Harry Ross: Versuri
Să zburăm
Să zburăm!
Era visul nostru milenar:
Să zburăm
Pe un nor fermecător
Să trecem deasupra piscurilor înzăpezite,
A mărilor albastre
Să ne uităm la furnicarul de oameni
Ca la un miracol.
Să fim desprinşi de gravitaţia terestră
fie şi pentru o clipă
Să atingem cerul cu mâna,
Să desenăm pe el
Chiote şi zâmbete de copii
Să deschidem porţile ploilor
Şi să uităm de nevoile pămînteşti
Pun pariu pe tot ce vrei
Că zborul acesta fără zmei,
Ne va aşeza în inimi
Ca o lumină sacră
Ce-i menită să ardă
Să încălzească
Să stăpânească
Toate zilele ce ne-au rămas
Până la judecata de apoi.
Nu știu
Nu ştiu pe unde trec
firele ce ne leagă
unul de altul,
într-un nod cosmic
sau subteran
Să fie în priviri,
în sfintele mângăieri nocturne,
în dimineţile înruorate
ce alunecă prin crăpăturile uşii
ori în tăcerile inculcate între noi?
Nu ştiu nici din ce sunt alcătuite
de-s vizibile, pipăibile, colorate?
Sunt, desigur, fire meşteşugit lucrate
din ochiuri de viaţă
şi tainice lumini
ivite din zări îndepărtate
şi pulberi de amintiri
Iată ce am descoperit,
jucîndu-mă cu poezia
patroana noastră
de-dintotdeauna.
Se crapă de ziuă
Pândesc ca un vultur
dimineţile, când se crapă de ziuă
E ca un izvor ivit din albatsrele zări
din care curg picături de lumină
adevărată reînviere
pentru ziua ce pătrunde,
pură şi neîntinată,
în pridvorul meu.
Va fi mâine la fel sau, cine ştie,
zorile amorţite
vor uita să-şi deschidă porţile
şi ne vor lăsa într-o beznă parşivă?
Nu, e imposibil,
de la facerea lumii,
dimineţile, ca nişte clopote de aramă,
ne trezesc din visare
şi ne picură în ochii setoşi de viață
sfânta sărbătoare a clipelor ce stau şi se miră
Mereu plec
Mereu plec
şi mereu revin
la aceeaşi femeie
din cremene iţită scânteie
Departe mi-e,
aproape mi-e,
unde o vreau nu prea e.
Las ploile să cadă,
verile să ardă
oile să pască,
fecioarele să nască,
vinul să curgă în pahare
beţivii să cânte fără-ncetare
Iar eu plec mereu
şi revin cu greu
la aceeaşi femeie
Oh, Doamne, ce odisee!
Am rămas aici
Am rămas aici
unde n-am rădăcini
nici părinţi,
nici amici,
doar steaua lui David
închis în inimă şi în piept,
ca şi sulul strămoşesc
pe care scrisă-i istoria
de la geneză, până azi.
Trăiesc un vis?
da, şi încă unul măreţ
atâtea-mi lipsesc
după atâtea tânjesc
dar glia mă ţine în loc
şi jurămîntul de a nu fi-n veci
supus altuia,
în bătaie de joc.
De ce?
De ce nu lăsăm aripile
Să crească?
Picioarele să se odihnească
După nesfîrşite marşuri
Prin istoria bătută de furtuni ?
Gândurile caută
Zările luminii
Şi porţile spre o eră nouă
Avem nevoie de aripi
Să ne înălţăm pe piscuri de clarviziune
Să ne întîlnim cu Domnul,
Să fim deasupra tuturor
Nimicniciilor terestre
Doar înălţimile ne pot salva
De ţintele duşmane
Atât de multe,
Atât de otrăvite.
Dincolo de ape
Câte ape sunt dincolo de ape?
navigator m-aş face
să colind mările
de la un port la altul
să cunosc culorile tuturor răsăriturilor
să simt asprimea furtunilor
braţul trăznet al zeilor
şi poezia ţâşnind
din spuma valurilor locuite de sirene
Din apă ne-am născut,
În ape plutesc arterele noastre
şi-n ape ne vom întoarce
căci nicăieri viaţa
nu e mai cristalină
decît în lumea mărilor
străbătute de auritele raze ale soarelui divin.
Trenul vieţii
Aşa mi se pare viaţa:
o lungă călătorie
din gară în gară.
cu opriri fugare,
zdruncinături fără încetare
şi reporniri amare
Trenul nu urcă mereu
şi nici nu coboară într-una
iar noi privim afară
spre o nouă gară
mai primitoare, mai ademenitoare
Ni se oferă însă adesea
una pustie,
alta murdară,
uneori prost luminată
în care orbecăim exact ca-n viaţă
Trenul pufăie şi se arată voios
De parcă ne-ar duce în locul cel mai frumos
Îi place să fie în veşnică mişcare
Şi noi la fel
Până cădem de pe șinele vieții
și ne ducem de-a dura unde-i veșnica nelumina
Harry Ross
Israel
