Cuvânt și iubire

Cap. XV

Revin la numirea lui Puiu Mănescu ca Șef al Departamentului ”Metale Rare și Radioactive”, cu sediul la Ștei, în funcție de Ministru Adjunct la Interne. Am pomenit de noul spirit trezit în noi, de ”proprietari” ai unuia dintre cele mai cunoscute zăcăminte de uraniu din lume, care ne-a cam împărțit în două tabere, nedeclarate dar aflate într-un război lipsit de fairplay. Cei care ne făceau viața amară, erau atât politicienii credincioși regimului, mă refer la localnici, cât și, mai ales, grupul specialiștilor români școliți la Moscova sau Leningrad, de regulă bărbați însoțiți de soții ”sovietice”. Mi-am amintit de penibilul ”interviu” acordat securității locale, când mi-am dat seama de faptul că eram ”conștiincios” monitorizat la locul de muncă. De cine, sau, prin cine, greu de presupus, dar tabloul cronologic al activității mele era pe biletul pe care anchetatorul meu îl consulta cu atenție, completând spusele mele, sau, contrazicându-mă chiar. Nu cred că era o acțiune ordonată de structurile sovietice ale șantierului, știindu-i mai subtili. Multe alte observații, făcute involuntar, mi-au întărit presupunerea care se îndrepta spre o acțiune ”a noastră”, a românilor, condusă destul de grosolan. Multe lucruri ”oculte” au venit, pe parcursul anilor, să-mi confirme bănuielile. Judecând după cât de năstrușnice dosare aveam, atât eu, cât și Margaríta, nici nu ar fi fost de mirare. Asta mi-a dat de gândit, mai ales că, Babi mi-a cam atras atenția asupra gurii mele slobode. Plictisit de vizitele neavenite ale unor ”colegi” de laborator, la ore când ți-era lumea mai dragă, am început, ostentativ să încui ușile domeniului meu, al spectrofotometriei și chiar al electrochimiei, ocupat efectiv de lucrul la aparate și pornit pe ”clipele”, cam lungi, de relaxare verbală oferite de curioși. S-a stârnit vâlvă, mai ales că lucram împreună cu o făptură demnă de toată atenția, iar ”glumele” lansate nevinovat, stârneau nu numai zâmbete, dar și întrebări directe. Tânăra mea colaboratoare, după Puiu Mănescu, subordonata mea sovietică, s-a codit ce s-a codit și m-a întrebat fără ocoliș. ”De ce te tot închizi în Spectroscopia aia a ta?…Lumea se tot întreabă…” Și m-am hotărât: ”Știi, ție am să-ți spun ca unui prieten de încredere…” Și i-am relatat, cu lux de amănunte, întâmplările și semnele de întrebare. ”Spune, crezi că e cineva de la voi?…Ăia de la securitatea noastră știau fiecare pas de al meu…locul, ora și minutul…! ”Barís, sunt tânără, dar știu de acasă totul despre sistem…Nu, dragă!…Noi nu urmărim așa de ”la vedere”…Categoric suntem urmăriți, și eu am fost întrebată despre ”cât de bine” ne înțelegem noi doi…În cazul tău, aș fi fost prima să știu dacă avem o misiune…Nu, dragă, caută printre ai voștri, dacă e așa cum presupui, lucrează ca niște ageamii…Nu te întreb pe cine bănuiești, chiar nu este treaba mea, iar pe tine te consider prieten!…Nu te mai zăvorî și trimite-i la plimbare când te mai deranjează…Ai mei te apreciază pentru cum te-ai descurcat fără specialistul nostru și avem nevoie de ceea ce faci și cum faci…” ”Mulțam! Ești drăguță!…” ”Prefer să-mi spui că-s frumușică…Știu că sunt!” Nu aveam altă cale și, nu chiar ex abrupto, i-am urmat sfatul, doar că am devenit mai acru cu ”prietenii” mei. Mi s-a reproșat și asta, dar nu m-a mai deranjat. Am fost mai prudent cu emiterea unor opinii cu iz politic, ceea ce nu-mi era în fire.

Activitatea la laborator a continuat fără probleme. Realizări am avut și eu și Babi și asta ne-a consolidat statutul de ”utili cu ceva probleme”. Atitudinea lui Puiu Mănescu nu s-a lăsat, însă, fără urmări. În cazul lui totul era la vedere. Încercările lui de a prelua treburile șantierului cu români numiți în funcții de răspundere și, deloc de neglijat, tonul lui de ”ministru” cu factorii de răspundere sovietici, i-a deranjat. I-au găsit tot felul de chichițe în comportament, de achiziția unui autoturism de lux, o limuzină sovietică, de tonul folosit cu subalternii și altele. Când intra inopinat într-un birou și găsea pe cineva nebărbierit și fără cravată, îl trimitea la plimbare și-i acorda și o absență nemotivată. Tarasov de la Centrala din București, în stilul caracteristic, a sunat la Interne și a obținut, pe loc, eliberarea din funcție și trimiterea, pentru ispășirea păcatelor, la cărbune, la mina de la Filipeștii de Pădure. Omul a fost scos pe linie moartă și, cu anii, s-a prăpădit.

Avertismentul pentru noi, cei cu apucături de ”proprietari”, a fost fără echivoc. Am devenit mai prudenți, nu că am fi început să gândim altfel, să ne afișăm în preocupări sportive, să facem chiar sport. După ce Mircea s-a dat peste cap și a adunat de o echipă de volei, care după un an de activitate, cu vedete aduse de peste tot, a ajuns în divizia A, eu, ca să nu mă las mai prejos, am adus jucători de baschet, dintre care unii divizionari de pe la Oradea sau chiar din București. Cea mai bună ”achiziție” a fost excelentul geolog Vică Mărcușan, baschetbolist și voleibolist divizionar A, cu care am legat o frumoasă prietenie. Sala de sport a început să trăiască pe bune. Meciuri, galerie, public generos. A fost o revigorare a stării de spirit adormite de noua atmosferă ”civică” a ”adunaților” de te miri de pe unde, trezită la realitatea românească de venirea la Ștei, cu funcție ministerială, a lui Puiu Mănescu și trecută în ”ilegalitate”, după mazilirea lui. Oricum, ideea încolțită în mințile înfierbântate ale ”specialiștilor” români, legată de începerea cercetărilor pentru o uzină româneascâ de prelucrare a minereurilor de uraniu, a ”scăpat” de sub control și a surâs celor care, la Interne, de voie, sau de nevoie, l-au înlăturat pe Mănescu. Specialiștii la care m-am referit acopereu cam toate ramurile tehnice care ar fi fost necesare unui atare proiect. Erau ingineri mineri, geologi, preparatori, metalurgiști și chimiști. Bineînțeles preocupările părții române nu au putut scăpa vigilenței lui Tarasov, de la Centrala de pe Dionisie Lupu. N-au intervenit brutal adoptând tactica ”zăhărelului”. Și-au manifestat acordul, au promis aportul tehnico-științific al părții sovietice, au făcut chiar un plan pentru un viitor apropiat, întinzându-l cât mai departe. Numirea la Interne în locul lui Mănescu a Directorului Toma Anghelache, a adus un plus în avântul nostru patriotic, pe care îl scăpam printre dinți. Era visul și preocuparea lui Toma de pe vremea când era Director la unele din multiplele forme de organizare ale românilor. Amator de sport, tenis cu precădere, dar și de o viață socială activă, s-a alăturat multor manifestări artistice, ca să nu le spun petreceri, ce se organizau în sala sportului. Aprecia fără ifose băutura, la care era un adevărat campion, și femeile frumoase unde își controla cu greu privirile. O școală în fugă, un titlu de inginer miner la Brad, nu l-au împiedicat să se afirme în posturi de conducere. Înarmat cu o minte isteață, mereu pe fază, nu se lăsa ”dus cu preșul”. Era apreciat și chiar iubit de subalterni. Personal m-am înțeles excelent cu el pe linie profesională, cu toate că nu era în domeniul meu, iar cu timpul ne-am apropiat și pe terenurile de tenis. În perioada asta oarecum liniștită, m-am pomenit cu prietenul meu George, medic specializat, am mai spus-o parcă, în radiații și protecția celor expuși. Era însoțit de un tip, bărbat bine, care venise repartizat de nu se știe unde, pe șantier. Chimist de profesie, cu acces la punctele cheie ale activității de exploatare a năbădăiosului minereu, și ca atare și la laboratoare. Omul hoinărise o vreme prin Chile, adunase niște idei tehnologice din industria cuprului și intenționa să ”cerceteze” prin laborator, ceva idei novatoare. Prieten bun cu George din anii studenției, amândoi ahtiați după muzică, înjghebaseră o orchestră, cu George la acordeon și Nae, cum s-a prezentat, la ghitară. Acest Nae Marinescu, tobă de cunoștințe muzicale, organizator și îndrumător recunoscut, a cunoscut-o pe Margareta Pâslaru, și a adus-o cu el, la Ștei, pe post de soție. Steaua descoperită la 15 anișori, acum, la 18 ani, promitea să devină o stea de prim rang. Se ocupa intens de talentul ei, și cu ”omul de lume” din el, și de educația ei de star în devenire. Ghitara din mâinile lui nu era un simplu instrument muzical, era o sursă de răspândire a muzicii cuceritoare. Era și, haios, ca să-l prezint în spiritul lingvistic al vremii. Cum amândoi aveau acces în laborator, i-am invitat la Spectroscopie, la o cafea. Eram încă șef. Mi-a cerut să-l găzduiesc câteva zile într-o încăpere în care să poată experimenta niște idei de tehnologie chimică, o speranță nemascată într-o bombă economică. Nu-i trebuiau multe, ideea fiind extrem de simplă, vorba lui, ”niciodată nu visez la lucruri complicate…”, așa că l-am aranjat în atelierul mecanic unde evea și o ventilație bună. Mi-a cerut o plită electrică, o găleată de plastic, ceva capsule, baghete din sticlă, hârtie de filtru, și libertatea de a nu fi deranjat. Boala oricărui inventator. Pe Țigănuș l-am luat la mine pentru a nu lăsa impresia că-l supraveghez. A doua zi, de dimineața, găsind-o pe Ala la spectro, nu s-a putut abține să n-o privească cu deosebită atenție. Nu s-a mai grăbit, a mai zăbovit ceva și s-a oferit să ne însoțescă, din când în când, în activitatea noastră. Discret mi-a făcut cu ochiul iar eu, intrigat oarecum, i-am spus Alei că Nae este soțul Margaretei Pâslaru. N-a mai făcut niciun gest ”specific” și s-a retras la atelier. Cam după vreo oră de liniște, Țigănuș a ieșit precipitat pe coridor și m-a chemat cu un strigăt alarmant. Din atelier ieșea un fum înecăcios, dens, am intrat speriați și Țigănuș a smuls găleata de plastic de pe plită, cu tot ce mai avea în ea, și a aruncat-o în chiuvetă. Nae dispăruse între timp. S-a întors mirat de cele întâmplate și m-a întrebat ”ce dracu s-a întâmplat, doar aveam multă apă în găleată?!”…Puteam să-i mai spun ceva Inginerului chimist, cercetătorului vânător de ”bombe” științifice?!…Jenat, Nae și-a prezentat scuzele și n-a mai venit la laborator. În schimb a continuat viața-i de haios și, după o scurtă perioadă de liniște, a cucerit inima unei foarte bune prietene, geofizician, Herta, pe care a reușit s-o debusoleze total cu al său ”lasă-mă să te las”. Plictisit de viața de pe șantier, ne-a părăsit, lăsând o victimă în grija prietenului său George, plină de complexul neîmplinirii. Mult timp l-a urmărit pe Nae prin informațiile smulse de la George, de loc liniștitoare. Pe Nae Bucureștiul l-a terminat și la figurat, și la propriu. Margareta lui, într-un turneu la mare, l-a cunoscut pe bateristul Sencovici, s-au căsătorit și și-a văzut de cariera muzicală cu succes. Etapa Nae ”Pâslaru” cum îi mai spuneam între noi, a fost dată uitării și a ieșit din ”curriculum vitae”, al acestei vedete de netăgăduit. Cei care au cunoscut bine acest episod, au susținut cu convingere rolul jucat în pregătirea primară a carierei, de acest ciudat ”slujitor” al muzicii. În tot acest timp viața noastră de huzur, unde cuvântul ”împreună” era la el acasă, a început să nu mai fie chiar apanajaul voinței noastre din motive, ușor de înțeles dacă mă gândesc la cercul nostru de prieteni ai casei în plină consolidare. Rare erau serile în care să nu fim călcați de amatorii de pocher și de o gustare. Neavând copii, cam singurii din grup, nu aveam probleme nici cu spațiul, nici cu liniștea. Mai mergeam și noi în vizită ”de lucru”, la invitațiile care nu lipseau, dar un refuz se întorcea pe loc împotriva noastră cu amenințarea ”atunci venim noi la voi”…Și chiar așa făceau. Cele două camere libere de care ne ”bucuram”, permiteau organizarea jocului între două echipe, alese prin rotație, pentru a păstra cât de cât starea de neprevăzut. Eu, mai strâmbam din nas, uneori, în sinea mea, jinduind după câte o seară de baschet la miuță, sau de biliard. Toți, sau aproape toți, erau ”cartofori” amatori, dar tot ca niște cartofori se comportau. Oricum, în astfel de circumstanțe, reușeam să estompăm dorul după viața dintr-un oraș mare. Timișoara ne-a învățat rău cu Opera, Teatrul și, nu în ultimul rând, concertele simfonice. Și mai era ceva de neuitat, siguranța cu care am așteptat numirile la Facultate și ne-am făcut planuri care mai de care, căzute în derizoriu după nesperata nereușită pe linie cadristă. Da, Șteiul, prin domeniul profesional atractiv, prin implicarea cu sârg în activitatea de laborator, prin nivelul material mai săltat și prin prezența mare a tinerilor intelectuali, absolvenți veniți de prin cele mai importante centre universitare din Țară, ne-au ușurat acomodarea cu acea ”viață nouă”. Am remarcat faptul că fiind singuri, fără copii, cu apartament la dispoziție, eram considerați gazda cea mai potrivită și, de ce să n-o spun, cea mai ospitalieră. Bineînțeles că am ajuns în contact și cu pruncii lor, mici și foarte mici, niște răsfățați de toată splendoarea. Copiii, nu știu de ce, probabil văzându-ne singuri, nu că ne dădeau târcoale, dar chiar ne căutau insistent. Așa a apărut primul Florinel din viața mea, se ținea scai de mine, mă antrena în jocul lui, și care m-a declarat ”cel mai bun perten al lui” la cei trei anișori ai lui. Era cuceritor. Frumușel, în pofida unor probleme cu piciorușele, de la o naștere cu probleme, și o alarmantă sete care nu a fost luată în seamă de cei doi medici, părinții lui. Peste ani, devenit medic și el, considerat element excepțional încă din facultate avea să plătească cu viața aceste ”malformații congenitale”. Dintre toți copiii Florinel m-a cucerit fără drept de apel. Încă de când avea doi ani, ne-a ajuns și pe noi întrebarea ”noi ce facem?” Și ne-am pus pe treabă, și ne-am lovit de unele nereușite, repetate din păcate, când Paula, mama lui Florinel, a luat problema în mână. S-a ținut de Babi a mea, a urmărit-o, a sfătuit-o, i-a implicat și pe colegii ei de breaslă și m-am pomenit cu Cristina-Paula, la 4 iunie 1958, la spitalul din Nucet, în brațele vânjoase ale doctorului Nemeș. A ieșit din salon cu pruncul atârnat de piciorușe, cu capul în jos, strigându-mi ”Hai, prinde-o!”…Gestul era așa de natural încât am încremenit. ”Hai, omule, ia-o!…Uite ce damă bine ți-am adus, cu picioare lungi de balerină”. Eram leoarcă, era și o zi de vară, am luat-o cu toată stângăcia de care eram capabil și am lipit-o de piept ca să n-o scap. ”Ai venit cu vreun nume, s-o înregistrăm?” ”Da, Cristina și Paula, Cristina-i de la mine, iar Paula de la Paulici, cea care s-a zbătut ca această minune să se realizeze…” I-am dat-o înapoi s-o împacheteze ca lumea, chiar micuță fiind, era, totuși, o femeiușcă. Când am ajuns la Ștei, fierberea era în toi. Babi, Mami, adică soacra, se agitau fără să îndrăznească să preia pruncul. Eu, sigur pe mine, eram doar acasă la mine, o legănam încetișor, să n-o trezesc. Până la urmă Babi a îndrăznit, mânată și de sfaturile nelipsite ”Babuți, ai grijă să n-o scapi!” Cristinei atât i-a trebuit. Parcă înțelesese avertismentul bunicii. Și primul concert a început. Nu scânceri ci țipete în gura mare. Intrigată, tânăra mămică i-a întins-o lui Mami. Niciun efect! ”Doamne!, ce-o fi având?!…La spital a plâns?…” ”Nu, Mami, a fost foarte cuminte, chiar și când o balansa Nemeș…Dați-mi-o mie, vă rog!…” Am luat-o la piept, cu căpușorul sub bărbia mea și liniștea s-a restabilit. În clipa acea am înțeles că va fi ”fata lui tata” și am simțit cum îmi cresc acțiunile de familist. Chiar mi-au crescut, dar, cum să spun, în detrimentul meu, de sigur. Cristina plângea din te miri ce, iar brațele mele au devenit leagănul ei preferat de odihnă. Și nu glumesc, fie zi, fie noapte, sari ”tati”, de oriunde te aflai și plimbă-ți odrasla. Când oboseam, mă așezam comod într-un fotoliu, cu șmecheria asta de copil pe pieptul meu și o priveam, cu răbdare, cum, și mai ales cât, putea să doarmă. De câte ori o apuca plânsul, soacra mea îngrijorată ne atenționa: ”copilul are crampe!” Crampe, crampe, dar eu nu eram medicament și totuși, în brațele mele, crampele dispăreau. Cred că puștoaica a priceput multe din această ”epocă” pentru că, altfel, cum aș putea explica, peste câțiva anișori, prietenia ei cu mine, cu ”Tati-tati”, până la exasperarea bunicii și a mămicii. Dormea bine la aer, în cărucior, în ceea ce începea să arate a grădină, în fața geamurilor. Așa a descoperit-o primul ei cavaler, Florinuț, care se oprea lângă cărucior, îi lua mânuța și o pupa. Și asta se repeta de câte ori o scoteam la aer. Sta lipit de cărucior și lăsa la o parte toate preocupările lui. Chiar și pe mine nu mă mai ademenea la joc. Toți vecinii se uitau încântați de astfel de manifestări amoroase și glumeau la adresa viitorului care-i aștepta. Singurele momente în care se depărta de Cristina erau când, țâșnea spre geamul nostru strigând ”Tanti, tanti, mi-e sete…” Apoi se întorcea să facă garda. Paulici, cât era ea de medic, nu a dat importanță acestui comportament semnalat de soacra mea…”Tanti, e copil, aleargă, e normal să-i fie sete…” N-a convins-o și, din păcate, la maturitate tragedia a avut loc.

Cam așa a decurs intrarea noastră într-o nouă ”epocă”. Bineînțeles, cu schimbări majore în viața noastră de huzur, de ”împreună”. Patru într-un spațiu care nu ne ajungea nouă nici când eram în doi, fără invitați la pocher, fără miros de țigară, fără gălăgie la orice oră, fără multe alte libertăți. Cum cei din gașcă aveau copii mai măricei, înțelegători cu noul nostru statut, nu întotdeauna cu exagerările noastre, au trecut la organizarea întâlnirilor pe la casele lor. Așa cum ”altădată” noi nu puteam scăpa de ”sarcina” de a-i invita la noi, așa, mai nou, nici ei nu au puteau scăpa de obligația reciprocității și ne asaltau cu invitațiile. Epoca de aur luase sfârșit. Apartamentul liber a rămas la regrete, la amintiri. Și nici nu ar fi putut fi altfel. Mami, pe post de cerber, la orice abatere, arăta cu degetul spre Cristina. N-am renunțat noi la fumat, dar nici n-am mai fumat decât oriunde, dar nu în apartament. Da, adevărata maturitate am dobândit-o prin apariția Cristinei, spre care am dirijat întreaga noastră atenție, timpul nostru liber, așa puțin cât era, toate gândurile noastre spre viitorul acestui copil.

În rest, viața curgea înainte, într-o atmosferă care se înnoia continuu. Ideile lui Toma prindeau viață, estompate de inerenta prudență. Cercul celor care visam un Ștei al nostru, cu tot ce implica acest lucru, se întărea. Creștea pruncul, creștea speranța în preluarea integrală a activității nucleare, în realizarea visului lui Toma de a organiza un Centru de Cercetări Tehnologice în București. Gândul la Timișoara, mai bine zis la amintirile unei studenții pline de neprevăzut dar și de satisfacții, se estompa și el odată cu perspectiva de a ajunge la București. Un lucru ne neliniștea totuși. Exploatarea barbară a zăcământului Băița-Bihor, disperarea cu care număram garniturile de tren care luau zilnic drumul spre Halmeu încărcate cu acest minereu fantastic, pentru a părăsi teritoriul României, precum și tergiversarea de către sovietici a proiectului legat de demararea lucrărilor pentru o uzină românească, în Bihor, sau oriunde în altă parte, adânceau neîncrederea noastră în promisiuni. Toate Sovromurile demonstrau fără echivoc planul lor de exploatare primară a bogățiilor Țării, fără nicio preocupare pentru dezvoltarea unei industrii autohtone. După nereușita lor în colaborarea cu Puiu Mănescu, după brutala lui îndepărtare, au devenit mult mai prudenți în dezvoltarea unor legături de colaborare echitabilă cu partea română. Situația era cam așa: Ei se făceau că ne plac și ne prețuiesc, noi ne făceam că suntem încântați de prezența specialiștilor lor. E adevărat că au adus specialiști foarte bine pregătiți, dar relația politico-socială era dirijată pentru realizarea rapidă a scopului nedeclarat, exploatarea. Și nu eram singurul domeniu de unde se înfruptau.

În laborator făceam progrese vizibile, erau apreciate, eram încurajați. Delegațiile la București s-au înmulțit, aveam timp să iau legătura și cu factorii implicați în visul lui Toma, vizitam laboratoare de analize chimice din sectorul geologic, căutând un loc potrivit pentru demararea primelor activități de laborator, nevinovate în aparență. Așa erau laboratoarele Trustului de Explorări Geologice, ale Institului Geologic, ale Institutului de Cercetări Miniere. Au prins bine aceste investigații neoficiale deoarece aveau să se dovedească a fi puncte de plecare utile, iar Toma le întorcea pe toate fețele, în realizarea planului său.

În ceea ce privea planurile mele personale, un ajutor nesperat a venit din relația mea cu geologi, acești poeți nedeclarați ai muncii în mijlocul naturii. Preocupările lor pentru explorarea complexă a teritoriului României se baza atât pe pregătirea profesională, cât și pe visul oricărui geolog de a ”da peste ceva” neprevăzut, împinși de studiile mineralogice existente dar neconfirmate încă pe linia eventualelor rezerve. Voi aminti un nume care m-a cucerit, Paul Caulea, care a făcut poezie din activitatea sa de cercetător. Curajos în interpretări, stingherit de multe ori de păreri de dragul părerilor emise de colegi de-ai săi, își susținea teoriile cu seninătate, ca să nu spun, cu nonșalanță. Cu toți banii dați pe cărți și reviste, procurate pe căi numai de el știute, meloman cronic, ahtiat după muzica simfonică, ”abonat” la muzeele de artă plastică, visător incorijibil pe făgașul cercetării geologice. La un moment dat m-a rugat să urmăresc mineralizația de zirconiu dintr-o zonă mai puțin cercetată. Probele trecute prin ochii mineralogilor semnalau și alte mineralizații aducătoare de speranță, cum era de exemplu Pyroclorul, cu o multitudine de elemente rare demne de a fi supuse unei speranțe niciodată adormite în visul oricărui geolog. Zirconiul s-a adeverit a fi la concentrații demne de luat în seamă, dar aprofundarea mineralogică coroborată cu analiza chimică rațională au calmat spiritele. Forma mineralogică în care era cantonat zirconiul nu permitea valorificarea lui tehnologică. Zirconiul atât de necesar în tehnologiile nucleare, element de bază în confecționarea tecilor pentru reactoare, era, în zăcământul visat sub forma de silicat, inadecvat scopului propus. Eu i-am confirmat conținuturile, iar mineralogii și chimiștii l-au dezumflat. Cum spectrografia îți permite și luxul de a-ți băga nasul și colateral comenzii primite, spectrele obținute mi-au atras atenția asupra liniilor spectrale aparținând unui element rar dar extrem de important pentru metalurgia aliajelor speciale. Era Niobiul, sau Columbiul cum mai era cunoscut. Știam că orice noutate dezvăluită fără o cât de mică aprofundare se bucura de riscul lansării unei ”bombe”, așa că, prieten, neprieten, nu a aflat nimic despre ”descoperirea” mea. M-am dus la Facsko, i-am spus ce mă frământă, mi-a recomandat să tac și să caut o confirmare. Conținutul redus de Niobiu, nu permitea efectuarea unei analize chimice, datorită complexității metodei. Până la urmă, după nenumărate repetări, i-am dat datele lui Paul. Entuziasmat, dar și prudent, a apelat la mineralogi și la un laborator din Cluj. Mineralogii au mers pe o variantă apropiată, dar au trecut de la Niobiu la Tantal. Clujul a venit și el, nu știu pe ce cale, cu prezența Tantalului. Un adevărat război între specialități și laboratoare. Nu puteam ceda. Spectrele nu puteau minți și am mers mai departe pe Niobiu. Conținutul mic nu-i deranja pe visătorii geologi, urmând ca studiile tehnologice să confirme sau să infirme importanța industrială. În schimb mineralogilor li s-au aprins călcâiele de șansa reanalizării unor cercetări mineralogice de structură, printr-o nouă perspectivă asupra locațiilor de metale rare și radioactive din zonă. O ședință condusă de Toma, cu prezența Clujului, mi-a dat șansa să așez dreptatea de partea mea. Susținătorii Clujului, slujitori ai spectrografiei, mi s-au părut niște ageamii în materie și s-a hotărât, la finele lui 1959, să plec la Moscova, La Institutul celebrului Rusanov, cu probe, pentru confirmare. Dar asta pe mai târziu. Pentru mine se punea problema consolidării ”reclamei” de care mă bucuram și învingerea sintagmei unchiului Alexe, cu a lui ”N-a fost să fie”. Cum așteptarea nu are nimic plăcut în sinea ei, n-am avut ce face și am așteptat.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

4 Aprilie 2015