Camelia CRISTEA: Poeme
O candelă aprinsă
Învăluit în clipa de tăcere,
În sactuarul inimii stau izolat,
Primesc din când, în când o mângâiere,
Topaz, pe care lacrima mi-am încrustat.
Aud ecouri, mult de prea departe,
Pe care vreau cu mintea măcar să le pătrund,
Dar sunt un fir plăpând ce-n noapte,
În stele se îmbracă și le simt arzând!
Îmi plec genunchii obosiți de vreme
Și fruntea încununată de omăt
Și-Ți spun Iisuse că mă întorc la Tine,
Stivit de patimi, de lume și de tot!
Aș vrea să cer dar nu știu ce se cuvine.
Am tot cerut și Tu, mereu mi-ai dat!
Și Te-ai oprit de -atâtea ori la mine
Să duci poveri ce grele îmi erau și mi le-ai luat!
Aș vrea în schimb să-Ți dau și eu ceva,
O candelă ce-o țin mereu aprinsă
E prea putin, în fața Ta,
Ea arde ca un fir plăpând – e viața mea!
M-am născut
Din puterea rugăciunii
M-am născut a mia oară,
Gândul bun în mine crește
Și îmi cântă a primăvară.
M-am născut din foc și apă
Când ruinele din oase
Îmi intrară pân’ la sânge
Și dospeau în strâmte vase..
M-am născut iar din țărână
Ca un bob micuț de grâu
Să țin răul la distanță
Și tot binele în frâu.
M-am născut în dimineață
Pe un clopot alb de crin,
Vorba mea să fie dulce
Ca durerea să-ți alin.
M-am născut din rugăciunea
Sfinților ce știu a ține
În pocal iubirea-naltă
Și o floare-n piept de bine.
Și dau slavă pentru toate
Câte sunt și-or să mai fie
Un ochi plânge, altul râde
Și mă-aprind în bucurie.
Fire de dor
Se varsă ceru-n poala unui câmp,
Iar soarele în fire de mătase,
Fuioarele au tors grâu și porumb
Bogatul rod ne intră iar în case.
Podgoriile miros deja a must,
În teasc din struguri lacrimi împlinite
Din pântec de butoi mai sare-un cep,
Un pivnicer înnumără oi pe sărite.
Prin nori de fum în grabă trec cocorii,
Veșmântul toamnei cu brumă e brodat
Într-o broboadă-și strânge zilele cernite,
Pe firul ierbii cu pași grăbiți rugina a călcat.
Un lampagiu mai fură o gutuie
Să lumineze noaptea în iernile ce vin,
Plictisul să-l alunge din viscolul ce geme
Savoare să îi dea și unei căni cu vin!
Poveștile se spun la gura sobei
Din jar se-aprind obrajii unui măr,
Eu tot mai cred în prinți și Cosânzene,
Și torc poem de suflet cu firele de dor.
Camelia CRISTEA
