George Anca: Eres pentru continua

16 Jun 2015 by admin, Comments Off on George Anca: Eres pentru continua

24 ianuarie 1981 Delhi

Unire. Uitată? Ziarele, pe acasă, mai reproduc pe Cuza. Moș Ion Roată își are partea. Accentul s-a mutat, puțin, bulgărește, deodată. Chiacheră cu Mark, Koch, Alhuwalia, Parasnis, în dept. Stranie bună-dispoziție citând Leopardi („tutto e male”); sardar: „ho incontrato il mal de vivere” (Montale); eu: „non imitate gli marmi, uomini”. Koch: How you said? (Am repetat). Das Glassperlenspiel fusese în discuție, ca și ironia și delimitarea mea de orice no Man’s land, Deccan și Rajasthan.

Ferice poem-secundă de odinioară

acum parcă Ecleziastul iar mă omoară

într-o latinească învelită subțioară

ca de o armată încă barbară

bătându-se din zori în nicio seară

 

plini de plictisul identității

în poeme din veacul răstălmăcit

mânam încălțămintea-mamă

dincolo de suflet cât de agale

odată și odată vor călca

saboții în ultima spărtură –

groapa vieților noastre spăsite

 

aproape bătrânul vânzător

de bahut acha munkfali

îmi fuse la amiaz identitate

un fulger genunchease pe bunicu

seara aceea unde-o fi

de se carbonizase-a doua zi

să îmi răsară prin Indii

identitate munkfali

seara aceea unde-o fi

 

Nana: ce, mă, sunt copilul lui Radha, să mă bată? Betteille ne spune că Nana are loc în taxi. Să vedem primirea în școală, răspunsul bătrânei Elizabeth, de la Shiv Niketan. Nemțoaica poate va concede să mă asocieze și pe mine pentru compoziție liberă a elevilor. Pare o școală domnească.

Cei trei Keyna, în vizită la noi. Auriul Martin a plâns enorm la plecare, dorind să mai rămână. Aș fi gelozit de străinii slavi pentru primirea ce mi s-a făcut aici. Un tată privindu-și fiul ca pe un nou Leh Valensa – ce mult înseamnă omul acela, deodată, în istoria unui popor. Subiecte studențești, colegiale etc.

Andre, bengalo-francez, nici el citind curent în devanagari, interesat de Coman-Stăniloae, la recomandarea mea. Reține 2-3 tăieturi din Credința, în englezește.

25.01.1981. Delhi

O philos alos ego – Pythagoras – Prietenul este al doilea eu.

atma hy cva’tmano bandhur atmai’va ripur atmanah – Mahabharata – fiecare își este singur prieten, fiecare își este singur dușman

Confiar de los amigos hoy como enemigos manana, y los peores – Gracian.

Dans l’adversité de nos meilleurs amis nous trouvons toujours quelque chose qui ne nous déplaît pas – La Rochefoucauld.

A man has no better friend, and no worse enemy that himself – Lubbek.

Vulgus amicitias utilitate probat – Ovidiu.

Lo spiritu non pui essere sopraffatto e spento della materia – Papini.

Ein grosser Geist wird ganz und volkomen nur von linem audern grossen Geiste genossen – Schopenhauer – Un spirit mare e gustat în întregime și pe deplin decât de un alt spirit mare

Ne pregăteam să mergem la Vickey, prntru paradă, când a sunat vecina sanscrită pentru aceeași invitație. Am plecat după scuter în Mallroad. Nu ne lua nimeni. Am luat-o spre Camp. În fine, careva se îndură, dar trivillerul nu-i merge, și împing cu proprietarul și doi copii până la stația de petrol unde, deși i se face plinul, nu pornește. Din nou în bulevard, aceeași poveste, până ne pomenim totuși cu omul nostru, care își reparase averea și ne duce, pe curent și pe brodite, la destinație, pe aproape – îl lăsase iar mașina, ca să ne urmeze când o reparase încă o dată.

Vickey se uita după noi cu binoclul. Televizorul din sufragerie nu funcționa, ne-am instalat toți în dormitor, în patul mare și am urmărit parada militară, elefanții, elevii, statele, aviația, ascultând la tranzistor comentariul în engleză. Curând priveam 12 albume mici, cu câte vreo sută de forografii color, plus alte două-trei albume mari, cu imagini de la nunta lui Ravinder, aflat acum la Abhu Dhabi: ceremonia îmbăierii, a aplicării tilakăi (Nana avea curând și ea una), primirea rupiilor, rugăciunea panditului, drumul în automobile la Panipat, recepția de-a doua zi, dansul tinerilor băuți, fețe și tot fețe în zâmbet, mai puțin mirii, numai că nu încruntați, dar voioși în munți, după nuntă.

La nici o lună, Ravinder pornise la loc în Emirate. Începusem o lungă discuție despre indieni cu tânărul pater al familiei. O fată, a lui Vickey, își făcuse și ea apariția. Al treilea frate al lui V, lucrător la bancă, se înființase. Am ascultat pe Mukesh cântând Avara, am mâncat orez auriu, foarte ardeiat. Am luat vreo cincizeci de cărți românești în păstrare la ei de când mă întorsesem acasă.

Indienii, se plângea neezitant tatăl, sunt neonești. Corupția e generalizată. Fără mită, nu poți face nimic. Să te transferi, de exemplu. Prin anii 50 era mai bine, o viață mai prosperă. Acum s-a progresat mult. Pe vremuri, chiar după independență, nu găseai un ac. Acum sunt mașini, avioane făcute în India. Sărăcia e foarte mare.

Guvernul ajută castele nevoiașe, dar ei, dacă primesc case, le vând și beau banii, nu-și trimit copiii la școală. Nimeni nu vrea să se facă guru, imaginea învățătorului n-are nicio valoare. Mai toți învățătorii nu fac nimic în clasă, pentru a-i chema pe elevi la meditații plătite. Mai ales săracii fac copii mulți, nu-și dau seama de pericolul înmulțirii exagerate. Tot săracii în dumnezeu cred.

Indienii vorbesc, nu fac, nu-și țin cuvântul. A, prietenii mei ar fi oameni învățați, dar nimeni nu te ajută fără interes. Cinstiți ar fi doar cei din Madras, din Bengal, necum cei din Punjab, Delhi, Himachal, zice. Tinerii aleargă după bani, după civilizație, părăsind cultura. Dacă pierzi bani, nu pierzi nimic. Dacă pierzi sănătatea, pierzi ceva. Dacă pierzi caracterul, pierzi tot. Și nu mai e caracter. Corupție.

E drept, India are cultură mare. Cultura este înăuntru omului, civilizația în afara lui. Caracterul este parte a culturii. Cinstea și credința. Culturile latină or greacă s-au sfârșit, nu și cea indiană.

Nu încetam să-i laud fiii. Cel mare câștigă în Golf cât președintele Indiei, pe lună. Îl văzusem în costum de arab, îl bătea gândul să viețuiască acolo. Sunt indieni prin toate țările, într-adevăr. I-ar vrea însurați pe următorii doi, în doi ani, nu în cinci, cum spune el. El s-a însurat la 18 ani, are acum 49, iar fiul cel mare, 27 – căsătoria devreme are acest avantaj și multe altele.

Cei fără castă, care și-au vândut pe băutură casele primite, și-au făcut barăci în parcul vecin și se întâmplă multe crime. În alte țări, dacă se întâmplă la fel, puterile nu ajută pe nimeni, se uită decât la interesul lor. India va crește și ea, dar indienii sunt neonești. Tinerii nu studiază, vor doar să câștige.

Discursul lui avansa netulburat, în pofida răspunsurilor mele negative, de laudă a poporului său, de comparație favorabilă a calităților afective și de inteligență ale compatrioțolor săi. Nu se clintea și-și făcea ca o datorie din a-și arăta preocuparea sinceră pentru spusele lui, pentru o realitate care-l apăsa, cu compensații cumva trecătoare, gen horoscopul pe care i-l făcuse dr. Sen din Panipat, bunicul – deja mitologie la ei în casă – al nurorii sale.

Vorbea despre fiul penultim cu „domnule”, povestind că-l duce diminețile la școala unde predă, cu scuterul său. Îl ascultam, fixându-l cumva – nu putea fi vorba de a surâde vreodată, de a ajuns la vreo aluzie veselă, nu.

După cum stătuse în altă cameră la parolă, privind pe ușă, nici la masă nu și-a făcut loc, nici el, nici mama familiei, care ne servea. Ba încă și la plecare am căutat după el, să-l salutăm, a venit să ne conducă. Le mulțumeam. M-a privit în ochi și mi-a spus apăsat că suntem bineveniți oricând la el. Ceilalți fluturau surâsuri mari, el imobil, cu blândă încruntare, ca o noblețe încremenită, severitate de dascăl onest și reflexiv, de bărbat fără bătrânețe și euforie.

Tușise, puțin răcit, într-un timp. Albumele înseninau doar memoria nunții. Fusese de acord că un moment fericit și părinții și frații săi îi veniseră în minte după cum se pricopsiseră. Însăși buna-credință față de cultura indiană o pronunțase în legătură cu opțiunea noastră și bucuria de a ne vedea copilul împărtășind-o spre o întărire a sufletului, chiar în materie de caracter.

Îmi fusese limpede, de acum trei ani, la prima întâlnire, adânca lui seriozitate, dar atunci recitase preocupat din Ramayana, ne imprimasem vocile cu poezii, într-o învăluitoare atmosferă spirituală, care se transportase într-o tensiune fericită, neconversativă ori filosofică, dar direct comunitară dacă nu mistică.

Pe vremea aia, fotografiile rămăseseră alb-negru, cu aparatul nostru Agfa. De-acum culoarea îmbracă – și am observat că diferit, după continente și fotografi –, fetele în culori adăugitoare, până la comercial, oricum general vitalizator.

Întâlnisem predicatori cu aceleași vederi ca ale gazdei noastre, și ei înjurau sau slăveau, după caz, cultura pe care o pomeniseră și o trăiau în felul lor. Se autonegau, în fond, spre a se reconstrui surprinzător până la sfârșitul dialogului, gesturilor ori promisiunii. Ceea ce nu se întâmpla cu de-acum vechea noastră cunoștință, abătută doar ocazional dintre paginile Ramayanei spre a deplânge dezinteresul de azi pentru sanscrită.

Pătrunsesem, din vorbă în vorbă, din parte în parte a monologului, într-o zonă de meditație la care fiii ascultau cuminți, mișcați dinspre copilăria marelui respect pentru părinți. Imobila severitate a tatălui, cu toată iubirea învăluită în mantra acum tăcută, a vieții, li se revela încă o dată, prin căldura simpatiei neeuforizate a străinului de departe plasat templu lângă templu.

Eu eram în ascultare, era clar, abia îngăimând că aș putea spune aceleași lucruri de oamenii poporului meu, dar n-aș spune-o – și el se obliga parcă anume s-o facă despre neamul său. Era, apoi, credința în tineri și, adevărat, îmi vedea studentul, fiul său, nici cât un frate, dar chiar ca pe un copil. Da, dintâi, odinioară, îmi încredințase educația lui, și băiatul știuse că aș putea, din când în când, să stau de vorbă cu omul de acum, să deslușim întâmplări din evoluția lui, cu care mă declarasem în ferm dezacord până azi (noroc că îndrăgostitul de el își avea propriul album, de la propria nuntă). Și o însănătoșire a târziilor lor pubertăți se întrezărea și-n vizita, preștiută, a fetei din vecini pe care tânărul energic, nu fără tristețea părintelui lui, dar roasă de tinerețea irepresibilă și continuându-se cu ea, într-o revanșă fără alternativă, promitea o familie adevărată, neatomică, fie și-n amintiri.

Mă gândisem cumva la Continua. Ea se leagă atât de mult de nunți. Ca și de celelalte mari evenimente ale vieții. Karma literară se întrema împreună cu un dor al pământului exprimat în tristețea metafizică a tatălui fiilor ce-mi erau dintr-un reflex – pe care ei, amabili, îl puneau pe seama personalității mele – amici, cumva urmași în tenacitatea acțiunilor.

La ce-aș mai fi descris – era târziu – bucuria mea de a face un lucru nou, cât că pe o linie străveche indiană, că mă vedeam al Continuei văzându-mă al lor. Întâmplările deplânse țineau de decor și story-ul sărăcise riscându-mi conflictul epic, deși eu însumi păream, prin tensiunea câștigată și simpatia aprinzându-se în obscuritățile atâtor tristeți, îmbogățit și obligat la invenție întru fericirea celor ce-mi vor împărtăși petrecerea.

27 ianuarie 1981, Delhi

Ceva – în vis – nu mergea. Câteva hârtii fuseseră calificate ca referindu-se la viața mea particulară, ceea ce o jignea pe Nansi. Eu le luam pe rând, explicându-mă, oarecum inutil, gata să mă simt vinovat și mândru – din răzbunare, fără motiv. M-am trezit amărât și de hohotele Nanei. Nu plângea însă, râdea. Mi-am spus că râde ca de întâmplarea din visul meu.

Dar a doua zi ea susținea că plângea – fiindcă mersese cu bicicleta Radhei, Radha i-o luase, și ea căzuse într-un gard de sârmă ghimpată. Povestirea visului ei am ascultat-o după clasă. Câțiva studenți anevoioși la venire mi-au propus să începem clasă de teatru. OK. M-am avântat în sugestii. Piesa noastră poate fi amintirea lui Bacovia de azi, Hangiul. Probabil mâine le dau model „La Moși”.

Începusem ziua în dramă sufletească – acceași în care aveam s-o sfârșesc: zisesem că nu e treaba noastră revendicarea teritoriilor, dar dacă Basarabia poeziei lui Eminescu se numește Doina ea poate fi numai a lui, a noastră, nu poate fi desființată, rămânem în ea văzuți sau nevăzuți, morți sau vii. M-am asigurat intuitiv că deplângerea poetului Necșulescu nu avea de a face cu Poetul, în Caragiale.

Aveam de mers în New Delhi, la școala Shiv Niketan, a doamnei Elisabeth Gauba, împreună cu Nana. Ne-am îmbrăcat cât am putut de frumos, puneam și eventualitatea că n-ar primi-o, indiferent de motiv. Driver-ul scuterului oprise chiar în fața edificiului, dar am mai căutat, întrebând oameni care n-o știau, în afară de o doamnă cu figură de profesoară ori de mamă cu copil acolo.

Era la etajul întâi, unde am suit cu oarecare optimism, ce-o fi o fi. Dincolo, la capătul holului prelung, o bătrânică își citea corespondența. I-am spus numele. S-a prefăcut că nu aude. Ne-am apropiat și i-am dat scrisoarea de la Margaret. A luat-o, fără tragere de inimă, în aparență. O interesa Nana în Himalaia și Nana în persoană, încât ne-a trimis să vedem școala.

Între timp, apăruse un tânăr de culoare, nigerian, mi l-a prezentat ca fiu al ei, adoptat, și director al școlii. Are 25 de ani. I-a spus să ne arate școala. Am străbătut un etaj cu copii liniștiți, foarte bine dispuși însă, cu profesoare calme. Am revenit la bătrâna maestră, care a strigat, într-o doară, pe cineva. S-a tras o perdea, și o femeie de o imensă frumusețe și grație s-a văzut curioasă să știe ce se întâmplă. E o mare dansatoare, a recomandat-o bătrâna, și ei îi era parcă frică.

Secretara școlii mi-a dat amănuntele cerute. Am completat cererea și am pătruns într-o sală mare, unde am stat de vorbă cu bătrâna, asistați, când și când, de director și secretară. Curând aveam publicații ale sale, priveam un ștergar românesc primit de ea de la un dansator persecutat de comuniști. Și ne avântasem într-un colocviu de aproape, cu mâinile atingându-se matern, cu priviri în ochi și pe frunte – de ce nu voi fi având eu, deloc, odihnă, îmi zicea, și-mi recomanda relaxare.

La o vreme, m-a invitat să fac lecții în fiecare vinere de la 11 la 12.30: cultura română. I-am spus că sunt fericit, și aș extinde lucrurile la o primă, poate, latină în India, italiană – cultură latină. Am vorbit despre Dante. Jung rămânea referința esențială. Shiv, de asemenea, îngerul și diavolul din fiecare om.

O interesa să vadă cărți de Eliade. Ce n-o interesa? Mi-a citit din definițiile date lui Dumnezeu de copii la diferite vârste ale acelorași. Mă îndemnă să-mi povestesc teatrul, lui Samuel. De Nana zisese s-o las deja în școală. Eu am zis că de mâine. Nana apărea – o descoperise pa Radha -, dispărea, performa, în rochia ei princi(p)iară, o familiaritate entuziastă.

La cafea, ceruse una pentru mine. Samuel se scuza că nu venise băiatul cu laptele. El bea cafea neagră, spusese ea ferm, cu paharul întunecat, în mâinile de 77 de ani, obișnuite cu pianul. „Do you drink black coffee?” s-a mirat Samuel. M-am uita la el cu simpatie: desigur. Trebuia să întâlnească, zicea, deodată, pe secretara ministrului culturii – „măcar s-o sun”. N-am înțeles până la sfârșit de ce mi-a scris, oricum, cu mare grijă, numărul de telefon al aceleia.

Evocare a lui Nehru, a nepoților săi pe care el îi aducea aici, a unui arhitect erou care trecuseră prin școală. Noua lume de construit de elevii ei îi stăruia în speranță. Pe cartea ei We want A new World. The Function of Primary Schools in to Changing Society of India, by E. Gauba – cu desenul și caligrafia unui copil, ea mi-a scris:„With best regards and looking forward to so interesting activities together, Very Warmly yours, Elisabeth Gauba”. S-a interesat de dată și a scris-o: 27.1.81. E o dată norocoasă, comenta. S-a născut fiul meu în ziua asta.

Din capul locului, îmi spusese că le vorbește copiilor despre ce face ea, și-i pune apoi pe ei să vorbească despre ei. Era de acord cu engleza mea, și nu știu cu ce altceva – foarte adânc, se părea, afinitar. Relația mea cu bătrâne personalități, care mă interesau direct, devenea acum, prin grația pe care o căutam în condiții date pentru Nana, de o revelație aparte, gazda însăși arătându-se la o vreme curioasă de ce mai fac eu în afară că sunt tatăl Nanei.

Discuția se dezlâna, spre plăcerea reciprocă. Venisem cu grijă și asta se transformase într-o bucurie neconversativă, dar plină de menajamente sincere, spontan admirative, de întreagă dragoste pentru copii. La un moment dat, repetam în două cuvinte filosofia jocului la Brâncuși, groaza de timpul când animalele nu se mai joacă cu noi.

Să încep chiar de vinerea asta? am întrebat-o. A replicat ferm: fă ce ai de făcut imediat, altfel n-o să mai faci. Vorbea de cântece și poeme. Franceza nu-i plăcea (pentru azi, cred). Interesul pentru o școală (mondială) de teatru al copiilor ieșea la iveală nu numai o dată. Pictura se parcursese. Copiii erau chemați spre ce le plăcea primordial.

În vreo trei încăperi, rafturile bibliotecii, înțesate, îmi lăsaseră un ecou amețitor dintru început în inima mea. Voise să-mi scrie numele, pe dedicație. Secretara îi arătase semnătura de pe Milky Way, dar teoria lui „h”, germanizând, ori simplu depalatizând pe „g” a obosit-o și a renunțat, văd acum.

Nana luase parte desăvârșit la toată întâlnirea, și numai ea vrea să povestească mamei sale ce și cum. Mai mult nici n-am avut cuvânt decât că s-a făcut, fie că Andre ne sfătuia să începem de luni, nefiind anunțat șoferul taxiului. O anunțasem și pe Esha că Nana fusese admisă. Scurt timp apoi, Andre vorbise la telefon și aranjase.

Mi-a înapoiat filele Stăniloae-Coman. A răsfoit ideea romanității poporului român și i se părea că pot ajuta școala și pentru limba franceză. Când Margaret și-a făcut apariția cu limuzina ei neagră, Nana – jucându-se cu Radha – s-a repezit strigându-i: Thank you! îmbrățișându-se amândouă. Am dat și eu o fugă de i-am sărutat mâna, mulțumindu-i. A fost de părere că am prieteni buni.

Am luat-o la fugă înapoi pe verandă, la Nansi, care a insistat să-i citesc, iar și iar, din Caragiale. Jurnalul acestui 27 ar fi fost o pagină pentru Continua – și o știu că așa se cheamă nu în sine, ci prin grija supremă de a fi continuată prin amintirea revelatoare a unor etape de continuitate în care însăși se integrase.

Am primit o nouă vizită poloneză – pe micul Martin îl lăsaseră dormind. I-am condus la despărțire. Istoria literaturii poloneze, pe care o consultasem cu trei ani în urmă, avea acum altă greutate, autorul ei, Czeslav Milosz primind premiul Nobel. Cu anii doamnei fondatoare a Shiv-Niketan-ului, să-mi aduc aminte vârsta similară a lui Montale, când l-am întâlnit la el acasă, în Milano. Și am o vagă intuiție, nu știu cum și de ce, că atât el cât și Milosz ar accepta să colaboreze al Akaash Ganga. Ceea ce i-ar da dreptate Continuei.

28. 01. 1981. Delhi

Ora de teatru. Chok. Kopra. Majestic. Piață. Haine. Majestic. Surya. Redi wala. Dala. Cute. Soare. Vânzători. Samsari. Câini. Rikșa. Tanga. Skuter. Cycle. Rișcă. Talangă. Scutiri. Hindi. Musulman. Isai. Sickh aur Dharm. Inzi. Musulmani. Creștini. Sici alte religii. Ek Mangila. Do Mangila.Un cat. Două caturi. Chridar. Cumpărător. Moșii. Chondny Chowk. Romanian class. Caragiale.

Năpasta, recitită. Nansi refuză pe Bacovia. Doi autori care spun același lucru, zic, eternizând diferit formele. Adică ajungând la formele nemuritoare oricum. Geaba. O așteptăm pe Nana. Va apărea dintr-un moment în altul. Ne-am mărturisit Eshei. Totuși, ea știe să râdă. Un steag sufletesc.

Nana, spre deosebire de ieri, nu-și comentează școala decât în ce nu i-a convenit. Că atunci când explica fetelor câte ceva, ele râdeau. Ori că Radha ar fi abandonat-o, că n-au învățat nimic. Și, vai, tot timpul sau jucat. Îi fusese cald în taxi-ul cu zece copii pe cale. Are o învățătoare în vârstă, ceea ce mie nu-mi place.

Nansi se lasă impresionată și vorbește despre Queen Mary, pentru ca nu e prea târziu, Nana să-mi șușotească, să n-audă mama, că ne-a păcălit. Chiar acum, ea-mi spune anume despre ăia mai mici, că dacă-i zic ei ceva, le dă câte una pe lat. ”O fată nu-i făcea nimic unui băiat, și el s-a luat de ea. Am fost și pe terasă. Ce scrii acolo?”. – Ce zici tu. – Ce zic eu? Hm.

Nana a revenit în judecata noii ei școli, Shiv Niketan. Deja crede a ști englezește. Jeri, o femeie voinică și blândă, ni se adresase cu fața în sus, spre balconul nostru: „I was Nana’s teacher”, spunea cu bucurie, și vrea s-o vadă, adăugând că fata obișnuia să vorbească hindi. S-au întâlnit mai apoi, îmbrățișându-se, după doi ani.

Seara insista, pentru a nu se duce la culcare, să descrie școala. Insista asupra experienței de ieri, socotea că a făcut două zile de școală. I-am spus de joc, mâine va avea griji. „Mâine nu mai merg în pauză să mă joc, stau să desenez”. Dacă-i va face mai multă plăcere decât jocul… A inventat, spune, un joc: ea și încă o fată erau șoareci, alte două – pisici. Și se alergau ascunzându-se în consecință.

29.01. 1981 Delhi

La nr. 8, bătrâna doamnă era angajată într-o conversație telefonică cu secretara (-ul) doamnei Gandhi, prim-ministrul, despre – cum mi-a spus mai apoi – mutarea unor cărți din Teen Murti, unde locuise. Așa că, între timp, am pus la cale ideile cu Samuel Babatunde despre Zimbawe și toată Africa.

O piesă a lui, „The Traiter”, ar fi tratat un caz real. O alta, „We will kill the memory”. Despre nigerieni și români, iar apoi, normal, despre copii. Ar fi studiat în Anglia 3 ani jurnalistică. Nu știa despre intenția unei reviste în școală. Îmi spune că d-na Eliasbeth, profesoarele și el vor lua, împreună, parte la lecția mea.

Reiau pe scurt prezentarea unei scrieri, când, scuzându-se, d-na E. reapare. Se bucură mult de șervetul românesc, plăcându-i lucrurile folclorice. Nu poate citi românește, dar deschizând Eres – se oprește la cuvântul „vedere”, apoi la „mare” și „umbră”. Toate latine, constată. Îi spun să-mi ajusteze dedicația, ca a lui Montale, și se corectează în mai multe locuri. Povestește cât de frumos a petrecut acum șase ani la Kangra, unde au jucat teatru profesorii și copiii.

Nana își face la un timp apariția, eu îmi văd de discuție. Ajungem la subiect – povestea unor sunete. E încântată. Tocmai recitam Vizitatorii de Montale când, o rudă indiană de-a ei a intrat, așa că nu mai putea participa la oră, totuși a deschis-o, interpretând o piesă scurtă la pian. Copiii o ascultau așezați în lotus, pe covor. Se mai afla și d-na Bhatia, așezată pe altă banchetă.

„Acum el vă va spune povestea muzicii, povestea sunetelor, pe care tocmai le-ați auzit”. O introducere foarte exactă, ca și cum asta ar fi fost trecută dintotdeauna în vreo programă. – I am George. Your name? – My name… – All together, like sounds in the song you listened. Se aud numele ca unul. Le spun că am numărat 22 (se numără și ei – Nana m-a coresctat, apoi: 23 de copii).

O să le spun povestea a numai șapte sunete, ba, mai bine, a doi frați. Unul se cheamă Do. Celălalt am uitat cum, are cineva un nume? Aniket – propune un băiat. Împăratul hotărâse să-i fie succesor cel care va vedea, a doua zi, cel dintâi, soarele. Și Aniket a văzut soarele primul. Adică se făcea rege. Și chiar așa i-a zis fratelui, în italiană: – Do, re mi fa. (Uite soarele:) – Sol, la! Și Do a răspuns: Si, iar Aniket, cu regret: Do…

Acum fiecare copil era un sunet. Fiecare spunea o silabă-notă-verb. Dar ce, parcă animalele nu știm cum vorbesc? Am dat drumul la albine, zzz, un roi. Miorlăituri, , lătrături, nechezuri… Cucurigu, dați punga (nu l-am mai pus să înghită galbenii, Nana aproape s-a supărat).

M-am uitat la ceas și le-am propus să învățăm franceză (oh!ah): connaissez vous ce garçon là? (la…la…) connaissez vous India? connaissez vous Mahabharata? Altă limbă: amo la terra… pure sierra de Guadaramma. Gata cu itliano, după française, acum româna: oi leroi da leroi la, Doamne (perfect pronuțat – ca și celelalte: Doamne)… dui, dui, dui, puiul cucului… abua, bua, bua / abua țucu-l maica… melc, melc, codobelc… Nana a numărat public bătându-ne palmele (Mustafa).

Acum cine spune povestea lui Do și Aniket? Nimeni? Care sunt sunetele indiene? Să facem o poveste cu ele, sa-re-ga-ma-pa-da-ni-sa. Cine e Sa? „Eu sunt Si”. Atunci să știți că erau nouă frați, patru băieți și cinci fete. Pe băieți îi chema… Pe fete…

Când ne revedem data viitoare, aduc pe Strâmbălemne (zic și ei), Sfarmăpiatră (exact), Enigel-Enigel. Acum să cânte un băiat, o fată, și Nana unul românesc (na, că plecase).

Un băiat: nene, vii și mâine? Când i-am spus d-nei Gauba: nu mai e nimic de adăugat.

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii