tu florile acestea şi mergi liniştită! îi vorbi bătrânul şi îi întinse un buchet de flori care-i umplură braţele, o atinse liniştitor pe frunte şi dispăru…

Emanuela alunecă, uşor-uşor, într-un somn odihnitor care, însă, dură foarte puţin, deoarece nu peste mult timp, sună ceasul anunţând ora 04.30 Era ora la care Emanuela trebuia să se trezească pentru a merge la autobuzul de ora 05.30.

Destul de obosită, se ridică din pat şi puse repede ibricul pe foc pentru a-şi prepara o cafea. Între timp, s-a spălat repede, s-a îmbrăcat şi a scos bagajul afară. S-au trezit şi părinţii ei şi au venit lângă ea pentru a mai vorbi puţin, cât timp îşi serveşte Emanuela cafeaua.

– Cum ai dormit, draga mamei? Te-am auzit toată noaptea frământându-te, o întrebă mama.

– Destul de rău, mămică. Mai liniştit, am dormit acum dimineaţă, vreo 10-15 minute, după un vis foarte ciudat, răspunse ea şi povesti părinţilor visul cu bătrânul şi florile.

– Orice ai avea de înfruntat, draga mamei, să ştii că o să fie bine. Bătrânul din visul tău, este semn de noroc, mamă! Este un semn întărit de florile pe care acesta ţi le-a oferit şi care-ţi prevestesc vremuri bune. Ai încredere! Ai simţit deja liniştea ce ţi-a transmis-o…

– Şi eu spun la fel, completă tatăl, o să fie bine! Dar, să ne ţii şi pe noi la curent cu tot ce s-a întâmplat şi tot ce se va întâmpla.

Puse mâna pe o altă geantă, pregătită de ei, de părinţi, cu o seară înainte şi îi spuse fiicei sale că o va conduce la autobuz.

Emanuela şi-a îmbrăţişat mama, spunându-i că îi pare rău pentru faptul că nu a putut să o ajute la tot ce-şi propuseseră. Le-a promis că se va revanşa cu prima ocazie.

– Sărut-mâna, mămică!

– Să fii sănătoasă, mamă şi Dumnezeu să te ajute!

Ajunşi la autobuz, după ce tot drumul au vorbit, Emanuela şi tătăl ei şi-au luat rămas bun unul de la altul, ea făgăduind că se va întoarce de îndată ce va putea pentru a-i ajuta.

– Rezolvă această situaţie, acum, Emanuela şi vei veni tu, când vei putea…

– Sărut mâna, tăticule! Rămâi sănătos!

– Mergi cu bine! Să suni când ajungi…

Acestea fiind spuse, Emanuela urcă în autobuz, făcând cu mâna tatălui său.

– Doamna Emanuela, dar…, cum se face că plecaţi atât de repede? Ieri spuneaţi că veţi sta o săptămână…, zise şoferul, sincer surprins, când o văzu pe Emanuela în uşa autobuzului. Aceasta, neavând chef să dea explicaţii, răspunse sec:

– Da, aşa este, am spus, dar trebuie! A intervenit ceva şi trebuie să plec.

Deplasarea cu autobuzul nu s-a dovedit a fi una din cele mai plăcute pentru Emanuela. Oboseala şi neliniştea ei şi-au spus cuvântul. I-a fost destul de rău. Într-un final, chinuită, a reuşit să adoarmă şi a dormit până a ajuns în oraş.

A trecut pe acasă, destul de tulburată şi încă obosită, a lăsat bagajul şi a sunat scurt la părinţi pentru a-i linişti.

– Alo…! Emanuela sunt. Sărut mâna, mămică!… Da, am ajuns bine, staţi liniştiţi!

– Te duci la spital? Să ne suni şi pe noi, imediat ce afli ceva, o rugă mama, de la celălalt capăt al firului.

– Da, desigur! Cu siguranţă, o voi face! Acum voi închide…. Trebuie să plec, mămica.. Sărut-mâna!

Emanuela a făcut repede un duş pentru a se răcori şi a risipi oboseala. Se simţea răpusă, lipsită de putere, după noaptea nedormită şi drumul destul de extenuant din cauza stării de rău avută. A ieşit de sub duş mult înviorată. S-a îmbrăcat lejer, într-un costum de bumbac de culoare roz, afară fiind deja foarte cald încă de dimineaţă. A pus mâna pe telefon, hotărâtă să o mai sune o dată pe Dorina. Era nerăbdătoare să afle ceva mai mult decât înţelesese în scurta convorbire cu aceasta. Nu a reuşit să-şi desăvârşească intenţia pentru că a fost întreruptă de soneria telefonului mobil.

– Alo…, da! Adrian? Off! Sunt acasă, dragul meu! Da. Trebuia să fiu la ţară, dar…

Emanuela îi relată soţului ei toată întâmplarea, în amănunt: cum se dusese la ţară, cât de bine se simţea, telefonul şi coşmarul prin care trece… Stabiliră să se audă, din nou, pe seară.

– Bine! Aşa o să fac, răspunse Emanuela, când Adrian o rugă să aibă grijă de ea şi orice ar fi să îşi păstreze calmul. Şi tu să ai grijă de tine! Te pup!… Bine! Voi aştepta telefonul tău… Da! … La ora 21.00, este bine.

Închizând mobilul, ridică telefonul fix şi formă numărul Dorinei.

– Alo! Dorina? Te-am trezit?… Scuză-mă, draga mea! Emanuela, sunt. Ai ceva, noutăţi, pentru mine?

– Bună, Emanuela! se auzi vocea somnoroasă a Dorinei în receptor… Nu! Din nefericire, nimic nou. Nimeni nu scapă o vorbă. Am încercat să aflu de la personalul care a intrat în tura de zi, dar… nimic. Îmi pare rău!

– Bine, Dorina! Eu am ajuns şi plec acum la spital… Culcă-te şi te odihneşte! Somn uşor! Pa, Pa!

– Mulţumesc frumos, Emanuela! Te rog să mă ţii la curent! Pa!

Emanuela aşeză abătută telefonul în furcă. Sperase atât de mult ca Dorina să-i spună ceva… Nu putea înţelege ce se întâmplă, avea o presimţire sumbră… „De ce este atâta mister? De ce au început să se ferească de Dorina? Să fie luată, cumva, în vizor din cauza prieteniei noastre?” se întreba ea în gând, fără să găsească răspunsuri. „Trebuie să fim mai prudente”, hotărî ea.. Nu şi-ar dori, sub nicio formă, ca această fată să sufere în vreun fel pentru că a vrut să o ajute. „Emanuela, nu mai ai timp de pierdut!” Zicându-şi asta, înşfăcă geanta şi cheile de pe masă, ieşi în grabă, încuie uşa şi plecă spre spital. Era hotărâtă să dea de capătul acestei probleme, indiferent cum, prin ce mijloace.

Ajunsă în stradă opri primul taxi.

– Bună ziua, domnule! Sunteţi liber sau poate aveţi o comandă…

– Liber, doamnă. Vă rog, urcaţi!

Emanuela urcă pe bancheta din spate, ocupând locul din dreapta. Şoferul, privind spre ea prin oglinda retrovizoare, o întrebă:

– Unde să fie?

– A! Mă scuzaţi! La Spitalul…, la intrarea din spate, vă rog!

– Aveţi vreo preferinţă în ce priveşte traseul, doamnă?

– Nu neapărat, domnule… Să fie cel mai scurt pentru a ajunge cât mai repede.

– Dacă sunteţi de acord, vom merge pe Str. Pictorilor, apoi vom ieşi pe Str. SF. Andrei pentru a evita aglomeraţia şi semafoarele…

– Este foarte bine, răspunse aproape mecanic, Emanuela. Gândurile ei erau îndreptate într-o altă direcţie. Putea să ocolească şoferul de trei ori oraşul, cu ea în maşină. Oricum, nu ar fi sesizat. Era prea adânc preocupată să găsească explicaţi la ce se întâmpla.

– Am ajuns, doamnă…

– Da… Cât trebuie să plătesc?

– 8,50 lei, doamnă!

Emanuela îi întinse şoferului 10 lei şi spuse:

– Vă mulţumesc frumos, domnule! Păstraţi restul!

– Mulţumesc frumos, doamnă şi Dumnezeu să-i dea sănătate!

– Cui? întrebă Emanuela mirată şi oarecum speriată.

– Păi…, nu ştiu… la cine mergeţi, răspunse încurcat taximetristul.

– A! Mulţumesc! Şi dumneavoastră, de asemenea!

Spunând acestea, Emanuela se pierdu grăbită în curtea spitalului, în timp ce şoferul de taxi privea în urma ei, vorbind cu sine însuşi: „Ciudată sau doar cu mari necazuri…, dar, ce vorbeşti Costele? Nu este treaba ta, la urma urmei… În loc să te bucuri că ţi-a lăsat bacşiş, tu comentezi atitudinea femeii…Hai, la treabă!”

Emanuela ajunse la Pavilionul pentru copii. Deşi trecuseră doar două zile de când a fost ultima dată aici cu mare bucurie, acum avea o senzaţie stranie, ca şi cum ar fi venit pentru prima oară, ca şi cum nu ar avea ce căuta în acest loc. Ceva îi spunea că vizita ei nu are subiect şi această idee o irita pe măsură ce înainta.

Urcă repede scările până la etajul întâi. La capătul holului, o asistentă vorbea la telefon. Zărind-o pe Emanuela, se opri încurcată din convorbire preţ de câteva secunde, apoi, revenindu-şi, dispăru repede pe o uşă laterală. Emanuela se sesiză cu privire la atitudinea asistentei, însă o puse pe seama faptului că poate nu dorea să-i fie întreruptă conversaţia. Înaintă hotărâtă pe hol până la salonul fetiţei. Deschise uşa şi rămase blocată în prag, privind cu stupoare salonul gol, de parcă Daniela nu ar fi fost niciodată locatara acestuia. Toate amintirile Emanuelei începeau sa-şi facă loc secvenţial în mintea ei. Trase repede uşa, dorind ca aceasta să întrerupă firul dureros al amintirilor. „Gata, Emanuela! Nu este momentul acum să clachezi, ai treabă! Se pare că vei avea de lucru serios! Fii puternică!”, se încurajă ea şi se îndreptă hotărâtă spre uşa cabinetului doctoriţei Străinu. Dorea cu înverşunare să afle direct de la ea ce se întâmplă.

Ajunsă în faţa uşii, trase aer în piept şi ciocăni discret. Ascultă cu atenţie, dar din interior nu primi niciun răspuns. Repetă bătaia în uşă, ceva mai tare de această dată, dar liniştea, tăcerea a fost singurul răspuns. Încercă să deschidă uşa. Era încuiată. Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă către cabinetul asistentelor. Prin uşa întredeschisă zări o asistentă care scria ceva la o măsuţă. Emanuela ciocăni şi împinse puţin uşa, păşind în interior.

– Bună ziua! salută ea privind acea femeie.

Când asistenta a întors capul către ea, Emanuela şi-a dat seama că o ştie din vedere şi, imediat, şi-a amintit că şi aceasta o cunoaşte pe ea. Atâta doar că tresărirea asistentei şi felul în care a privit-o, au convins-o pe Emanuela că ştie ceva, dar că va ascunde de ea acel ceva, iar tremurul vocii, când i-a răspuns la salut, a alertat-o şi a introdus-o „în gardă”.

– Bună ziua, doamna Romaşcanu! Ce faceţi pe aici?

– Ce fac pe aici?! Da, bună întrebare! Am o finuţă aici şi cunoaşteţi această situaţie. Dar, curios… De ce mă întrebaţi ce fac aici? Eraţi obişnuită să mă vedeţi zilnic în ultima vreme chiar pe aici…

– Mă scuzaţi…! Ăăă…, aveţi dreptate, dar credeam…, credeam că ştiţi…, îngăimă asistenta devenind tot mai lividă, dându-şi seama că a vorbit mai mult decât trebuia.

– Ce să ştiu?… Ce ar trebui să ştiu? Ce s-a întâmplat? Vorbiţi odată! S-a întâmplat ceva rău cu fina mea? rosti Emanuela întrebările ridicând tonul pe măsură ce simţea că-şi pierde cumpătul.

– Eu nu, noi… nu ştim nimic, răspunse asistenta privind-o speriată pe Emanuela.

În ochii ei plutea teama. Se simţea depăşită de situaţie.

– Vorbeşte, femeie, odată! Ce bâigui acolo? Ce naiba ai?… Unde este fetiţa mea? Emanuela tremura de nervi. Merse la uşă şi strigă:

– Nu este nimeni sănătos la cap în acest spital? Nu poate nimeni să-mi dea şi mie nişte relaţii? Nimeni nu poate să mă lămurească?

Răsunară întrebările pe tot holul, dar nimeni nu-i răspunse. Se întoarse din nou către asistentă. Aceasta, rămasă în acelaşi loc, nemişcată, părea că este hipnotizată.

– Spune-mi, femeie! Te implor! Unde-i copila?

Neprimind nici un răspuns şi văzând că asistenta nu reacţionează în niciun fel, Emanuela îşi pierdu cumpătul. Reacţionă neaşteptat de repede şi de violent. Îşi repezi mâna direct în pieptul asistentei şi o strânse în forţă de halat, zgâlţâind-o cu putere şi strigând la ea:

– Vorbeşte o dată, nenorocito! Unde este fata? Vă distrug! Vă distrug pe toate!

Asistenta a făcut ochii mari, tremurând de teama că următorul pas al Emanuelei ar fi să o lovească. Găsindu-şi cu greu cuvintele, spuse cu glas sugrumat:

– Doamna doctor Străinu… Noi nu avem… Ea este…, este singura care ştie ce se întâmplă…. Numai ea vă poate da informaţii. Noi nu avem voie, spuse asistenta tremurând ca o frunză în vânt. Acum…, acum ea este plecată din spital. Este la un colocviu, încheie ea şi izbucni în lacrimi…

Emanuela o privi uluită şi desfăcu strânsoarea degetelor de pe halat. Împinse în pieptul femeii din faţa sa, abia stăpânindu-se să nu o lovească, precum simţise un impuls de moment. O privi cu silă şi îi întoarse spatele. În clipa aceea îi veni în minte un gând nebunesc. Îşi cercetă nervoasă ceasul. Era ora paisprezece şi zece minute. Se întoarse din nou cu faţa la asistentă. Aceasta făcu doi paşi înapoi, cuprinsă de teamă.

– Se mai întoarce astăzi? La ce oră? plecară întrebările pline de furia ce-o măcina.

– Nu ştiu… Vă rog să mă crede-ţi că nu ştiu!

– Bine, o voi aştepta, răspunse Emanuela cu hotărâre şi ieşi din încăpere.

Se plimba agitată, dus-întors, pe holul spitalului. Nu-i trecuse furia. În mintea ei se perindau cu rapiditate întâmplări, dialoguri, gesturi şi priviri, situaţii de tot felul, toate în legătură cu acelaşi subiect. „Când am botezat fetiţa, am gândit că problemele au luat sfârşit. Iată că, din nou, sunt pusă în situaţia de a lupta! Iată că, din nou, mă lovesc de această femeie, doctoriţa Străinu! Ce hram poartă acest medic? Care este treaba cu ea? Dacă se va dovedi că a făcut ceva, cât de cât, împotriva intereselor fetiţei, fereasc-o Sfântul! Eu personal voi face chiar şi imposibilul ca să-i scot tot gunoiul de sub preş!”

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

21 Februarie 2015

Iaşi

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii