Camelia CRISTEA: O candelă aprinsă
O candelă aprinsă
Învăluit în clipa de tăcere,
În sactuarul inimii stau izolat,
Primesc din când, în când o mângâiere,
Topaz, pe care lacrima mi-am încrustat.
Aud ecouri, mult de prea departe,
Pe care vreau cu mintea măcar să le pătrund,
Dar sunt un fir plăpând ce-n noapte,
În stele se îmbracă și le simt arzând!
Îmi plec genunchii obosiți de vreme
Și fruntea încununată de omăt
Și-Ți spun Iisuse că mă întorc la Tine,
Stivit de patimi, de lume și de tot!
Aș vrea să cer dar nu știu ce se cuvine.
Am tot cerut și Tu, mereu mi-ai dat!
Și Te-ai oprit de -atâtea ori la mine
Să duci poveri ce grele îmi erau,… și mi le-ai luat!
Aș vrea în schimb să-Ți dau și eu ceva,
O candelă ce-o țin mereu aprinsă
E prea putin, în fața Ta…,
Ea arde ca un fir plăpând – e viața mea!
Camelia Cristea
