Camelia CRISTEA: Poesis
Speranța
M-am îmbătat de multe ori cu apă chioară,
Mințind că este vinul cel de soi,
În inimă am pus arcuș dintr-o vioară
Ea prim solistă, în concertul primăverilor.
Am scris poeme, portativ stelar
M-am agățat de vis cu disperare,
În carje am alergat când nu puteam
Să mă mai țin drept pe picioare.
În proră vântul nu mai vrea să bată,
Și suflu eu speranță în catarg,
O viața… fii binecuvântată… !
Chiar și cu roua dimineții pe obraz.
Mă rog ca îngerii să-mi dea putere,
Să mă ridic atunci când sunt căzut
Să-ngrop în teacă lacrima durerii
Și să iubesc lumina ca semn de început!
Valul
Am clădit în grabă prea multe castele
Dune înălțate, nisip mișcător,
Valul mării trece toate-s spulberate
Mâinile-mi sunt goale, sufletul…nu-i gol!
Din adâncul mării scot pe rând și pietre
Să pun temelie iarăși să clădesc
Arvunez în ele, spuma mea de viață
Și învăț din nou clipa s-o trăiesc.
Dacă valul trece, pietrele rămân,
Din cenușa arsă, pulbere adun.
Pasarea rănită cere vindecare
Și-nvață încet către cer să zboare.
Aripi
Într-o candelă aprinsă
Văd un înger cu credință
Cum se roagă în văpaie,
Iadul cade și se-ndoaie.
Și striviți de mâna ploii
Sunt în lanțuri puși călăii
Osândiți la-ngropăciune,
Cu tot răul de prin lume.
Clipe seci și efemere
Vor să prindă iar putere,
Florile de mucegai
Cer parfum nou să le dai!
Tânguirea stă de pază
E orbită de o rază…,
Ceasul zilei numărat,
Nu e om fără păcat!
Dar cu flacăra credinței
Primim crucea biruinței,
Prin izvoarele de lacrimi
Ne spălam mereu de patimi.
Drumu-i greu și noduros,
Dar e cerul luminos,
Când treci valea cea de plângeri
Îți cresc aripi ca de îngeri…
Camelia CRISTEA
