Vasilica Grigoraş: Chemarea Părintelui Arsenie Boca

26 Aug 2015 by m.gurza, Comments Off on Vasilica Grigoraş: Chemarea Părintelui Arsenie Boca

Mă sună o nepoată din Bucureşti şi mă întreabă dacă doresc să merg la Mănăstirea Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Eu plecasem deja din Bucureşti de câteva zile şi aveam de rezolvat acasă mai multe probleme. Îi muţumesc pentru că s-a gândit la mine, îi spun că nu pot să merg şi le urez toate cele de cuviinţă.

Mă întâlnesc cu două bune prietene şi una dintre ele mă întreabă dacă nu vreau să merg la Prislop. Am tresărit, m-am uitat adânc în ochii ei, gândindu-mă: părintele mă cheamă la Prislop, trebuie să ajung acolo. Nu se ştia exact ziua când se va pleca, nici traseul parcurs, lucru care nu prea mi-a plăcut, însă ce conta din moment ce ajungeam la Prislop. Spun că merg şi voi mai întreba şi alte persoane. O altă prietenă de suflet dorea mai de mult să meargă, se mobilizează de această dată şi se înscrie şi ea.

Suntem la jumătatea verii, miezul lui cuptor, 16-18 iulie, 2015. De câteva zile căldură mare, caniculă în toată ţara. Un aer greu respirabil, presiunea atmosferică apăsătoare. Hotărâte să facem această călătorie, acest pelerinaj, ne pregătim de plecare. La un aşa drum e nevoie să avem la noi mai multă apă şi ceva mâncare, însă tare greu de decis ce să luăm, în primul rând din cauza temperaturilor ridicate, dar şi pentru că a doua zi era vineri, zi de post.

Plecarea a fost joi, la orele 17, cu un microbuz de 18 locuri. Şi la acea oră, soarele-şi etala cu intensitate razele fierbinţi, iar în asfalt se adunase întreaga zăpuşeală a zilei. Oamenii se simţeau ca într-un cuptor, dogoriţi din toate părţile.

Ne ocupăm locurile şi şoferul porneşte maşina spre Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Sebeş, Haţeg, Silvaşu de Sus, Prislop. Am mers drum întins, cu doar două opriri. N-am dormit deloc, ci doar am stat cu ochii închişi, păstrând liniştea ca fiecare să stea de vorbă cu gândurile sale, să şi le pună în ordine, să se roage în legea lui. Am ajuns la Mănăstirea Prislop la orele 4, dimineaţa.

Coborâm din microbuz să ne mai dezmorţim picioarele şi coloana după atâtea ore de stat destul de incomod pe scaunele înguste ale microbuzului. Se îngâna ziua cu noaptea, se simţea curăţenia aerului de munte, adierea suavă a vântului aducea răcoare binefăcătoare şi un miros plăcut al pădurii, fânului, florilor din zonă.

Porţile mănăstirii erau închise, măsură de prevenire a altor lucruri nepotrivite sfinţeniei locului. Pe la orele 5, ziua se instala triumfală pe întreg ţinutul, iar noaptea se retrăgea discretă în ungherele ei. Peisajul care înconjoară mănăstirea se dezvelea ochilor noştri în toată spledoarea şi măreţia lui. Au început să apară şi alte autoturisme, microbuze, autocare. Pentru că noi ajunsesem primii, întreg grupul ne-am aşezat în poarta mănăstirii ca să prindem rând. Într-o jumătate de oră erau deja câteva sute de oameni.

La 6.30 s-au deschis porţile şi am primit câteva îndrumări cu privire la modul cum să intrăm şi să ne comportăm în incinta mănăstirii. Am aflat că în aceste locuri pline de sfinţenie şi încărcate de spiritualitate românească s-au nevoit şi s-au rugat în timp călugării Nicodim, Ioan şi Arsenie, care îşi trimit şi acum duhul sfânt peste locul însemnat de trecerea lor lumească. Pierdute în adâncimea şi negura vremii, începuturile acestei scumpe mănăstiri a românilor se leagă, prin legendă, de prezenţa sfântului Nicodim, considerat întemeietorul primelor obşti de călugări în Ţara Românească. Aici, la Prislop, se pare că a copiat la începutul secolului 15, celebrul său Tetraevangheliar. Tot aici s-a nevoit, într-o peşteră, cuviosul Ion Sihastrul, pomenit de Cezar Bolliac, descoperitorul “Plângerii Mănăstirii Silvaşului”, manuscris în versuri lăsat urmaşilor de călugărul Efrem (secolul 18).

Părintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Prislop, deoarece în anii cât a fost călugăr aici a pictat fresce şi icoane deosebit de valo­roa­se, a reorganizat viaţa de obşte şi a redat mănăstirii strălucirea şi frumuseţea sa originară. Urmărit, întemniţat şi torturat de securitate, părintele este omul despre care se spune că a schimbat, în plin secol 20, faţa monahismului ortodox. Duhovnic şi clar­vă­zător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare în­vă­ţat, teolog şi pictor de icoane, el este, după cum îl carac­te­riza părintele Dumitru Stăniloae, “un fenomen unic în istoria monahismului românesc”. “Din câţi oa­meni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – măr­tu­riseşte şi părintele Teofil Pîrîian – socot că părintele Ar­senie Boca a fost cel mai de vârf, culmea tuturor vie­ţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

Am intrat în curtea mănăstirii, ne-am închinat în faţa bisericii şi ne-am îndreptat spre mormântul părintelui Arsenie. Singuri sau în mici grupuri am pornit cu toţi să urcăm în linişte. Cei mai tineri au mers mai repde, însă s-a păstrat cumva ordinea venirii. Urcând dealul spre cimitir, parcă aveam plumb în picioare. Prietena mea era foarte obosită şi avea o respiraţie mai greoaie. Îmi era teamă să nu-i fie rău şi nici eu nu mă simţeam prea bine, însă nu am spus nimic. Ne-am oprit puţin, ne-am odihnit şi am pornit din nou. Încet, încet am ajuns lângă cimitir şi spre bucuria noastră s-a format un rând foarte ordonat. Nimeni nu mai vorbea cu nimeni, cu toţi mergând în linişte, cu pasul sigur şi capul plecat spre mormânt. Fiecare se pregătea de marea întâlnire şi fiecare, la rândul lui se oprea câteva secunde lângă crucea mormântului părintelui Arsenie, o săruta, îşi exprima în tăcere gândurile cu care venise. Fiecare cu necazurile lui, cu lipsurile, nevoile, cu încercările lui, sau pentru a-i mulţumi sfântului pentru împlinirea şi mijlocirea rugăciunilor lor la Domnul. Am ajuns şi eu, am sărutat crucea şi am mulţumit sfântului părinte că m-a ajutat să ajung a doua oară la Prislop.

Sfântul Ardealului şi-a trăit vremelnicia pe pământ în credinţă, umilinţă, pioşenie şi smerenie, aşijderea îşi odihneşte viaţa de veci. La prima vedere, un mormânt obişnuit, o cruce simplă din lemn, în rând cu a celorlaţi vieţuitori ai acestui sfânt locaş. Mormântul este permanent acoperit cu flori, a căror mireasmă este adulmecată de toţi pe care-i poartă paşii pe aceste locuri minunate. Părintele odihneşte ca-ntr-o biserică fără cupolă. Aici, soarele face ziua mai strălucitoare şi mai liniştită, iar luna şi stelele fac noaptea mai tainică, mai profundă şi-i sporesc misterul. Dacă în inima sa a fost doar iubire şi armonie, şi aici, la mormânt totul este plin de culoare şi mireasmă. Munţii şi văile, izvoarele şi apele, pădurile cu vieţuitoarele lor au parcă a povesti câte ceva despre Părinte. Aici, atât spaţiul cât şi timpul sunt purtătoare de harul divin al sfântului. Şi pentru întreaga umilinţă de care a avut parte în viaţa pământească, acum primeşte laudă şi mulţumire.

O mare parte dintre oameni vin cu flori, unele sunt oprite pentru a înfrumuseţa mormântul, altele sunt date pelerinilor pentru a fi luate acasă. O măicuţă ne-a invitat să ne dea ulei sfinţit din candela care arde la căpătâiului sfântului părinte Arsenie. Şi aici, doritorii au stat în perfectă ordine.

Ne-am adunat întreg grupul şi am pornit spre chilia sfântului Ioan de la Prislop, un alt mare sfânt al acestor locuri. Chilia se află la câteva sute de metri de cimitirul mănăstirii, însă drumul este în pantă, mai îngust, pe-alocuri doar o cărăruie, deci şi mai greu de parcurs. Chilia este săpată în stâncă. Când am fost anul trecut, înăuntru erau icoane şi candele, însă acum era mai multă umezeală şi nu mai era nimic.

De acolo am coborât la biserică, unde începuse sfânta liturghie în paraclisul din faţa bisericii. Am stat şi noi la slujbă, am luat sfânta anafură, apoi am luat apă din izvorul părintelui Arsenie. De când am venit şi până am plecat de aici, totul a decurs extrem de liniştit, fără îmbulzeală şi gălăgie precum se tot arăta la televizor. Mulţumim părintelui Arsenie şi pentru liniştea pe care ne-a asigurat-o cât am fost în acest loc binecuvântat şi-l rugăm să ne ajute să ne pastrăm liniştea sufletului şi a minţii în tot locul şi-n tot timpul.

În jurul orei 10.30 ne-am urcat în microbuz şi am pornit spre Sighişoara. La 4-5 kilometri de aici se află Mănăstirea Sfântul Dimitrie, izvorâtorul de mir.

Aici este stareţ părintele Ghelasie, ucenicul părintelui Arsenie. Am fi dorit să luăm binecuvântare de la sfinţia sa, însă nu era în mănăstire. Am ajuns, am intrat în biserică şi ne-am închinat. Întreg complexul este bine alcătuit şi deosebit de îngrijit, în deplină armonie cu mediul natural de excepţie. Încercăm să ne încărcăm şi de aici de duh sfânt prin rugăciunile din biserică. Facem mai multe poze şi plecăm spre Sighişoara, unde am făcut un nou popas pentru a vizita cetatea din centrul vechi al oraşului. Sighişoara este considerat un oraş muzeu, un oraş de basm. Este fondat în secolul 12 de coloniştii saşi. Este unul dintre cele mai bine conservate oraşe medievale ale Eruropei, păstrat aproape neschimbat până astăzi. Farmecul şi valoarea istorică a numeroase clădiri şi străzi ale oraşului au determinat înscrierea lui pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Şi astăzi, o zi de cuptor extrem de călduroasă, chiar caniculară. Suntem în miezul zilei când lumina soarelui înăbuşă prin sărutul său pasional oraşul medieval şi împrejurimile sale. Para soarelui ne făcuseră obrajii precum cei ai brutarilor la uşa cuptorului cu pâine rumenită. Ne-am găsit un locşor la umbră, pe o bancă din cetate şi am mâncat fiecare câte ceva, am băut apă şi am umplut sticele cu apă rece. Obosiţi şi moleşiţi de căldură, inimile noastre erau pline de fericire şi mulţumire.

Am fi vrut să mai zăbovim aici, însă călătorului îi stă bine cu drumul, indiferent pe ce vreme. În microbuz erau peste 35 de grade. Am urcat şi s-a pornit aerul condiţionat, însă temperatura n-a coborât sub 29 de grade. Ne-am întors o bucată de drum şi ne-am întreptat spre mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

Imagini pentru manastirea sambata de susAici, se înalţă semeaţă o ctitorie istorică, o mănăstire de călugări. Pentru a întări şi a salva credinţa ortodoxă de noul pericol al catolicizării, spre sfârşitul secolului 17, domnitorul Constantin Brâncoveanu a întemeiat la Sâmbăta de Sus o mănăstire ortodoxă, astfel dând mărturie vie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Aici a păstorit o perioadă de timp şi părintele Arsenie. În curtea mănăstirii este şi acum piatra unde obişnuia părintele să se roage. Tot aici, a slujit Domnului şi părintele, mare duhovnic al românilor, Teofil Pîrîianu. Am trecut şi noi pe la mormântul părintelui din cimitirul din deal unde se odihnesc spre veşnicie sufletele adormite ale vieţuitorilor acestei sfinte mănăstiri. De aici, se deschid ferestrele şi firidele munţilor Făgăraş. De aici, pelerinii şi călătorii admiră frumuseţea locurilor, creaţie divină dăruită acestui popor de prea multe ori încercat de vremi şi vicisitudini.

Când am ajuns la Sâmbăta de Sus, şoferul ne-a dus direct la izvorul părintelui Arsenie, apoi la mănăstire, unde începuse slujba vecerniei. Am stat până s-a terminat, apoi am fost invitaţi la masă.

Aici am aflat că la Mănăstirea Brâncoveanu fiinţează din 2003 şi „Academia de la Sâmbăta – spiritualitate, cultură, artă, ştiinţă”. Aceasta oferă oportunităţi de retragere şi poposire întru linişte şi studiu. Biblioteca mănăstirii pune la dispoziţie un fond deosebit de bogat de documente istorice şi literare. De remarcat este şi atmosfera propice studiului oferit de cadrul natural. Tot aici se desfăşoară diferite conferinţe pe teme religioase, culturale, ştiinţifice şi artistice, dezbateri ale reprezentanţilor tuturor confesiunilor creştine. Participanţii pot participa la slujbele religioase oficiate în cadrul mânăstirii. Acum erau aici mai mulţi tineri, într-o tabără de pictură.

Ne-am cazat în Sâmbăta de Jos la o pensiune. După două zile şi o noapte de nesomn am adormit buştean până la orele 5.30, dimineaţa şi am plecat din nou la mănăstire pentru a participa la sfânta liturghie, apoi am servit micul dejun şi am plecat.

Mulţumind Domnului şi Sfântului Părinte Arsenie că ne-a îngăduit să ajungem şi aici am pornit la drum. Nu ştiam încotro ne îndreptăm. După ceva timp, ne dăm seama că mergem spre Trasfăgărăşan. Întrând spre adâncul muntelui, din mersul maşinii, brazii parcă se îmbrățișau tandru, mângâiaţi şi alintaţi de privirea razelor de soare. Privind în tăcere şoseaua, ni se dezvăluia în faţa ochilor asemenea unei poteci ce șerpuiește colinele şi văile Munţilor Făgăraş. Se îngustează, se îndoaie şi se mlădiază ca o tânără cu mijlocul tras prin inel, apărând în câmpul vizual când nu te aştepţi. Șerpuiește mult, urcă şi coboară, uneori alene, alteori chiar abrupt, mereu ne păcălește cu dibăcie, ca un copil tot timpul cu chef de joacă şi pus pe ghiduşii. Privirea ne este atrasă de imagini de vis, pârâiaşe de apă şi petece de zăpadă strălucind în razele soarelui, suprafeţe întinse de verdeaţă şi pâlcuri de flori de diferite culori (galbene, roşii, albastre, mov) sporesc măreţia acestor meleaguri  care încântă pe orice călător. Pe burta muntelui, din loc în loc poduri construite pentru a facilita trecerea de pe un versant pe altul. Betoane construite de om pe temelia şi trăinicia stâncilor create de Dumnezeu.

Nu ne mai săturam să privim peisajele minunate ale Munţior Făgăraş. Ne-am oprit într-un refugiu al drumului, am admirat munţii, văile, vegetaţia, de la brazii înalţi până la floricele cele mai mărunte. Am cules genţiană, cimbrişor, coada şoricelului şi altele, pe care nu ştiu cum se numesc. Facem un popas, ne aşezăm pe bordura şoselei, scoatem sticlele cu apă şi ne mai hidratăm un pic. Deşi foarte caldă, bem cu nesaţ. E bună şi-aşa, mulţumim Ţie, Doamne! Apoi ne rotim ochii de jur împrejur, fotografiem tot ceea ce vedem în sus, în jos şi lateral, în toate punctele cardinale. Ne-am jucat puţin şi am făcut un concurs. Fiecare să spună care îmagine, peisaj îi place mai mult. Tot ceea ce era în câmpul nostru vizual era deosebit de plăcut încât n-am reuşit să facem o ierarhie.

Am ajuns la Bâlea Lac, situat la altitudinea de 2040 m, cuibărit în Căldarea glaciară Bâlea, din inima Munţilor Făgăraş. Am coborât şi ne-am plimbat prin zăpadă şi prin zona de lângă lac.

Peisajul de o frumuseţe rară, unică este copleşitor pe timpul verii. Privirea cuprinde o nesfârşită succesiune de culmi înalte şi acoperite cu o mantie verde. Aceasta este din loc în loc încrustată cu pâlcuri de zăpadă sclipitoare, atârnate parcă de streaşina înălţimilor. Printre văile glaciare se înalţă vârfuri ascuţite şi pinteni aliniaţi şi plini de cuminţenie sub cerul de azur.

Telecabinele, parcă şi ele agăţate de cer circulau într-o parte şi-n alta a muntelui. Se vedeau ca nişte pete de culoare în mişcare, într-un zbor lin dând un farmec aparte peisajul feeric. Aici trăieşti acea senzaţie, când spui că nu te mai saturi să priveşti asemenea minunăţii.

În anul 1932 lacul Bâlea și o suprafață de circa 180 de hectare în jurul lacului au fost declarate rezervație științifică. În anul 2006, aici în creierul muntelui a fost construit în apropierea Lacului Bâlea primul hotel de gheață din Europa de Est în forma unui iglu de 16 locuri.

Am fi mai zăbovit, însă ştim că doar clipele dau frumuseţe vieţii, aşa că ne-am bucurat cât am putut fiecare şi am făcut cale întoarsă spre Cârţişoara, Sibiu, Făgăraş, Braşov, Târgu Secuiesc, Oneşti, Bacău. Înainte de a intra pe teritoriul judeţului Vaslui, şoferul, fără să ne spună, părăseşte şoseaua principală şi merge pe un drum comunal. Ne uităm unii la alţii, am întrebat, dar nu ne-a zis nimic. Nu după mult timp, se deschide în faţa ochilor, între dealuri o platformă, o terasă îngeresc de frumoasă pe care se înalţă o mănăstire superbă de maici: Mănăstirea Schimbarea la Faţă, din Tisa Silvestri, comuna Secuieni.

Mai mergem puţin pe un drum îngust, urcând spre Meteora Bacăului, aşa cum este numită de oamenii locului. Pe coama dealului se întinde o pădure umbroasă, care, parcă ocroteşte mănăstirea de tot ceea ce poate fi rău. La umbra acestei păduri şi sub ocrotirea Domnului, Maicii Sale şi sfinţilor săi, aici vieţuieşte obştea monahală formată din câteva măicuţe. Dacă istoria mănăstirii începe în inima secolului 16, mănăstirea pe care am văzut-o este construită recent, între anii 1993-1998 şi are o formă tradiţională compusă din altar, naos, pronaos, exonartex şi pridvor.

Maica stareţă ne-a spus că: „Reluarea slujirii monahale în această veche vatră călugărească reprezintă o invitaţie la odihnă sufleteasă pentru tot omul din lume, trecător prin stresul şi presiunea diversă a acestui început de mileniu”. Am mulţumit pentru buna primire şi binecuvântare şi am plecat spre Vaslui, unde am ajuns în jurului orelor 21.

În aceste două zile de călătorie/pelerinaj, fiecare, după puterile lui, am mai adăugat câte o pietricică albă în ulcica primită la naştere. Pietricele albe ce reprezintă momente de bucurie pură. Poate părea pretenţios spus, dar eu cred că există aşa ceva. E nevoie să ne deschidem sufletul, să ne dorim, să credem şi să acţionăm. Şi pentru că asta nu mi se părea de ajuns, am adus şi acasă două pietricele albe de pe Trasfăgăraşan, purtătoare de energie pozitivă. De câte ori mă uit la ele, retrăiesc orele, minutele, clipele în care m-am aflat în aceste sfinte locuri româneşti.

Mulţumim Domnului pentru aceste zile pline de trăiri speciale, Îl rugăm să ne dea cât mai multe asemenenea clipe înşirate în cununa timpului şi şansa de a avea la bătrâneţe ulciorul plin de pietricele albe. Slăvit fii Doamne!

 Vasilica Grigoraş

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii