Harry Ross: Clipe de reflecţie
Moartea nu există
Mulţi cred în existenţa sufletului, dar nu toţi. Parcă ar fi şi parcă nu. Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu ştie exact în ce colţişor al trupului nostru îşi are sediul. Asta nu-i împiedică nici pe savanţi, nici pe oamenii de rând să creadă că el există, mai mult, supravuieţuieşte morţii noastre terestre.
Subiectul care a stârnit de-a lungul veacurilor speculaţii de tot felul, fiind preferatul filozofilor şi teologilor, este acum reluat de un cercetător american, pe nume Robert Lanza de la „Avansed Cell Technology”, care a dovedit cu ajutorul fizicii cuantice că moartea nu există. Nu există în sensul clasic al cuvântului. El susţine că după ce trupul îşi consumă bateriile, rămân în creier 20 de waţi de energie informaţională. Această energie nu dispare, ci se transformă în altceva şi ajunge într-un alt univers. După părerea sa, lumea pe care o cunoaştem nu este unică, ea are surori care trăiesc în paralel, de unde concluzia că avem de-a face cu un multiunivers.
Că omul nu moare cu totul a mai fost cercetat, în diferite rânduri şi perioade, şi de alţi savanţi, dar niciunul n-a putut dovedi nimic practic. Robert Lanza a mers atât de departe încât a găsit un martor ocular care a reuşit să fotografieze clipa detaşării celor 20 de waţi, înainte să ia drumul unei destinaţii neştiute.
Se vorbeşte în Realitatea TV cu atâta seriozitate despre această temă şi această nouă formulă a morţii, încât îţi vine aproape să crezi că în adevăr omul nu moare decât parţial, acea energie informaţioanlă care continuă să funcţioneze în afara creierului, ajunge pe o altă planetă unde îşi continuă existenţa. Nu ştim cât, poate un minut, poate un an sau ani. Ideea că după sfârşirea trupului mai rămâne un strop de viaţă prin acele particule de energie, este încurajatoare, dar şi plină de îndoieli şi mister.
Ne punem deci întrebarea: ce se întâmplă mai departe? Cum este posibil ca acea energie umană, minusculă în fond, desprinsă din creier sau din altă parte a corpului., să-şi caute şi să-şi găsească un loc de aterizare într-un alt univers? Zboară, este autopropulsat, o mână nevăzută o duce undeva şi ce se întâmplă după aceea?
Sunt întrebări ipotetice la care nimeni nu poate răspunde nici azi, poate nici peste un veac.
Sunt atâtea nebuloase în această nouă descoperire încât e nevoie, probabil, de cercetări suplimentare de ani sau decenii pentru a ajunge la o anumită concluzie credibilă. Nu ne grăbim, oricum nu ne foloseşte la nimic dacă murim cu totul sau numai în parte, iar după aceea nimeni nu mai poate spune nimic despre „universul misterios” în care 20 de waţi din energia creierului nostru navighează pe undeva sau îşi face culcuş la distanţă de ani lumină de trupul în care a vieţuit, iar apoi s-a topit în neant.
Cu toate necunoscutele de azi, este bine că cineva se ocupă de noi după ce murim. Toate marile descoperiri au avut un început palid şi incert. Nici energia atomică, nici cea electrică n-au apărut în forma lor de azi, nici telefonul, nici internetul, nici măcar căruţa. Embrionii sunt în general nebuloşi şi suspecţi. Doar timpul şi cercetările ulterioare pot aduce un final relevant. Dacă am fi pus la îndoială călătoriile în spaţiu, n-am putea vorbi azi de aselenizări, n-am şti despre planetele surori mai nimic. Este adevărat că şi ceea ce ştim, deocamdată nu ne foloseşte la mare lucru. Trebuie să credem în viitor – asta-i tot ce ne rămâne de făcut. Şi, sincer vorbind, nu e puţin.
Harry Ross
Israel
