Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Pentru eternitate
Spune, zicala francofonilor că “partir, c’est mourir un peu”. Eu încep să cred că e valabilă şi reciproca. “Venir, c’est naître un peu”. De ce nu? Este, mai ales pentru noi, românii plecaţi din țară, noi cei care obişnuim să venim în România prin vacanţe aşa cum în copilărie mergeam vara la bunici. Nu e obligatoriu ca incursiunile în trecut să provoace remuşcări și lacrimi.
Atunci când nu mai ești sigur dacă satul în sine, ca localitate, mai există, e nevoie de multă imaginaţie pentru a mai crede că acolo se depozitează ”eternitățile noastre cumulate”. Dar iată că vara aceasta m-a catapultat exact în acel tablou rural neverosimil despre care credeam că ar fi dispărut demult. În concediul anual din România m-am încumetat de data aceasta să vizitez satul bunicilor, un loc despre care nici nu mai eram sigură dacă a fost cu adevărat.
Veşnicia, cea care în dulcea viziune a lui Lucian Blaga s-ar fi născut la sat, nu e întotdeauna aceeaşi. Puţin rest rămâne dintr-o “eternitate” confundată cu ceva care s-ar putea declina la plural. O eternitate, două eternităţi? A mea, a ta, a noastră?
Auzisem că-n localitatea uitată de lume casele se dărăpănează şi oamenii se prăpădesc, așa că m-am așteptat să nu mai întâlnesc decât o mână de bătrâni însingurați şi câteva gospodării pustiite. Nu numai că nu mi s-au adeverit temerile, ba dimpotrivă, am fost chiar surpinsă de puţinul cu care s-a schimbat între timp peisajul pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Chiar dacă n-am conștientizat până acum, mi-a lipsit ceva.
N-a fost nevoie de multe cuvinte pentru a dibui cărările demult ştiute, intrarea în „Gura Hudiţii”, poteca spre biserica din deal, piatra sub care păstram cheia de la « casa dinaintre » sau lanţul care ţine porticul închis, ca să nu intre nepoftită ciurda de „ghibole”. Au reînviat fantasmagoric fizionomii uitate, ale unor oameni care şed pe băncile de pe la porţi, dând cumpănit bineţe, coborâţi parcă dintr-un film alb-negru. Fireşte, mulţi au dispărut, dar sunt şi destui nou-veniţi, cu gospodării aşezate, căruţe, animale domestice şi chiar şi copii de şcoală, care nu sunt doar în vacanţă la bunici.
Chipurile ţăranilor din satul bunicii le-am recunoscut imediat, poate pentru că ei au fost primii pe care ochii mei de prunc i-a văzut la în viață. Sau poate că realmente ei nu s-au schimbat prea mult, încremeniţi în făgaşul unei vieţi egale, constanţi în straiele lor sobre, tipice româneşti.
« Nă-i fi tu copila ai mică a lui Ditu lui Ionu’ lui Ion Niculii ? » – mă-ntreabă un vecin cu privirea sfredelitoare, pe care mi-l amintesc de la sapă, de la locul nostru din „râpă”. În întrebarea sa, Gustinul Melentii – aşa se numește săteanul cu pricina – mi-a pomenit fără dificultate strămoşii până la a treia generaţie. Îmi vine să-i pup mâna și să-i răspund cu « onoarea e de partea mea ». Și mă simt ca la decernarea premiilor Oscar…
Pe drumul spre “tânărog”, o femeie cu „şurţă” se repede entuziasmată spre mama, exclamând: « Getuţo, mai ştii tu când erai fată de măritat şi m-ai cântat pe mine mireasă ? ». Mi-am închipuit un fel domnişoară de onoare, într-o formă arhaică: mama, o mândră renumită pe atunci, floare printre tinerele învățătoare, cu voce de privighetoare (pe are eu nu o am; nu chiar totul se ”reciclează” în viață).
Renume şi nume; multe din numele de aici sunt neobişnuite: Candit (cu „t”, nu ca personajul din Voltaire), Sanvina, Susana (cu „s”!), Amalia, Samoilă, Aurente, Laurean. Sună de parcă le-ar fi inversat cineva literele. De unde or fi venit ele?
Trecând pe lângă căminul cultural am dat de magazinul sătesc. “Bolda”, acum închisă, mirosea pe vremuri a boboroanţe şi a petrol de lampă. Stă pustie, ca şi sediul “Colectivei” care a acrit multe inimi de ţărani, împingându-i spre colectivizarea forţată. Nici localul în care crâşmarul Ilarie servea rachie creierelor înfierbântate nu mai e în folosinţă. Aflu că sătucul neînsemnat a fost unul din cele mai temute cuiburi legionare.
Şi mai aflu că bunicul bunicului meu a fost cel dintâi român împroprietărit de groful ungur, în semn de recunoaștere a meritelor față de familia latifundiarilor. Abia acum înţeleg de ce Moşu’ a murit neîmpăcat, după ce a renunţat în favoarea “proprietăţii întregului popor” la tot ce agonisise. Mie de ce nu mi-a spus nimeni mai dinainte toate astea? Pentru că nu era bine pentru mine, bănuiesc.
Cât de anevoioasă şi istovitoare trebuie să fi fost transformarea tatălui meu din tânăr intelectual de pe sate, care visa la drepturi egale pentru toți, în înverşunat oponent al regimului comunist, pe care securiştii îl ameninţau cu eliminarea de la facultate a fiicelor sale?! Cum de i s-a întâmplat asta tocmai lui, el care în tinereţe a săpat cu elan și entuziasm la şantierul de tineret pentru conducta de gaz metan Agnita-Botorca?!
Satul are Poştă, Telefoane, Vulcanizare şi multe case în renovare. Didactic, cloştile râcâie pământul, înconjurate de puii pestriţi care le imită vioi. Câinii latră, caii fornăie, pisicii aleargă sprinteni, cumpenele de pe la fântâni scârţâie, clopotele bat, e viață peste tot. Şi zgomot. Belşug nu este, dar e forfotă. Iar nouă parcă ne-a mai venit inima la loc.
Şi iar mă duce gândul la eternitate, aşa cum se vede ea dinspre sat. Sau mai bine zis dinspre dealul Bendorfului (oh pardon: Benești!), locul din care se poate arunca o ultimă privire înapoi. O zicală din familia noastră aminteşte de un frate de-al bunicului, care, la emigrarea în America ar fi oprit carul în vârful dealului, aruncând o ultimă privire peste aşezarea natală. Cu obidă stăpânită se pare că ar fi strigat: „No satule, zece ani de luna lui mai poţi să stai, până oi apuca tu să mă mai vezi o dată”. Stă satul şi astăzi, ca pe atunci. Unde era să se ducă?
Mai lipsesc ceva ani buni până se vor fi adunat lunile lui florar pentru deceniul de absenţă promis de strămoșul meu, la fel de emigrant ca și mine. Pentru că numai o lună pe an se numără, luna mai, nu s-au scurs încă cei o sută douăzeci de ani necesari. Mă tem însă că satul nu s-ar lăsa impresionat nici cu atât. Poate că tot Blaga avea dreptate: din perspectiva satului, eternitatea e pur şi simplu mai încăpătoare…
Mi-a rămas întipărită în minte imaginea a unei cruci la margine de drum, văzută din mersul maşinii, undeva pe-o vale din Podişul Transilvaniei. Flancată de două buchete de flori, se desena albă pe fond verde, în faţa unui lan de porumb. Sună funebru, dar realmente avea o poziţie demnă de invidiat. Atârnată de « gâtul » crucii, o ghirlandă din flori de câmp amintea de ritualurile de bun venit de prin arhipelagurile de la tropice: „Bun venit în eternitate!”
De n-ar fi îndoiala. Oare ce-o fi dincolo? Dincolo de dealul Bendorfului, dincolo de ocean, dincolo de veşnicie?
Să nu uit să-mi pun în bagaj o plasă de virgule când plec iar din ţară! Îmi trebuie ca să pun accentele şi tremele pe sub caracterele româneşti, la ţ-urile de sub “ţuică” sau “ţară” şi pentru „ă” de la “acasă”. Oriunde se întâmplă să fie casa mea.
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
călătorind prin lume…
15 iulie 2015
