Liviu Florian Jianu: Vizita Bătrânei Doamne
Zilele trecute m-am reîntâlnit cu Dumnezeu. Ce alt subiect despre viaţă să avem, mai prejos de viaţa, decât literatura? Ce alte unelte magice să folosim, pentru a împărtăşi sublimul vieţii, şi altora, decât cuvintele?
Dumnezeu mă invita, de la un timp, la cofetărie. Nu uită niciodată să îmi ofere la plecare un mic pacheţel, cu prăjitura preferată a fetiţei mele.
Şi toate acestea se întâmplă lângă Groapa Aşteptării. Acolo unde cuibul de pasăre al Anei – adolescenta pe care nu am putut să o sărut niciodată, până cand ea mi-a spus că e timpul să ne despărţim, şi eu, stând lângă ea, pe acoperişul lumii unui bloc cu 8 etaje, i-am spus, ştiind că eu nu voi putea niciodată să o sărut, un singur cuvânt de continuare: sărută-mă! – acolo unde cuibul ei, lângă care îmi plăcea să veghez, uneori, ore întregi, ştiind că acolo trăieşte o pasăre, s-a preschimbat azi, după regulile iubirii economiei de piaţă, într-un cochet magazin.
Adineauri, Dumnezeu mi-a spus: nu este niciun fel de conspiraţie mondială. Nu există niciun guvern mondial pe cale să fie instaurat. Democraţia aduce la putere pe cei care îi reprezintă cel mai onest pe oameni. Ei sunt cei care îi aleg. Şi pot să îi schimbe. Ce părere aveţi?
Doamne, i-am spus, ai citit, înaintea mea, piesa de teatru a lui Durrenmatt. Vizita bătrânei Doamne. O tânără este înşelată, într-un mic oraş, de un tânăr, care îi face un copil, şi nu se căsătoreşte cu ea. La puţin timp după naştere, copilul moare. Tânăra, urându-l pe tânăr, şi pe toată lumea, fuge din oraş, şi jură să se răzbune. După o jumătate de veac şi mai bine, se reîntoarce în oraş. Bogată şi crudă. Este Bătrâna Doamnă. Oraşul se prăbuşise economic în ultimii ani. Firmele lui, mari şi mici, au dat faliment. Locuitorii, săraci, trăiau de pe o zi pe alta. Bătrâna îi adună pe locuitori şi le spune că ea a pus la cale prăbuşirea economică a oraşului. Şi în mana ei stă şi bogăţia lui. Este gata să dăruiască fiecărui cetăţean o sumă imensă. Cu o condiţie: comunitatea să îl ucidă pe seducătorul ei. Lumea, indignată, refuză. Primarul ţine un discurs în care denunţă infamia Bătrânei Doamne. Dar Bătrâna Doamnă le spune: gândiţi-vă bine. Oferta mea rămâne valabilă.
Timpul trece. La cârciumă lumea vine şi pleacă, ca de obicei. Doar că femeia cea mai saracă a oraşului mănâncă ciocolată. De unde ai tu bani de ciocolată? Întreabă bătrânul care a sedus-o în tinereţe pe Bătrâna Doamnă. Am luat cu împrumut. Şi de unde o să-i dai înapoi? Continuă bătrânul. Văd eu! Răspunde femeia. Lasă-mă în pace să îmi mănânc ciocolata!
Primarul îşi cumpără pantofi galbeni, din cea mai scumpă piele. Un tânăr, cea mai elegantă maşină. De unde veţi da banii înapoi? Urlă bătrânul seducator. Ce-ţi pasă? Vom munci şi vom achita împrumuturile, strigă locuitorii.
La data scadenţei, toţi erau datori Bătrânei Doamne. Si niciunul nu avea nicio leţcaie de restituit. Se constituie un comitet de onoare, în frunte cu primarul, ca să o implore şi să o înduplece pe Bătrâna Doamnă. Să le amâne termenul de plată. Să nu fie nevoiţi să îl ucidă pe cel care a înşelat-o. Dar Bătrâna Doamnă este implacabilă. Vrea banii.
Atunci toate notabilităţile convoacă o adunare generală a locuitorilor. În care, rând pe rând, condamnă cu mânie cetăţenească, în numele moralei, al bunului simţ, şi al virtuţii rănite, crima fără asemănare, crima nedemnă de iertare, a bătrânului care a ucis nu numai copilul, ci şi sufletul Bătrânei Doamne. Vinovatul este condamnat pe loc. Şi lapidat de mulţime.
Asta este, Doamne. Tu ai întotdeauna dreptate. Nu este nicio conspiraţie pe lume. Niciun guvern mondial. Într-una din primele întâlniri mi-ai povestit că fiecare ţară voia să afle care este cea mai de preţ valoare pe lume. Şi înţelepţii lor au hotărât: aurul. Atunci, unele ţări scoteau, ieftin şi usor, aur din pământurile lor, îl vindeau pe piaţă, şi aveau bani. În timp ce alte ţări, munceau din zori, până-n noapte, ca să cumpere, cu munca lor, acel aur. Înţelepţii s-au adunat din nou şi au zis: nu este drept. De ce unii să aibă atâta de uşor cea mai de preţ valoare a lumii, şi alţii atât de greu? Şi au hotărât ca valoarea supremă a lumii să fie marfa. Care înglobează şi munca. Şi preţul ei? A întrebat un înţelept. Nu–ţi face griji, a răspuns un altul. Îl stabileşte piaţa.
Ce valoare, Doamne, are iubirea mea pentru Ana? Pentru bunici? Pentru părinţi? Pentru Stănică Ion? Pentru Marinescu Nicolae? Pentru soţie? Pentru fiica mea? Pentru ţară? Pentru tine, Doamne? Simple cuvinte. Atâta timp cât eu nu îmi achit datoriile faţă de Bătrâna Doamnă. Zi de zi. Lună de lună. An de an. Viaţă cu viaţă. Ea ştie că eu consum. Şi că, în principiu, cel puţin, pot produce. Mă pune, pe mine, un pitic al producţiei, în acelaşi rând cu uriaşii ei. Şi îmi spune: Ce mă interesează pe mine iubirile tale? vreau banii. Dacă sunt falit, comunitatea face o adunare generală. Unde mă infierează ca pe un consumator neonorabil. Sunt dat afară din casă. Sunt executat. Mai ales prea tânăr, ca să am înţelepciune, deşi am putere, sau mai ales prea bătrân ca să am putere, deşi am înţelepciune. Mai ales prea inutil, deşi sunt în putere, dar resursele lumii fiind finite, nu am dreptul să le prelucrez imperfect. Timp în care compatrioţii mei se împrumută. Se împrumută. Pentru următoarea victimă care va fi lapidată.Ca într-o haită de animale, cei slabi cad primii, în timp ce turma rumegă.
Ştiu că nu am dreptate, Doamne. Numai Tu ai. Nu există niciun Guvern Mondial. Ne cere banii nu numai pentru progres, pentru civilizaţie, pentru altă, şi altă marfă, ci şi pentru viaţă, într-o continuă vizită, Bătrâna Doamnă.
Liviu Florian Jianu
