Harry Ross: Frumoasă şi rebelă
Nu ştiu de fapt care din acestea primează: frumuseţea sau exuberanţa. Poate ambele sînt egale. Vorbesc evident de prezenţa neobişnuită a unei fete printre noi.
S-a întîmplat în anii de liceu, cînd eram colegi. Nu era o elevă eminentă, totuşi primea note mari şi noi toţi o invidiam.
Timpul a trecut, ea a dispărut nu ştiu unde. Într-un oraş mare, oamenii se eclipsează şi rar se întîlnesc. Eu n-am întîlnit-o pe Nurit ani întregi. Am şi uitat-o. Dar destinul mi-a adus-o în cale, tocmai cînd nu mă aşteptam. Mergeam pe bulevardul Rotchild, cînd văd venind din partea opusă o doamnă cu trei copii după ea, total absentă la cei din jur. La un moment dat, se opreşte şi priveşte înapoi. Un domn, ceva mai înalt şi maii matur decît ea, îmbrăcat în negru, venea zburînd, cu un ziar ebraic în mînă. Cînd se apropie destul, ea porni mai departe.
– Nurit, o strig eu de parcă ieri ne-am fi despărţit. Nurit!!! Nu mă aude sau mă ignoră şi merge mai departe. Vreau s-o opresc, e imposibil. Mă răzgîndesc şi stau locului. Poate o confund, nu e Nurit. De fapt, are o cu totul altă înfăţişare. S-a tuns chilug şi şi-a acoperit capul cu o băsmăluţă. Purta o rochie lungă, deschisă la culoare şi nu avea nimic din acea exuberanţă care cîndva ne uimea. Nefardată, sobră, rigidă, îngîndurată, mergea, avînd grijă să nu piardă pe vreunul din copii. M-am ţinut după ea, am văzut casa în care a intrat, am vrut să intru şi eu, dar poarta se închisese şi am rămas afară. Mă simţeam ca un cîine bătut şi alungat. Descumpănit, neajutorat, priveam spre un geam, crezînd naiv că ea va apare şi-mi va face un semn.
M-am înşelat Apoi m-am gîndit: la ce bun s-o mai întîlnesc. Între noi n-a fost nimic decît o relaţie de şcolari şi un pic de tandreţe. Ce s-o fi întîmplat cu ea? Asta mă interesa. Desigur s-a măritat cu un tip religios şi s-a întors şi ea la credinţă, adică la învăţăturile Thorei. Frumos. Emoţionant. De aplaudat. Parcă nu se potriveşte totuşi cu temperamentul ei de rebelă. Ceva, un mister se ascunde aici şi eu trebuie neapărat să-l aflu.
N-aveam cum. NU-i ştiam telefonul, nici măcar numele de familie după soţ. Nu-mi aminteam de nimeni din apropiaţii ei. Toţi s-au împrăştiat care încotro, de unde să-i mai iei?
Ce dă Dumnezeu? Într-o zi, văd la un supermarket un bărbat îmbrăcat la fel ca soţul lui Nurit, cu o barbă aproape identică, purtînd pălărie şi ochelari. Mi s-a părut cunoscut. Aştept să termiine cumpărăturile, apoi mă adresez direct:
– Şhalom, Burăch.
– Shalom îmi zice. Ce faci?
– Bine, dar dumneata?
– Slavă Domnului, nu mă plîng.
Burăch nu e altul decît tatăl lui Nurit. Un om ca la şaizeci de ani, dar foarte bine întreţinut. Nu s-a schimbat radical de cînd ne-am cunoscut. Intrăm în vorbă, desigur îi aduc aminte că am fost coleg cu fiică-sa, pe care întîmplător am văzut-o de curînd cu soţul şi copiii pe stradă, iar ea nu mi-a dat nicio atenţie.
– Nu te mira. Este foarte ocupată. Cu învăţătura, cu familia, cu acţiunile de binefacer. N-are timp pentru nimeni. Abia ne vedem din cînd în cînd.
– S-a întors la credinţă? întreb eu cu oarecare mirare, ştiind că ea şi familia nu făceau parte din categoria aceasta.
Burăch mă ia de braţ, mă duce la casă, plătim cumpărăturile, apoi ieşim în stradă şi acolo îmi povesteşte toată viaţa fetei sale:
– Îndată după ce a terminat şcoala, s-a măritat cu un tînăr profesor, un pierde vară, dar frumos ca un zeu. Se iubeau şi toată lumea era a lor. S-au mutat în Ameriica şi au început un trai pe picior mare. Am uitat să-ţi spun că el era fiu de bogătaş, a venit în ţatră să mai facă nişte bani, dar n-a reuşit şi s-a întors cu cea mai frumoasă dintre evreicele noastre. A zis că nmevasta e o comoară. Omul acesta risdipea banii fără măsură. A risipit întîi ce a moştenit, apoi a luat împrumuturi de la bănci, pe care i-a păpat. În final, a ajuns la închisoare şi fata mea a divorţat de el. S-a întors acasă, distrusă şi depresivă. Un timp, n-a vrut să vorbească cu nimeni, apoi încet îmcet şi-a revenit, a găsit nişte prietene cu care începuse să colinde barurile şi discotecile. Asşa cum se întîmplă în cazuri de astea, s-a apucat de fumat, de băut şi de droguri. Credeam că o pierdem. Se îngrăşase şi nu mai avea somn. Nurit cea frumoasă şi rebelă a devenit o aventurieră şi o decăzută de-i plîngeai de milă. Nu asculta de noi, nici de psihiatrul pe care l-am angajat s-o pună pe linie. Burăch îşi dă pălăria pe ceafă, se şterge de transpiraţie pe frunte şi continuiă:
„M-am dus să consult un rabin pe care mi l-a recomandat un prieten. I-am povestit în ce situaţie cumplită ne aflăm şi cît de disperată este toată familia. M-a ascultat şi mi-a cerut să revin după un timp. Am revenit. Rabinul s-a gîndit la tărăşenia asta păcătoasă şi mi-a spus că e o singură cale pentru Nurit: să se întoarcă la credinţă. Fata, auziond sfatul ce i l-am adus, a făcut o driză de istrerie şi a spus că ea pleacă definitiv de acasă. Vrea să se sinucidă. Imaginează-ţi în ce nebunie ne găseam. Dar pînă la irmă n-a plecat şi nu s-a sinucis. A găsit o prietenă, pe Tzila, cu care s-a înţeles să încerce împreună calea credinţei. A fost o experinenţă cu multe întorsături, părăsiri şi reveniri, dar în final, am reuşit. Mai mult, i-am găsit un soţ, religios şi el, iar fata a făcut copii, azi fiind un model de mamă şi nevastă. Dumnezeu, dacă mă crezi, El personal ne-a ajutat s-o salvăm pe fiinţa asta care părea pierdută.
E o poveste aproape incedibilă şi nu ştiu dacă înţelegi că în viaţa asta, dincolo de mizerii şi rătăceli, mai sînt şi miracole.
Ne-am strîns mîinile, i-am mulţumit lui Burăch de cele istorisite şi l-am rugat să-i transmită lui Nurit toate cele bune din partea mea.
***
După vreo trei săptămîni, am primit un telefon de la Nurit, invitîndu-mă să trec pe la ea. Nu m-am dus. Mi-era greu să o văd într-o postură de femeie încercată de atîtea supărări şi necazuri. Ţineam s-o păstrez în amintire aşa cum era în liceu: tînără, exuberantă, mereu surîzătoare şi puţin nebună. Parcă acesta era adevărata ei personalitate. Trecerea la credinţă probabil a ajutat-o să revină la o viaţă normală, dar a schimbat-o radical. Am văzut-o atunci pe stradă sobră, tristă, absentă. Aceasta nu mai era colega mea de liceu care, cîndva, ne-a sedus prin frumuseţe, gingăşie şi o debordantă cochetărie cu viaţa.
Harry Ross
Israel
