Harry Ross: Povestire în alb
Am văzut nu de mult un film al unui cineast francez despre lumea pinguinilor şi am fost foarte impresionat de viaţa şi ceremoniile matrimoniale ale acestor animale-păsări care trăiesc într-o zonă unde termometrul coboară cu multe grade sub zero. În tot timpul vizionării, făceam comparaţia între acele păsări ciudate, egale în mărime şi în penaj, şi noi, oamenii. Mereu mă întrebam de ce ei pot trăi într-o armonie atît de perfectă şi noi nu? Cu ce i-a înzestrat natura de rezistă spiritului colectiv şi disciplinei aproape cazone la care noi, oamenii, fugim ca dracul de tămîie?
Mă-ntorc la film. Revăd cu ochii minţii întinderea aceea nesfîrşită de zăpadă, de un alb imaculat, lipsit de zgomote şi elemente poluante, în care grupuri uriaşe de pinguini se deplasează, într-un balet indescriptibil, de la un loc la altul. Mersul acela legănat şi ritmic, fără poticneli, ordinea perfectă, refuzul oricărei oboseli – toate păreau un ritual organizat de o forţă supranaturală.
Mai apoi reîmtîlnirea după nesfîrşite colindări? Şi dragostea? Şi împreunarea? Categoric, omul cel mai tandru nu e capabil să reproducă ceea ce fac doi pinguini, un mascul şi o femelă, înainte de a se contopi într-un extaz sobru şi totuşi plin de poezie. Întîi, ciocurile lungi şi negre descriu cercuri în aer pentru a comunica dorinţi inexprimabile prin cuvinte, apoi se apleacă la pămînt, într-o curbă geometrică perfectă, ca în cele din urmă să se unească într-un soi de sărut. Nicio grabă, niciun amănunt inutil. Ritualul se repetă de cîteva ori pînă ce perechea ajunge la apogeul iubirii trupești. Pinguinul curtezan nu poate fi egalat de niciun amorez. Pinguinii, aceste păsări ale polului îngheţat, sînt născuţi numai şi numai pentru dragoste.
Iată şi clipa naşterii, a ieşirii din ou. Mai întîi oul este păstrat sub penajul pinguinului vreme îndelungată. Oul aşezat pe labe, este deplasată cu o măiestrie de invidiat, femela veghiind să nu facă vreun pas greşit şi să deterioreze fructul dragostei. După naştere, urmează clipa grea a aşteptării masculului, plecat la ocean să vîneze peşti şi să aducă hrană. Le-am văzut pe acele neînfricate păsări deplasându-se pe o distanţă de zeci de kilometri într-un decor de gheaţă, cînd vîntul zăpezii le acoperea literalmente, cînd se-nghesuiau una în alta ca să reziste furtunii şi gerului. Le-am văzut ajungând la limanul făgăduinţei, la gaura făcută de nu ştiu cine în ocean, aruncîndu-se sub apă cu o viteză uimitoare, vînînd peşti şi ferindu-se de a nu fi mîncate de monştrii subacvatici. Apoi a urmat reîntoarcerea la… familie. Între sute de mii de pinguini, fiecare mascul îşi căuta perechea. Pe ea, femela lui, nu pe alta. Şi o găsea cu puiul proaspăt născut. Se apropia vădit emoţionat. Puiul scotea şuierături care transmiteau tatălui bucuria regăsirii. Cei trei formau un grup familial monumental, cum nu ştiu dacă la oameni există. Tatăl şi mama îşi unesc ciocurile, iar puiul, între ei, cu ciocul ridicat, simbolizează sfânta familie a zăpezilor.
Omule, pleacă la Polul Sud, nu să te făleşti că ai fost acolo unde puţini se aventurează, pleacă acolo să vezi pinguinii, solidaritatea şi tandreţea lor, ştiinţa de a forma o familie exemplară, unirea pe vecie, puterea de a se sacrifica pentru o gură de mâncare, arta de a trăi în comun fără certuri, fără violenţe, fără legi scrise.
Omule, nu există şcoală a vieţii mai frumoasă, mai instructivă, mai emoţionantă decît lumea pinguinilor. Aş îndrăzni chiar să susţin că, din multe puncte de vedere, pinguinul este superior omului.
Harry ROSS
Aprilie
Israel
