Dan Matei AGATHON: Lideri în film – O capodoperă semnată de Paul Polidor
*Prezentarea de faţă este însoţită şi de un fragment din volumul „Lideri în film: curs opţional de jurnalism vizual şi psihosociologie politică” de Paul Polidor, lansat la Librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti pe 26 martie 2015 O capodoperă a genului pe care o recomand cu plăcere tuturor celor care doresc să se uite cu atenţie spre lumea în care trăim!
Un curs de jurnalism vizual în lumea dominată de imagine este o iniţiativă cum nu se putea mai potrivită. Dacă la acesta se adaugă şi psihosociologia politică, avem deja de a face cu un tratat complex, util nu doar celor care lucrează sau vor să activeze în domeniu, ci tuturor celor care vor să înţeleagă lumea în care se află şi transformările din jurul lor. Lucrarea descrie ascensiunea şi rezultatele, de multe ori odioase, ale celor care au condus naţiuni şi care au trasat istoria în dramaticul secol XX şi la începutul secolului XXI. Cum au ajuns aceştia la putere şi cum şi-au exercitat charisma nefastă? Răspunsul poate fi găsit în această lucrare. Dar documentarea nu ar fi completă fără vizionarea filmelor indicate ca reper de autor şi, într-adevăr, pe lista recomandată se găsesc capodopere care fac parte din bagajul de cultură generală obligatoriu al oricui.
Mărturisesc că am văzut cu emoţie cum capitolul în care vorbesc despre studiul de caz România se află încadrat între Colin Powell şi Troţki, nu ştiu dacă a fost întâmplător, dar e, totuşi, o galerie respectabilă… Am participat la suita de interviuri a autorului plecând de la o premiză simplă pe care o enunţ chiar la începutul capitolului în care apar ideile mele, cea prin care mi-am asumat de mult timp rolul ingrat de a vedea şi lucrurile bune din ţărişoara noastră. Un act de provocare în condiţiile în care, aşa cum observă autorul, trăim „într-o ţară cu o mass-media în care toată lumea înjură pe toată lumea”. Ce aflăm din această lucrare? Felul în care cinematografia a urmărit zbaterile şi tragediile secolului al XX-lea şi le-a exprimat într-un fel care concurează cu literatura. Felul în care, dacă urmăreşti colecţia de filme recomandată de autor, dar citeşti şi această lucrare, îţi faci o imagine clară despre felul în care lideri ambiţioşi, mânaţi de resorturi personale şi de ambiţii pe măsură, desenează harta şi istoria lumii. Autorul ne descrie o lume fascinantă în care politica se amestecă cu alcovul, în care asasinatul şi pasiunile fac casă bună şi în care arta abia dacă reuşeşte să se ţină pe urma complexităţii vieţii pentru ca, uneori, să o depăşească prin geniul şi viziunea celui care surprinde un crâmpei de istorie.
Recomand acest curs nu ca pe o obligaţie de studiu, ci ca pe o lectură fascinantă şi profundă, utilă nu doar celor care sunt în procesul de învăţare, ci tuturor celor care, sătui de mondenităţi şi frivolităţi, doresc să îşi hrănească mintea cu ceva consistent. Iar cum creierul, ca orice organ, se atrofiază prin nefolosire, o să contrazic în această propoziţie ce am spus mai înainte şi o să enunţ obligativitatea parcurgerii lucrării lui Paul Polidor ca exerciţiu de igienă mentală. Plus, la fel de obligatoriu, măcar o parte din vasta colecţie de filme recomandată ca suport de curs. Felicit autorul pentru munca depusă şi pentru cursivitatea textului, pentru felul în care a adunat la un loc, sub un numitor comun, nume precum NICOLAE CEAUŞESCU şi GISCARD D’ESTAING, NICOLAE TITULESCU şi MAXIM LITVINOV, TRUJILLO Y MOLINA RAFAEL LEONIDAS, GHEORGHE-GHEORGHIU DEJ şi IMRE NAGY, NIKITA HRUŞCIOV şi CHE GUEVARA, FIDEL CASTRO şi SADDAM HUSSEIN, BASHAR AL-ASSAD şi ESMA AL-ASSAD, STALIN, ANTONESCU şi HITLER, KENNEDY şi MAO TZEDUN, NIXON şi HENRY KISSINGER, JOE BIDEN şi COLIN POWELL, plus, de asemenea, SLOBODAN MILOŞEVICI. Din tot acest efort a rezultat o capodoperă a genului pe care o recomand cu plăcere tuturor celor care doresc să se uite cu atenţie spre lumea în care trăim şi să înţeleagă de ce, cum şi cine.
Lectură, dar şi vizionare plăcută!
Dan Matei AGATHON
22 martie 2015
Bucureşti
———————————————————–
De la literatură la film. Lideri latino-americani:
Rafael Trujillo sau cum se
dezvirginează o minoră cu degetul*
——————————–
*Titlul original din volum: “Trujillo: între dura represiune împotriva opozanţilor (1930-1961) şi obsesii sexuale” (publicat în Sydney-Australia / “Confluenţe literare”, Ediţia Nr.1392 din 23 oct.2014; Redactor: G.Roca)
Filme-reper:
A.Titlul original:
“IN THE TIME OF THE BUTTERFLIES”(2001)
Titlul cu care a fost difuzat în limba română:
“SURORILE MIRABAL”
Directed by Mariano Barroso
Based on the Book by Julia Alvarez
Int.:
Salma Hayek
Edward James Olmos (în rolul lui Trujillo)
Mia Maestro
Pilar Padilla
Lumi Cavazos
and Marc Anthony
B.Titlul original:
,,LA FIESTA DEL CHIVO”(2000)
Basado en la novella “LA FIESTA DEL CHIVO”
de MARIO VARGAS LLOSA
Director LUIS LLOSA
Int.:
ISABELLA ROSSELLINI
STEVEN BAUER
PAUL FREEMAN
(Citatele din acest material, care nu fac referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere de pe banda video)
Reper filmografic:
TOMAS MILIAN (memorabil în rolul lui Trujillo)
Faţă de zecile de milioane de sovietici dispărute în perioada stalinistă, faţă de sutele de mii de sirieni omorâţi de criminalul regim al lui Bashar al-Assad (şi încă teroarea continuă), cele 30.000 de dominicani ucişi şi dispăruţi în timpul dictaturii lui Trujillo, între 1930 şi 1961, n-ar reprezenta o mare tragedie, însă la nivelul moralităţii sociale fiecare viaţă umană este preţioasă. Puţini lideri sud-americani s-au bucurat de atâta “atenţie” în lumea filmului artistic precum generalul Leonidas Trujillo, care a deţinut controlul absolut asupra Republicii Dominicane timp de trei decenii, alianţele sale, de regulă secrete, cu biserica, aristocraţia, presa, dar şi mulţi intelectuali constituind bazele puternice ale nemiloasei sale dictaturi. Perioada a primit “botezul” unor denumiri speciale, de la cele de analiză politologică vizând dictatorul Trujillo, şi anume: creatorul “celei mai ample şi mai nemiloase dictaturi din America Latină”(1) sau artistice, precum titlul filmelor de marcă: “Sărbătoarea Ţapului”(2000) sau “Vremea fluturilor”(2001), ultimul fiind difuzat de diferite televiziuni şi cu titlul “Surorile Mirabal”. De o asemenea “reclamă” pe marele şi pe micul ecran s-au bucurat puţini lideri latino-americani, printre exemple figurând Juan Peron, Che Guevara, Fidel Castro.
PALMA-ŞOC. În “Surorile Mirabal”, Trujillo o invită la dans, în cadrul unei recepţii oficiale, pe una dintre surori, Minerva. O ţine cât mai aproape de el în timpul dansului (de altfel, o superbă melodie din Caraibe) până la limita decenţei, iar fata, nici mai mult, nici mai puţin îi trage o palmă, în faţa întregii asistenţe, celui mai puternic om din stat. Acasă începe calvarul: „A fost un gest prostesc din partea ta, îi reproşează una dintre surori.” Tatăl încearcă să calmeze spiritele şi, naiv cum era, crede că o telegramă de iertare va aplana conflictul: ”Şeful va înţelege.” Precum imaginea lui Saddam, şi portretul lui Trujillo stătea înrămat pe un perete în casele dominicanilor: ”EN ESTA CASA TRUJILLO ES EL JEFE.”
Tonul Minervei este revoltat: „Ce puteam să fac? Mi-a pus mâna pe fund! Am reacţionat din instinct.” I se dă replica: „Nu-l pălmuieşti pe Trujillo!…” // “Probabil că, dacă m-aş fi gândit, aş fi procedat la fel. Pentru că, dacă îl las să-mi atingă fundul, apoi sânii…” De frică, maică-sa zice : „Minerva Mirabal, NU VOI TOLERA ACEST VOCABULAR ÎN CASĂ!” Urmarea este previzibilă: regimul Trujillo (născut sub semnul zodiei Scorpionului) desfiinţează această familie prin interogări, arestări, bătăi etc., alături de cele ale zecilor de mii de compatrioţi. Moartea surorilor Mirabal a reprezentat, însă, lovitura finală dată regimului opresiv al lui Trujillo, care a fost asasinat şase luni mai târziu, pe 30 mai 1961. Importantă rămâne moştenirea unei conştiinţe civice feminine, unice în acel spaţiu: mai mulţi dintre copiii surorilor Mirabal au ocupat posturi de conducere în instituţiile democratice ale noului stat dominican, 25 noiembrie (ziua uciderii surorilor, la începutul Zodiei Săgetătorului…), fiind comemorată în multe ţări latino-americane ca Ziua Internaţională a Violenţelor asupra Femeilor.
Apariţia figurii dictatorului în două filme artistice având cap de afiş pe Salma Hayek şi Isabella Rossellini a trezit un interes aparte în analiza imaginii dictatorilor din America Latină, şi nu numai. Curajoşi din fire, liderii precum Trujillo se simt cel mai bine când concep şi menţin o stare de tensiune, vrajbă, război printre cei din jur; extrem de abili, vicleni, ipocriţi, ei reuşesc să stea într-o funcţie (dacă au de câştigat) destul cât să se sature lumea de ei, iar veninul pe care-l împroaşcă, sub diferite forme, reuşeşte, de cele mai multe ori, să-şi atingă scopul murdar. De asemenea, pot fi foarte virili şi adesea pot dezvolta fixaţii şi obsesii sexuale, iar filmul “Sărbătoarea Ţapului” stă mărturie în acest sens cu un Trujillo libidinos, siluind şi dezverginând o minoră cu degetul… Sunt persoane dezgustate de aceste imagini care nu se pot uita la film.
Avidă, în primul rând, de putere financiară, economică, politică (acapararea acesteia ticluind-o prin orice mijloace, de regulă machiavelice) o bună parte dintre lideri seamănă cu “fratele” lor, Trujillo. Care au fost metodele acestuia? El a realizat de tânăr (nu avea nici 40 de ani) că, ofiţer fiind, se poate căpătui începând din armată şi, mai ales, că puterea nu e putere până nu se sprijină pe bani, aşa că a pus ochii pe aprovizionarea cu hrană, îmbrăcăminte şi alte genuri de provizii ale soldaţilor. Devine comandant suprem în 1927, organizează lovitura de stat împotriva preşedintelui Vásquez, se autoproclamă şef al statului. Dacă puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut, Trujillo nu putea domina populaţia ţării decât dacă deţinea întregul monopol al acesteia, lucru pe care l-a realizat „implicându-şi firmele personale în aprovizionarea cu produse de bază precum carne, sare, şi orez. A ajuns să controleze practic toate ramurile economice, domenii precum comercializarea tutunului, asigurări, bănci, exportul de fructe, dar şi prostituţia.”(2)
Şi-a „promovat” familia şi rudele peste tot, chiar rudele prin „alianţă”. Exemplu: Trujillo merge alături de cohorta acoliţilor săi (reper foto) pe un bulevard şi vede statuia tatălui său plină de fecale. Amuzantă este scena din film („Sărbătoarea ţapului” –n.n.) când îl apostrofează pe Pupo Roman:
„- Răspunde! Te ştergi singur la fund, Pupo Roman?
– Da, Excelenţă.
– Ştii să te ştergi la fund, dar laşi bustul tatălui meu să fie acoperit de rahat./…/
– Excelenţă, n-am ştiut.
– Nu ai ştiut? Cine stă acolo? Nu treci pe aici în fiecare zi?
– Excelenţă, dacă am greşit…
– Eu am greşit când ţi-am permis să te însori cu nepoata mea şi te-am numit comandant al armatei !…”
Nepotismele au avut la Trujillo şi conotaţii groteşti ori indulgenţe notorii, ca atunci când „şi-a făcut fiul colonel la şapte ani şi general la zece ani”(3) sau închizând ochii atunci când nevastă-sa îşi dosea bani în conturi din străinătate, îndoindu-se de siguranţa politică a soţului, moment surprins abil în romanul „Sărbătoarea Ţapului” de Mario Vargas Llosa:”…îi ceruse lui Chirinos să-i transfere cinci milioane de dolari în Elveţia; acum încă un milion./…/ Cotoroanţă hapsână! /…/ De tânără fusese lacomă şi, o dată cu vârsta, devenise şi mai şi. /…/ Banii fuseseră întotdeauna singurul motiv pentru care /…/ îndrăznise să sfideze autoritatea soţului. De două ori, doar săptămâna asta. Complota pe la spatele lui, nici mai mult, nici mai puţin. Aşa cumpărase, fără ştirea lui Trujillo, casa aia din Spania după vizita oficială pe care i-o făcuseră lui Franco, în 1954.”(4) Ca să parafrazez sintagmele lui Llosa, Trujillo îi dădea cotoroanţei la menopauză voie să-şi pună bani deoparte întrucât, în contrapartidă, ea trebuia să închidă ochii la obsesiile sale sexuale pentru femei şi fetiţe… Nu atât de importante sunt amantele sale adulte, cât violurile asupra minorelor şi, mai ales, înjosirea sufletului bărbaţilor din guvernul său-marionetă, cărora le seducea soţiile: „Să toastăm pentru femeile din acest ţinut minunat, pentru că mi-au dat puterea să clădesc o nouă naţiune (reper: filmul „Sărbătoarea ţapului”-n.n.). Am fost un bărbat iubit, care a ţinut în braţe cele mai frumoase femei ale ţării. Dintre toate, ştiţi care a fost cea mai bună (şi spunea această nemernicie în faţa întregului guvern!-n.n) ? Magnolia. Soţia amiralului Viñas (în fundal se aude râsul isteric, piţigăiat al unuia dintre acoliţii săi…). /…/ Credeţi că n-ar fi trebuit să i-o trag soţiei lui Juan Jose ? /…/ Pupo nu ştie ce să creadă, ca de obicei. Vă spun eu. N-a fost o greşeală, pentru că Juan Jose Viñas e duşmanul regimului.” Cară-te !, îi spune lui Viñas, umilindu-l şi făcându-l să bea paharul cu otravă până la fund. Nimic nu se compară cu ura neîmpăcată şi setea de răzbunare a unui bărbat umilit…
Paul Polidor
———————————————————
NOTE
(1) Jan Palmovski, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până azi, Vol.2 K-Z, Traducere de Simona Ceauşu, BIC ALL, Bucureşti, 2005, p.464
(2) Ibidem
(3) Tom Ambrose, Dictatori şi despoţi de la Nero la Saddam Hussein (trad.:Florin Drăghici); Editura Litera, 2009, p.110
(4) Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea ţapului, Humanitas, 2014, p.143
