Ştefania OPROESCU: Arome de iarnă (poeme)
TROIENE
Umbla gândul meu hămesit după tine
Cerşind măcar o oprire în troiene
Măcar o amăgire a focului mocnit din paie
Cât să nu îngheţe de tot răsuflarea celui singur
Adulmeca mirosul trupului tău
Lăsat în urmă, piele lepădată de şarpe
Poteci de întuneric despica în jungla viscolului
Care-i fura din ospăţ ultima nebunie
Gândea gândul că s-ar întoarce acasă
Simţea deja căldura însoţirii cu uitarea
Dar nu era decât delirul îngheţului.
AROME DE IARNĂ
Ninge ascuţit şi aspru în vârtejuri de vânt
Peste mirosul lemnului verde proaspăt despicat
Înfăşurat în vălătuci de cenuşă
Amestec de lumină şi întuneric
La porţile vraişte ale dimineţilor
Diamante rănesc privirea în răgazul amiezii
Din albul ţintuit cu săgeţi de soare
O moină plăpândă însoţeşte amiezile
Cu aromă de piele tânără spălată de ploaie
Cerul în asfinţit
Se răsfrânge zmeuriu pe acoperişuri
Şi intră verde hialin în noapte
Ca într-un măr crud
Nori negri furişaţi prin vârful salcâmilor
Umbresc faţa lunii
Vaietul vulpilor zgârie uşile închise
In spatele lor aromă de chihlimbar
Răspândită de fosforul vetrelor aprinse.
PASĂREA DE GHEAŢĂ
Şi iar văd pasărea zburând
prin cupola bisericii goale
nici un sfânt nu bate din aripile
pictate pe ziduri
săi însoţească întoarcerea.
Rătăceşte prin culori de vitralii
loveşte necunoscute orizonturi dure
aude doar pocnetul ca de grindină
al trupului ce-i desparte memoria
de relieful necunoscut al prezentului
pe care ghearele nu reuşesc să-l agaţe.
Clipele de odihnă îi alunecă
Picătură cu picătură din trup
Pe altar, dimineaţă, o pasăre moartă.
MOARTEA PĂSĂRII DE GHEAŢĂ
Pasărea de gheaţă învelită-n culori,
Rătăcită din roiul visului
M-a ales să-i alin plecarea din clipă
Cu basmul focului sacru,
Mi se topea în palmă transparenţa culorilor
Şi se prelungea în buza umedă a nopţii
Împuţinându-i trupul,
Fluturi negri, bezmetici, cu pântecul greu
Se izbeau de zidurile albe ale bisericii
Lăsând pete întunecate
În neostenita capcană a mişcării
Până când roata luminii a-nflorit
Vitraliile de deasupra altarului
Şi am văzut pasărea cealaltă, de sânge
Rătăcită în zbor
Căutându-şi ieşirea din fereastră în fereastră
Sub privirea indiferentă a îngerilor.
PRIVEGHI
Ramurile desfrunzite ale copacilor
Ţeseau norii sparţi de cornul auriu al lunii
Vântul murmura cu glas de zăpadă
Dansul sirenelor nopţii,
Tăceam amândoi ca-n templu
Paşii se auzeau înfundat
Sub arcada înaltă a vremii,
Belşugul miresmelor albe
Cădea ca spuma cascadelor
Şi în mâinile noastre împreunate
Se topea răsuflarea suspinului,
Liniştea noastră sălbăticită
Prin albăstrimile nopţii
Tot acolo eram, acelaşi cântec
Închipuia imaginea rătăcirii,
Sub coroane de argint ascundeam
Paloarea sângelui, umbra destrămată
A nebuniei, gloria cărnii
Îmblânzită de calmul unui tandru priveghi.
BOCET
Aspră floare de oţet
mă sufoci încet încet
din fundul butoiului
din pierderea boiului
vinul dulce s-a gătat
se aşterne de iernat
de iernatul sângelui
în carnea pământului
dulce floare de salcâm
ce n-aş da să mai amân
despărţirea de pârjol
să mai stau cu trupul gol
soră macilor din grâu
ştimă apelor din râu
floare –amară de măceş
falsă umbră de cireş
n-am pe cine păcăli
să se ducă în pustii
să se ducă-n locul meu
unde toţi se duc mereu
să mă lase aşteptând
să-mi vii tu din când în când.
RĂGAZUL DINTRE IUBIRE ŞI MOARTE
Când opiumul somnului
Îşi pierde tăria
Şi apa îndoielii se strecoară
Printre ruinele simţurilor
Până în tărâmul visului
Unde oricând poate să explodeze întunericul
Când zilele sunt spălate cu praf
Şi nopţile sunt fructe secate de miez
Când ai pierdut sprinteneala suferinţei
Şi gustul furtunilor de sânge
E semn că undeva ai rătăcit drumul
Şi acum vieţuieşti
În răgazul dintre iubire şi moarte.
DE CÂND AI PLECAT
De când ai plecat
ceasul îşi roteşte săbiile prin carnea mea
jalnic fachir amăgindu-mă
cu spectatorii tăcuţi dintr-o vază
flori ofilite de refuzul tău
într-un anotimp care mi-a destrămat cuvintele
ce nu mai ajungeau la tine.
De când ai plecat
vocea mea nu mai are contur
silabă de silabă rătăcind în exil.
Trupul meu a încremenit în carapace de plumb
Pe care nimic nu-l atinge.
Prin odaia unde cândva înflorea nebunia zâmbetelor
Doar timpul se-ndoaie
De dorul tău.
RESEMNARE
Câtă răbdare sau câtă minciună
Poţi să înfiezi când nici amintirile
Nu mai au miezul reavăn,
Când se usucă glasul plânsului
Şi cad dorinţele una câte una,
Muguri otrăviţi de pojarul brumei.
Când înserarea nu mai miroase
A tanin, nici plecările nu se mai
Jupoaie din carne
Nemiloase ca talazul năprasnic.
Ce curaj îţi trebuie să mai respiri
În orele dezumflate
De la marginea visului
Sau ce teamă…
Când îţi înfiezi în fiecare zi
Masca resemnării
Şi-o hrăneşti cu cea mai ieftină pâine,
Necurmată întoarcere a visului
Pe altarul de lumină
Al apropiatei înălţări.
ÎN PARTEA CEALALTĂ
Vom afla atunci, că am trecut ultima vamă
Când firea cunoscută a lucrurilor
Va fi inversată
Şi îndărătul va deveni înainte, când toţi cei deja plecaţi
Cu toată uitarea lor
Ne vor sta în faţă
Precum cocorii în vârful cârdului,
Iar noi, vom veni din urmă
Învăţând cum să continuăm moartea
În partea cealaltă
Proaspăt înlănţuiţi în galera timpului.
MEMORIA ÎNGERILOR CĂZUŢI
Libertate a zborului doar înapoi
Şi doar prin sângele propriu
Ca amintirea poemului zbătându-se
În labirintul grâului, macii înşelători
Fulgerând potecile înflorite ale cărnii,
Clipa de beţie topită în miezul grădinii
Amintirea cerului violet
Asfinţit de octombrie răsfrânt în iazul păstrăvului sălbatec.
Amintirea florilor de măceş spuzind mărăcinişul grădinilor
Fragi în fâneţe
Năpădite de căldura după amiezilor,
Ploaie de mai, roua frunzişului crud al pădurilor,
Pedepse ale prăbuşirii, amintirile
Singurul zbor permis prin rănile rămase
În memoria îngerilor căzuţi,
După smulgerea aripilor
COŞMAR
În visele cele mai cuminţi
Când numai depărtarea de casă
Nălucea aspru ca apa sărată
Băută în arşiţa setei,
Când plecările nu cădeau în plânset
Şi toamnele erau felinare de fosfor
Călăuzind trecerea vântului
Prin risipa albă
A florilor de volbură înmiresmate de ger
Când universul întreg era căptuşit cu braţele mamei
Chiar şi atunci
În visele cele mai curate
Se strecura ca o arătare stranie
Spaima surpării cerului întunecat
Vârtejul morţii ca un sorb
Alcătuit din roata arămie a stelelor în mişcare
SINGUR ÎN ROIUL CUVINTELOR
Cutreier halucinante trotuare
Aglomerate cu trupuri rătăcind
Prin spaţiul simţurilor
Ca seminţele în capsule de mac
Anonim în roiul cuvintelor
Inventez tăceri cu sensuri ascunse
Inventez priviri
Scormonind prin rugina depărtărilor
Inventez cărări labirintice ale rostului
Dar nimic nu înlocuieşte drogul vieţii
Spaima pierderii sale
Îmblânzeşte tânguirile gândului
Adoarme amăgirea visărilor
Şi stinge urma focurilor de artificii.
SETE
Dacă ai fi o picătură de apă
Şi ai cădea de pe ram asemenea unei frunze
O sete nemărginită m-ar purta după tine
Până în pântecul altei lumi.
TRĂDARE
Descopăr o trădare
Crescând din neputinţa mea
Ca un cuţit blestemat
Tăindu-şi singur venele
In amăgire nu-i scăpare
Cum nu izvorăşte apa bună de băut
În fântâni părăsite
Fiecare zi macină câte puţină iertare
Până la fundul sacului
Din care seminţe roase de molii
Nu mai dau rod
Nu mai dospesc rătăciri
Se tot îngustează drumul
Pe care n-a mai umblat demult
Slobodă bucuria
Şi oricât ai drămui otrava iubirii
Niciodată nu ajunge până la capăt.
TABLOU
Pete arămii de soare în amurg
Strălucind prin frunzişul întunecat al arinilor
Mirosul de frunză strivită al apei
Curgerea ei clipocind cu tresărire
De trestie verde
Unda molatecă din scobitura malului rupt
Împletit cu rădăcini
Copilul subţiratic şi negricios
Ieşind din şuvoi lângă bolovanul alunecos
Pe care se caţără săgeata trupului
Înălţată spre frânghia salciei,
Balansul larg pe deasupra ochiului
Verde şi cald în rotire blândă
Jerba de stropi acoperind scufundarea,
Zvâcnetul trupului ridicându-se
Împletit cu mătasea broaştei
Moliciunea de catifea a îmbrăţişării
Cu mireasma de frunză putredă
A înserării,
Timpul acela înrămat într-o
După amiază de duminică
Expus pe umbra năruită a înverzirii
ULTIMA ORĂ
Cred că până-n ultima clipă
Voi respira la subţioara fricii
Ca puiul sub cloşcă sau ca animalul care se retrage
Din faţa pericolului,
Cred că partea de animal din mine
N-a depăşit instinctul de turmă, promisiunea biblicelor ospeţe
Nu mi-a îndestulat foamea
Şi nici nu mă lepăd în bună voie
De cele cinci simţuri,
În urma preumblării mele
Nu s-a răzvrătit niciun strigăt
Destul cât să spargă tiparul încolonării,
Măcar ultima clipă de-ar fi
Anafura în stare să ospăteze
Halucinaţia eliberării.
NUMĂRĂTOARE
Să zicem ca la numărătoare
Anii îţi vor ieşi mai mulţi
Decât am locuit eu în anotimpuri.
Să zicem că vei uita
Şi chipul tânărului dinaintea căruia
Nedumerit, ai aprins candela învierii
În nopţile de Paşti ale copilăriei.
Să zicem că uneori, chiar te încearcă
Ispita invidiei
După tinereţea mea, nesfârşită.
Eu, fiule, întotdeauna
Voi fi mereu mai bătrân ca tine cu o naştere
Care a sângerat memoria timpului.
MORI DE APĂ
Cu sângele meu, sălbăticit
În frunzişul pădurilor
Am otrăvit vârful săgeţii, apoi
Te-am aşteptat în leagănul munţilor,
Unde veneai tu, la vânătoarea
Cu morile de apă,
Unde veneai tu, însetat
Să te îmbeţi cu licoarea păstrăvilor,
Te-am ademenit cu respiraţia ciutei
Până la cuibul ecoului
În care s-a zămislit tăria întoarcerii,
Acolo, am băut împreună otrava clipei
Împărţită în jumătăţi egale
Şi de atunci rătăcim
Într-o risipă a chemării,
Repetate ecouri înflorind
Peste adâncuri de timp.
SCRISOARE
Doamnă veşnicie,
Pe planeta Pământ s-a abolit sclavia.
Am hotărât să trimit vestea
Prin curierul care va veni
Să mă ridice din toiul cărnii mele
De care n-aveţi oricum trebuinţă
Şi să mă facă rob al veşniciei
Doamnă, eu nu vreau să vă cer înapoi
Carnea naşterii mele
Înlănţuită între cei care se cutremura
Şi cei care cârcotesc
Cum că n-aţi fi tocmai stăpână pe graniţe,
Cred că v-aş putea chiar iubi
Dacă mi-aţi da libertatea ca la plecare,
Să aleg o singură clipă din viaţă
Pe care s-o locuiesc la nesfârşit.
CA O PISICĂ PÂNĂ…
Cu spaima ta de necunoscut şi de suferinţă
te-ai încolăcit ca o pisică
într-un tablou pe ce mi l-ai vândut
pe o promisiune halucinantă
pe un tablou scris cu privirea
repetat zilnic până capătă contur, până devine ramă,
ca o pisică îmi treci acum prin poem
până în inimă, unde îţi torci liniştită spaimele
într-un fir de păianjen, într-o plasă
aşteptând răbdătoare să devorezi prada.
NAUFRAGII
N-ai teamă, visul nu se stinge,
o să răsară iar un fluture
în rama unei ferestre
care să umple ziua
cu foşnetul discret al polenului
ce amăgeşte moartea.
Prin culorile risipite de lumină
în tâmpla lumii, mereu
se va lipi gândul
de sângele cuibărit
în atâtea naufragii efemere.
LAGUNA
O să-ţi vrăjesc aripile
Din tăceri am să-ţi urzesc întoarcerea
prin geamul deschis, ca intrarea într-un cuib.
N-o să mai las înăuntru nicio uitare
doar începutul va fi mereu bătaia inimii
nici luna, nici răsăritul
nu vor risipi pulberea clipei
dilatată într-o lagună
ascunsă de vederea unui mâine flămând
gata să ne mestece gustul rătăcirii.
CĂDERE
Mi-ai speriat zborul
cu bruma picurată pe aripi
am retezat năucită aerul îngheţat
până în marginea cuibarului
unde zămislisem de atâtea ori
raze de lumină.
Dimineaţa, pleoapele au desenat clipe
în care n-am mai încăput amândoi.
Orbi, am căzut din visare
Fiecare în colivia lui.
ÎNDRĂZNEALĂ
Îţi voi colora zborul din ce in ce mai rar
Ca pasărea de gheaţă dispărând în tăcere.
Mai agonizez în iubire
până când răsuflarea îmi va pieri
până când din trup va rămâne
doar umbra singurătăţii
până când inima va curge de tot
în otrava adevărului
ca pasărea de gheaţă mă voi topi
sub îndrăzneala
de a-mi fi apropriat prea mult zborul
de lumina ta înşelătoare.
SPERIETORI
Au început amânările să nu mai încapă în cadrane
se suprapun una peste alta
locul visărilor este ocupat
de mucegaiul cuvintelor căzute
în lupta umbrelor cu îngerii de pe cruci
şi dacă ţi-ar întinde mâna
închipuirea vreunei salvări nepermise
doar pielea ţi s-ar mai lua de pe oase
ca o pelerină roasă de molii fluturată inutil,
ca o sperietoare pe care şi ciorile o ignoră
ştiu ele mai bine unde se ascund roadele
şi unde cochiliile goale.
CUIB
De n-aş fi cascadă
Aş putea fi un cuib
În care ţi-aş adăposti
Toate visele.
Ştefania OPROESCU
———————————-
OPROESCU Ştefania, (Dorina-Ştefania Cristea), născută la 1 ianuarie 1949 în comuna Pătârlagele, Jud. Buzău. Autoarea îşi începe studiile primare în comuna natală urmând liceul din aceeaşi localitate. Continuă studiile universitare la Institutul de Medicină şi Farmacie Iaşi, postuniversitare în specialitatea Expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă. Debutează la revista „Porto Franco” în 1990 cu poezie sub îndrumarea lui Ion Chiric. Debut editorial: 1996 – volum de poezie „Naştere perpetuă”, urmat de volumele „Potcoave de catifea” (2001) şi „Singurătatea nisipului” (2004), toate la Editura Zedax, Focşani. Publică eseuri, proză scurtă poezii în „Jurnalul de Vrancea”, „Gazeta vrânceană”, „Salonul literar”, „Pagini medicale bârlădene” şi „Oglinda literară”, demonstrând o 6 vie preocupare estetică. Din anul 2000 este secretar de redacţie la „Oglinda literară”, folosind experienţa căpătată anterior la „Jurnalul de Vrancea”. În aceeaşi perioadă frecventează Cenaclul „Salonul literar” şi este membru fondator al Cenaclului „Duiliu Zamfirescu”, ambele din Focşani. A fost remarcată de revistele „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Amurg sentimental”, „Renaştera culturală” şi „Opinia Buzăului”. Participă la diverse festivaluri din Iaşi, Brăila, Buzău, Tecuci, Bârlad, susţinând recitaluri poetice din opera proprie. Referinţe critice: S-au exprimat despre opera scriitoarei: Magda Ursache, Liviu Grăsoiu, Gheorghe Istrate, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Miu, Marin Ifrim, Valeria Manta Tăicuţu, Victor Sterom, Ludmila Bârsan, Emilian Marcu, Marius Chelaru, Constantin Ghiniţă şi alţii.
