Alexandra MIHALACHE: Boris Ioachim, despre leacul sufletului
„Poezia lui Boris Ioachim inspiră încredere, speranţă şi poartă o aură specială. Este, fără umbră de îndoială, aura unui învingător care, în ciuda vremurilor de restrişte pe care le traversează societatea românească şi, implicit, cultura română, îşi păstrează intact seninătatea sufletului, aşternută în mod miraculous în versete de tainică rugăciune”. (Gheorghe A. Stroia)
Autor a patru volume de poezii, Boris Ioachim este unul dintre poeţii ale căror creaţii emană sensibilitate şi iubire, creaţii sculptate cu viziuni profunde şi har. În versul său doineşte cel mai frumos sentiment care străbate fiinţa umană: iubirea. Poetul ridică acest sentiment pe un piedestal strălucit, cântându-l cu măiestrie în versuri desprinse parcă din pânza veşniciei.
Mesajul care se conturează în creaţiile sale este acela că omul cunoaşte adevărata viaţă doar iubind, căci singura flacără care întreţine existenţa umană şi arde cu o nobilă misiune este iubirea. Să trăieşti înseamnă să iubeşti. Iată cât de frumos curge imnul iubirii dintr-un suflet care aspiră la deplinătate: „Anotimpurile-ţi pot fi reci,/ Sau scăldate-n caldă strălucire…/ Poţi trăi plângând, sau să petreci-/ Dar nu poţi trăi fără iubire.// …Viaţa pân` la urmă, e doar scrum,/ E-un coşmar sau albă nălucire…/ Poţi păşi pe drept sau silnic drum/ Dar nu poţi trăi fără iubire”. (Imn iubirii)
Frământări şi emoţii se împletesc în ramuri de toamnă, scuturând aleanul care-i macină sufletul. Însetat de linişte, poetul caută alinarea în iubire. E singurul său refugiu într-un anotimp care îi stârneşte temeri şi tristeţe. E unicul adăpost în care se risipesc neliniştile, care are puterea de a-i şterge lacrimile suferinţei: „În seara vânătă de toamnă -/ Sărută-mi ochii umezi, doamnă/ Căci vin spre mine, fără nume -/ Gândiri despre sfârşit de lume.// Şi simt în piept tot plumbul lumii/ Şi aud tăcerea grea a humii./ Aud cum plâng copaci în toamnă -/ Sărută-mă pe suflet, doamnă.” (Alean de toamnă)
Iubirea este redată ca un rod curat al cărui izvor este divinitatea, care creşte sublim fiind ocrotită cu puteri lăuntrice covârşitoare. Ţesută din firul tainic al dorului şi al absolutului care invadează lumea sa, iubirea se consolidează în forma-i pură: „Hai să sădim un pom care să crească/ Din sufletele noastre, altoit/ Cu ramuri de sorginte îngerească…/ Eşti pregatită? – eu sunt pregătit!// Vreau, pomu-acesta, să-l sădim în taină -/ Cu risipiri de doruri să-l udăm,/ Să-l ocrotim sub nevăzuta haină/ Ţesută din sublimul ce-l gustăm.” (Aniversare)
Înlănţuit în farmecele iubirii, poetul aspiră să fie veşnic învăluit în mantaua sclipitoare a dragostei, nicicând să nu o lase să se destrame. Doreşte să îi fie sacru legământ întru eternitate şi să se contopească de-a pururi cu aceasta, scăldându-se în seninătate: „Eu te previn, iubita mea,/ Că într-o zi- cred că-n curând -/ De suflet mi-te-voi lega/ Că nu vei mai scăpa nicicând.// Te voi lega aşa cum leagă/ Pârâu-şi apa de izvor,/ Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă/ Speranţele de viitor.” (Avertisment)
Boris Ioachim se descrie ca fiind poetul răsărit din alte veacuri, care cântă iubirea într-un tainic alfabet. E acel alfabet închegat cu pasiune şi dorinţi arzătoare care relevă profunzimea sa interioară şi prin care şi-a clădit un stil inconfudabil, propriu care îi conferă unicitate: „Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut/ Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,/ Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet/ Iubirea pentru tine, în tainic alfabet.” (Azi vreau să-ţi scriu, iubito)
Poetul descoperă în iubire unicul rost pe acest pământ. În braţele iubirii totul are sens, de aceea îi închină o odă. Poem sublim, sărutul iubirii îl închide în sfera frumuseţii desăvârşite, acolo nu există temeri, îndoieli sau tristeţi. Cer senin şi stea preacurată, iubirea e un cânt al inimii pe corzile unei viori divine: „Un cântec de iubire vreau să-ţi cânt/ Cu glas ca un primăvăratic vânt,/ Cânt cristalin, suav, nepământean -/ Cântec de tine, cântec de alean:// Buzele tale calde-s un poem/ Scris de un poet, nedezminţit boem…/ Dulceaţa lor, iubito, când o sorb/ Devin, la toate cele, surd şi orb.// Şi lumea mea- la tine o rezum…/ Restul e haos, pulbere şi scrum;/ Lipit de tine-o veşnicie-aş sta,/
Iubito-cerul meu şi steaua mea.” (Buzele tale)
Imn al nemuririi, iubirea înseamnă libertate interioară, siguranţă şi înflorire. Să vezi dincolo de efemer, să dezlegi mistere şi neînţelesuri, să frângi lacătele vremelniciei şi să pluteşti fără bariere. Asta reuşeşte Boris Ioachim prin versuri şlefuite în acorduri fermecătoare, să guste licoarea cea mai fină a legilor pământene şi să fie subjugat de cel mai nobil stăpân: „Când iubeşti ţi-e pasul sigur, calcând slobod şi vioi/ Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul <<doi>>./ Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi/ Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.// Când iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor/ Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor./ Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân -/ Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.” (Cântec despre dragoste)
Amurgul şi răsăritul, luna şi soarele fuzionează în cel mai sfânt decor care descrie frumuseţea răvăşitoare a iubirii, sfinţită cu rouă şi senin. Se contemplă un peisaj divin în care murmură iubirea, iar chipul ei e mângâiat de razele eternităţii. Aici e limanul la care ajunge poetul şi simte regăsirea şi împlinirea: „Femeia mea de rouă şi de lună,/ Femeia mea de zori şi de senin,/ Cum ar putea iubirea mea să-ţi spună/ Că-mi esti liman temeinic şi deplin?// …Femeia mea de lună şi de soare,/ Femeia mea de zori şi asfinţit,/ Tu, prospeţimea pomilor în floare -/ În tine, pe deplin, m-am regăsit…” (Cântec pentru tine…)
Fiindcă iubirea se desfată uneori între patimi , poetul zugrăveşte imagini prin care relevă riscul de a iubi. Dar este cel mai frumos risc pe care şi-l poate asuma un muritor. Prin acest zbor te poţi înălţa victorios. Accentuând însemnătatea iubirii prin jocul de contraste şi paradoxuri, poetul dovedeşte măiestrie şi profunzime fără margini: „Iubirea-i plumb, iubirea-i zbor -/ E râvna lutului spre stea;/ Iubirea-i mergere pe nor -/ De unde poţi, oricând, cădea.// Iubirea-i ger, iubirea-i foc -/ Dar şi seninul infinit…/ E chin adânc şi nenoroc -/ Dar şi Edenul regăsit.” (Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…)
Chipul iubirii are o aură îngerească şi este sculptat cu dalta dorului. Din cuvântul înrourat cu credinţă, iubirea se conturează pe firmamentul nemărginirii, vegheată de aştri în mister. Poetul poate modela înfăţişarea iubirii din văpăile mistuitoare ascunse în privirea sa. Chiar dacă se înstrăinează iubirea colindând pe alei nedefinite, o poate cuprinde în unde înflăcărate: „Adesea-ţi sculptez chipul din lespede de gând -/ C-o daltă făurită din dor şi din cuvânt…/ Dar mai ades, în noapte, cu flacăra privirii,/ Îţi modelez făptura din purpura privirii.// Iubito, eşti departe, sub alte zări trăieşti/ Şi pe alei străine, tu pasu-ţi potriveşti/ Cu alte ore, clipe…în triste-amiezi adaşti -/ Şi te veghează-n noapte străini şi sumbri aştri.” (Chipul tău)
Însăşi iubirea devine un colind, căci sufletul său tresaltă cufundat într-o dulce uitare. Bradul, simbol al verdelui etern, redefineşte făptura care-i dezmiardă simţurile şi îi alină tristeţile. Curăţenie spirituală, purificare şi seninătate sunt oglindite de neaua care pictează portetul făpturii gingaşe precum o rândunea: „Dragostea mea-i un colind -/ Căci din mine mă desprind/ Şi-n uitare dulce cad -/ Fată mirosind a brad/ A brad verde şi a nea -/ Fată – gingaş – rândunea,/ Rătăcita printre ierni/ Ca tristeţile să-mi cerni.” (Colind de dragoste II)
O vreme de poveste desprinsă din veşnicii îi retrezeşte poetului în simţuri doruri şi dorinţi nestăpânite. Întreaga sa lume se rezumă la dragostea care-l împlineşte şi în ochii căreia poate cuprinde întreaga zare albă ca neaua. E un orizont al profunzimii în care îşi îneacă trăirile: „Zănatice gânduri, precum că nu eşti/ Cu mine, iubito, mă scurmă…/ Afară e iarna, e timp de poveşti -/ Nicicum de privire în urmă.// Căci lumea, iubito, tu îmi eşti acum,/ În ochii tăi- largă e zarea!/ Priveşte, din hornuri se-nalţă alb fum -/ La fel de alb ca ninsoarea.” (Cu tine)
Tristetea e un alt sentiment care frământă adâncurile poetului căzut în însingurarea anotimpului rece. Nicio frunză care să-i trezească fioruri, niciun ecou care să-i mângâie dorurile nestăvilite: „Cum să te-ntreb, iubito, ce mai faci?/ Când nu-i, măcar, o frunză prin copaci/ Ca să trezească-n mine vreun fior -/ Sosit-a timpul sterp al brumelor.” (Cum să te-ntreb, iubito…)
Timpul trece nepăsător faţă de firea omenească, ţesând amintiri şi spulberându-le în negura vremilor. Dorinţa cea mai arzătoare a poetului ar fi ca timpul să stea în loc, căci în această manieră ar putea să atingă valorile vieţii. Contopit cu timpul ar reuşi să desăvârşească forma iubirii: „Dacă timpul amintire/ Despre toate ar avea -/ Poate des mi-ar sta în fire/ Să te port în mintea mea.// Daca anii- păsări sure -/ N-ar zbura prin veacul spân,/ Sufletu-ar putea să îndure/ Numele să ţi-l îngân// Însă timpul- gri plămadă -/ Zboară, întins, pe drumul său,/ Printre vise, dor şi sfadă -/ Am pierdut numele tău.” (Dacă timpul…)
Întrebări mistuitoare vin ca o avalanşă peste gândurile poetului, cufundându-l într-un cerc tainic unde caută nerăbdător răspunsuri la legile firii. Încearcă să desluşească din aceste taine care-l macină, lăsându-se purtat de un văl tulburător: „Te rog să-mi spui, iubito, de ce sunt plopii goi/ Şi soarta de ce oare ne-a împărţit la doi?// De ce e rece noaptea, cocorii de ce pleacă/ Şi de ce simt, adesea, că plânsul mă îneacă?// Hai spune-mi tu, iubito, de ce a căzut brumă/ Şi ce blestem ne face să nu fim împreună?” (De ce?)
Însetat de doruri, poetul îşi cheamă iubirea acolo unde doar roua poate stinge focul dezlănţuit: „De s-ar putea, iubito, cumva să ne-ntâlnim/ În ceasu-n care roua se-aşează- s-o sorbim…/ Cu buzele uscate de dor şi nenoroc/ Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.” (De s-ar putea, iubito)
Fumul toamnelor târzii învăluie sufletul poetului într-un dor nemărginit, rememorând clipe de o semnificaţie aparte. Acolo unde frunzele s-au aşternut pe pământul nemuririi, acolo au căzut şi dovezile supreme ale iubirii. În toamnele târzii au rămas amintiri nepreţuite ce reînvie atunci când priveşte ramurile sfinţite cu dor: „Hei, iubito, tu mai ştii/ Azi când frunza-i încă-n ram -/ Fumul toamnelor târzii/ Când în braţe te ţineam?// Mai ţii minte, tu, cum –vai!/ Sub năvala norilor -/ Roua ochilor jertfeai/ Pe mormântul frunzelor?” (Fumul toamnelor târzii)
Prin versurile sale poetul îşi găseşte vindecarea, îşi alină rănile, îşi întreţine visele. Respiră poezie şi se hrăneşte cu poezie. Îi este chin, îi este balsam, îi este viaţă. „Pentru mine poezia este atât boală, căt şi leac al sufletului”, afirmă poetul Boris Ioachim.
————————-
Alexandra MIHALACHE
23 martie 2015
Slobozia
