Cuvânt și iubire

Cu dorinţa de a pune în evidenţă funcţiile geoeconomice actuale ale oraşului Ulmeni, trebuie să întreprindem o incursiune istoriografică asupra evoluţiei economice, încă din momentul existenţei sale şi pe parcursul unor etape surprinse distinct, în decursul devenirii istorice. La începuturile existenţei sale şi, pe tot parcursul evului mediu, satul Ulmeni, pe atunci, întrunea caracteristicile generale ale evoluţiei feudale. Baza economiei feudale era agricultura. Proprietatea asupra pământului domanial aparţine în exclusivitate stăpânului feudal. Iobagul este posesorul sesiei sau delniţei, acestuia rămânându-i doar răsplata muncii lui. În interiorul proprietăţii feudale exista şi o proprietate iobăgească care se transmitea pe linie ereditară, din tată în fiu. Ţăranul, locuitor obligatoriu al domeniului, putea să aibă proprietatea lui, achiziţionată prin cumpărare sau defrişare, de care putea să dispună.

În ceea ce priveşte repartiţia pământului iobăgesc, tabela conscripţiilor înregistrează pământul de arătură şi fânaţul care, pentru satul Ulmeni, avea următoarea componenţă: 272 iugăre – pământ arabil şi 70 iugăre – fânaţul. Mărimea pământului de cultură reprezenta şi criteriul de bază pentru clasificarea şi, mai bine zis, ierarhizarea iobagilor. După o ierarhizare simplă, pot fi remarcate valorile medii, între două şi cincisprezece iugăre, de iobag. Calitativ, pământul nu este egal; diferenţe evidente există între câmpie sau luncă şi deal, între pământul productiv şi cel neproductiv. După cum declarau iobagii, abunda pământul slab, pietros, spălat de ploi. Pământul hotarului satului Ulmeni, după aceleaşi spuse, este jumătate mai slab din cauza pânzei freatice situate mai la suprafaţă (caracteristic pentru pământul argilos), iar cealaltă parte o reprezintă pământul pietros.

Productivitatea slabă a muncii este influenţată în mare măsură de calitatea pământului, dar şi de precaritatea tehnicii agrare, cea mai mare parte a ei rămânând tradiţională, pe tot parcursul evului mediu. În ceea ce priveste culturile, rolul preponderent revine grâului, de cele mai multe ori amestecat cu secară. Urmează orzul, ovăzul de toamnă şi de primăvară. Pe proprietăţile ţărăneşti, preponderent era meiul (unul din alimentele de bază ale ţăranului), în timp ce pe marile proprietăţi funciare se cultivau inul şi cânepa; acestea erau topite în apa Someşului, pentru ca, mai apoi, să fie folosite ca materie  primă pentru îmbrăcăminte. Fânaţul are o reprezentare destul de mare în economia feudală naturală, însă ulmenenii se plâng de faptul că se poate cosi o dată pe vară, cu excepţia măierşigului (pământul domnilor).

Pământul era lucrat cu tracţiune animală, în general, cu 4 boi, rar cu 2, sau cu 6 boi. Se ara de obicei de trei ori (ogorât, întors, semănat). Animalele erau destul de puţine, oamenii fiind săraci, fapt ce duce la practicarea împrumutului pentru a-şi putea lucra pământul, sau la lucratul în tovărăşie. Sătenii folosesc tehnica rotirii culturilor, mai precis număratul câmpurilor. Tehnica asolamentului bienal şi chiar trienal este folosită în regim propriu: sistem 2 + 1, adică acela de două câmpuri alternative şi un al treilea cultivat permanent. Cultura cerealelor determina implicit şi o îndeletnicire secundară: morăritul. Acesta reprezenta însă monopolul exclusiv al stăpânului feudal, aducându-i venituri importante acestuia. Erau multe mori pe Someş, până în urmă cu aproximativ 20 de ani; exista o moară la care veneau nu numai locuitori ai satului, ci şi din satele din jur. Fiecare sat situat de-a lungul râului Someş îşi avea propria moară, cea din Chelinţa fiind,probabil, datorită calităţii măcinatului făinii, cea mai frecventată. Morarul era plătit, în cele mai multe cazuri, cu o parte din vama morii. Cum stăpânul nu dădea vama din măcinişul lui, aceasta provenea integral din măcinişul ţărănesc.

Pe Someş, sau pe văile satului Chelinţa, care se varsă în râul Someş, existau pive de pănură şi de pături, acestea reprezentau tehnica prin care era pregătită îmbrăcămintea ţărănească. Altă îndeletnicire importantă, aducătoare de venituri, nu numai atunci, ci şi astăzi, era vânzarea băuturilor, crâşmăritul. Stăpânul impunea satului Ulmeni, ca şi celor din jur, drept crăşărit (obligaţie în vin şi ţuică), câte două buţi anual, una la Crăciun şi cealaltă de Paşti. Ţăranii îşi puteau valorifica produsele excedentare, atât în regim propriu, cât mai ales prin frecventarea târgurilor; târg exista şi există încă de pe atunci, în Ulmeni, şi se ţine, de obicei, miercurea. Existau târguri şi în vecinătatea Ulmeniului, la Cehu Silvaniei – o milă de loc, sau la Berchez, o milă bună, respectiv, la Baia Mare, la aproximativ 2 mile de loc. La trecerea Someşului, care se făcea cu poduri plutitoare (bacuri), supuşii plăteau vămi, deoarece acestea se aflau în proprietatea stăpânilor domeniului. La Ulmeni, exista o vamă, după cum consemnează Urbariul din anul 1566, iar din 1569, o a doua vamă. Este menţionat şi tariful. La vama din Ulmeni, la podul de peste Someş, se lua vamă 5 dinari pentru un car încărcat, 8 dinari la un car de sare, plus o piatră de sare; de călăreţ se luau 2 dinari, pentru un pedestru – un dinar, la cireada de boi, un dinar pentru un bou, iar pentru turma de oi, se lua vamă o oaie. De la negustorul care cărăuşeşte marfa cu 4 cai negustoreşti, se lua un font de piper. Care este cuantumul acestei vămi nu ştie nimeni, nici măcar judele, care este conducătorul satului. Acest lucru îl ştie doar stăpânul feudal, pentru că el este stăpânul vămii. Venitul vămii este aşadar variabil, în natură şi în bani. Vameşul este scutit de prestaţiile obişnuite, specifice iobagului, el primind o parte din veniturile vămii. Nu ştim, deoarece documentele nu spun acest lucru, în ce măsură sunt scutiţi de vamă proprie supuşii stăpânului, iobagii satului Ulmeni. Stăpânul lua vamă percepută în funcţie de cât de mult era folosit podul umblător (bacul), care era întreţinut de către el. Vameşul era desemnat din rândul iobagilor.

În afara pământului arabil, pădurea reprezenta o altă bogăţie a domeniului, având variate utilităţi: pentru foc, scândură, şindrilă; în pădure erau crescuţi porci care foloseau ghindă. Ţăranii îşi luau liber lemnele de care aveau nevoie, indiferent ce utilitate le dădeau, dar cu acordul paznicilor. După informaţiile urbariilor rezultă foarte clar că pădurile erau păzite. În păduri erau animale care erau vânate, fiindu-le folosite des, pieile şi carnea. Pe domeniul Cehu, din care făcea parte şi satul Ulmeni, pădurile sunt înscrise în urbarii, la fel ca şi cele ale stăpânului. Nenumărate ordonanţe ale guvernelor Transilvaniei au interzis dreptul la vânat, însă această aplicare era valabilă doar pentru cei de condiţie ţărănească.

Un capitol important al evoluţiei societăţii feudale, îl reprezintă raportul dintre iobag şi stăpânul său. Faţă de stăpânul domeniului Cehu, ţăranul iobag are o sumedenie de obligaţii, în schimbul dreptului de folosinţă asupra sesiei. Ţăranul iobag din Ulmeni era un contribuabil feudal obişnuit, la fel ca toţi iobagii din alte locuri sau de pe alte domenii: era plătitor al censului, al dijmei, precum şi alte obligaţii, cum ar fi aceea de prestare a robotei (clăcii). Conform urbariului din 1569, după informaţiile pe care ni le oferă academicianul David Prodan, aflăm că satul Ulmeni avea la acea dată 39 de capi de familie. Aceştia erau obligaţi la toate formele rentei feudale, mai puţin daturile sau darurile. Aceste ultime obligaţii nu apăreau datorită faptului că satul era situat pe drumul principal şi, ori de câte ori stăpânul tranzita zona, se abătea pe aici, fie pentru prânz, fie pentru noapte. Acesta era găzduit de către ţărani, atâta timp cât locuia în sat. Sătenii plăteau însă dijma, la fel ca şi nona, care se percepeau din toate produsele animale şi vegetale: grâu, orz, ovăz, vin, porci, oi, păsări, chiar piei de animale sălbatice. De asemenea, nu lipsesc nici informaţiile referitoare la obligaţiile iobagului, cu titlul de slujbe. Astfel, ţăranii iobagi din Ulmeni erau obligaţi să presteze diferite lucrări în anumite locuri: în Arduzel, Chioar, Cehu, Satu Mare, Baia Mare. Muncile şi activităţile la care ne referim erau cele precum aratul, seceratul, cositul, căratul fânului. Aceste obligaţii creşteau proporţional cu averea stăpânului feudal.

Iobagii din Ulmeni, la fel ca mulţi alţii din alte locuri, plătesc consecvent censul (obligaţia în bani), de două ori pe an, având ca termene Sângeorzul şi Sânmihaiu. Obligaţiile financiare, din păcate pentru ţărani, nu aveau un cuantum fix; acestea erau într-o continuă creştere. O informaţie în acest sens avem de la acelaşi David Prodan care, în lucrarea sa, afirmă că, ţăranul iobag plătea în medie aproximativ 42 dinari pe cap de familie, în vremea principelui Gaspar Dragfi, pe când în timpul lui Gheorghe Bathory, media urca la 70 dinari. Tendinţa de creştere a censului este aşadar elocventă. Obligaţia financiară era în strânsă relaţie cu mărirea sesiei şi mulţimea vitelor pe care le avea ţăranul în proprietate.

Din istoria raporturilor feudale nu pot fi omise legiuirile care urmează răscoalei din 1514, condusă de Gheorghe Doja. Acestea condamnau de acum înainte pe toţi ţăranii locuitori, oriunde în Transilvania, la veşnică şerbie, având obligaţia de a rămâne definitiv pe domeniul stăpânului şi putându-se muta de pe acesta, doar cu acordul acestuia. Din rândul celor care prestează sarcini iobăgeşti, o categorie aparte o formează preoţii care, şi ei, aveau condiţie iobagă. Ei totuşi, în comparaţie cu marea masă a iobagilor, erau privilegiaţi, având drept de folosinţă asupra pământului,scutiri de taxele bisericii, dispunând şi de pământ în regim familial. Dotarea preotului cu favoruri, cu părţi din dijme, este o realitate evidentă.

Evoluţia satului Ulmeni rămâne secole de-a rândul neschimbată, istoria cunoscând acelaşi curs pe tot parcursul epocii feudale. Baza sistemului economic rămâne pe mai departe agricultura; nu lipsesc preocupări precum sporirea producţiei, a lucratului pământului, îmbunătăţirea calităţii lui, prin folosirea îngrăşămintelor, însă hotărâtoare rămâne tehnica agricolă bazată pe unelte tradiţionale. Tehnica evoluţiei uneltelor ţărăneşti rămâne în linii mari la fel, nefiind perceptibilă. Plantele de cultură rămân cam aceleaşi, dar, secolul al XVII-lea aduce un element agricol nou: porumbul, atestat pentru prima dată pe domeniul Cehu. Conscripţia din anul 1785 consemnează fărâmiţarea domeniului feudal. Satul Ulmeni are acum nu mai puţin de 5 stăpâni: baronul Bornemisza Iosif, contele Korda Gheorghe, contele Bethlen Grigore, contele Gylai Iosif şi contele Torozs-Kai Sigismund.

Cunoaşterea potenţialului economic al supuşilor este incertă pentru perioada dinaintea secolului al XIX-lea. Tabelele de impunere din primele decenii ale secolului al XIX-lea dau categoriile de contribuabili ai satului Ulmeni, dar şi bunurile de care dispun: numărul total al contribuabililor – 47; 3 văduve ale iobagilor; 7 jeleri; un evreu; 2 armeni; bunurile de care dispun: o suprafaţă de 241 câble de teren arător, o suprafaţă de fânaţă de 245 care de fân; o suprafaţă de vie de 48 urne de vin. Numărul animalelor din proprietatea celor 59 de contribuabili este de 20 de boi şi cai, 63 vaci, 11 juninci, 25 porci.

Patentele imperiale din anii 1853-1854, marchează o adevărată cotitură în evoluţia societăţii feudale. Acestea legiferau desfiinţarea servituţii personale, a iobăgiei, prin răscumpărarea plătită de către stat. Sumele de răscumpărare au fost folosite de către nobili, în marea lor parte, pentru dotarea marii proprietăţi. Largi perspective se deschid Ulmeniului odată cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, în special datorită dezvoltării transporturilor. La 1900, în Ulmeni este atestată deschiderea gării. Se dau în folosinţă liniile ferate Jibou – Baia Mare (la 10 octombrie 1899) şi Ulmeni – Cehu Silvaniei. Prin ultima, Ulmeniul devine nod feroviar, fapt ce îşi va lăsa pozitiv amprenta asupra dezvoltării economice ulterioare a localităţii.

Localitatea Ulmeni, cu o economie preponderent agricolă, a fost marcată evident de consecinţele primului război mondial. Insuficienţa forţei de muncă, a inventarului agricol, pierderile umane şi materiale suferite din cauza războiului, starea de frământare datorată perspectivei pe care o avea reforma agrară, au avut ca efect imediat, reducerea suprafeţei însămânţate.

În anul 1921, este legiferată reforma agrară; se declarau expropriate moşiile mai mari de 100 ha. Astfel, 140 de îndreptăţiţi la împroprietărire, împreună cu instituţiile economice, ecleziastice, şcolare, au fost împroprietăriţi în Ulmeni, prin aplicarea legii reformei agrare, cu 38 iugăre, loc de casă, 289 iugăre teren arător, 195 iugăre păşune şi 250 iugăre de pădure[1]. A fost expus exproprierii moşierul local, Karoly Ladislau; era singurul mare moşier local care intra sub incidenţa legii exproprierii care, se referea la moşiile care depăşeau 100 ha. Era vorba de 100 ha într-un loc, adică într-o brazdă. Deci, practic, moşierii, care aveau pământ în mai multe locuri, puteau să-şi menţină în continuare suprafaţa de pământ de până la 100 ha, intrând sub incidenţa exproprierii doar diferenţa de moşie de peste 100 ha. Cu toate acestea, la nivel naţional, au fost expropriate aproximativ 2 milioane ha de teren arabil, fiind împroprietăriţi în jur de 6 milioane ţărani; a fost, de fapt, cea mai amplă reformă agrară din Europa interbelică.

Suprafaţa medie a locului de casă pe împroprietărit era de circa 400 stânjeni, iar suprafaţa medie a terenului arabil pe împroprietărit, de circa 2 iugăre arător. În ceea ce priveşte pădurea comunală, aceasta se constituie din pădurile expropriate conform articolului 6 din legea reformei agrare, din pădurile lui Karoly Ladislau şi Recsei Andrei, din pădurile din Dealul Purcăreţului, Dealul Pietrii şi Dealul Morii, situate în hotarul satului Chelinţa, din pădurile aflate în proprietatea lui Wesseleny Rozalia, cele din Dealul Mare (tot din hotarul satului Chelinţa) şi, din pădurile lui Degenfeld Maria, Dealul Îngust (Chelinţa), precum şi o mică parte din hotarul satului Ţicău. Pentru pământul expropriat, proprietarul primea despăgubiri din partea statului, care la rândul lui recupera banii eşalonat, de la noii proprietari. Vedem deci că este vorba de o împroprietărire prin despăgubire, cu menţiunea că, despăgubirea o suporta statul.

Cu toate că marea proprietate a fost serios bulversată, proprietăţi întinse, atât pe teritoriul localităţii Ulmeni, cât şi pe al satelor din jur (cele aparţinătoare), continuau să deţină mari proprietari precum Recsei Andrei, succesorul său, Ludovic, precum şi Degenfeld Maxim sau Pechy Francisc. Reforma agrară a avut efecte benefice pentru întreaga societate românească, deci şi pentru locuitorii Ulmeniului şi a satelor aparţinătoare, ducând la consolidarea categoriei ţărănimii mijlocii. Ţărănimea satului s-a angajat într-un efort susţinut în direcţia reorganizării gospodăriilor proprii, a cultivării pământului primit. Urmarea acestei atitudini – creşterea productivităţii agricole. Recoltele obţinute în primii ani, după intrarea în vigoare a reformei agrare, nu au fost spectaculoase, însă trebuie menţionat faptul că, factorii  naturali au avut un rol negativ în acest sens; facem aici referire la desele revărsări ale Someşului, în special primăvara, care provocau mai pagube locuitorilor. Un exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă inundaţiile din primăvara anului 1932, apele învolburate ale Someşului măturând tot ce întâlneau în cale, inclusiv marea parte din pământul roditor din lunca râului.

Lucrările agricole se bazau în continuare pe tracţiune animală, arăturile făcându-se cu pluguri destul de grele din fier. În anul 1929, pe întreg hotarul plasei Ulmeni şi a satelor aparţinătoare, exista un singur tractor, iar acesta aparţinea moşierului Recsei Andrei. Tot în acest an au fost făcute lucrări de îmbunătăţiri funciare. Cu mijloace destul de rudimentare, locuitorii Ulmeniului, au realizat lucrări de curăţare, grăpare şi însămânţare cu lucernă, a unei mari părţi din păşunea comunală. Toate aceste lucrări au fost realizate prin prestaţii publice. Tot în vederea amenajării păşunii comunale, în 1935, au început lucrări pentru desfundarea şi regularizarea văii Cernei, ce despărţea păşunea comunală de hotarul satului Mânău. Au fost astfel salvate de sub ape circa 40 iugăre din această păşune. În toamna aceluiaşi an, 1935, a fost demarată acţiunea de amenajare a pepinierei silvice.

Perioada interbelică este cea care marchează începutul expansiunii economice, prin dezvoltarea industriei. Din start, trebuie precizat faptul că, la nivel naţional, datorită măsurilor luate de către guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu, asistăm la o perioadă de creştere economică destul de substanţială. Anii 1933-1937, ai guvernării liberale, au fost cei care au determinat anul 1938, ca an de referinţă pentru întreaga existenţă capitalistă a României. Cu toate că aşezarea în discuţie, Ulmeniul, are doar statutul de aşezare rurală, pe teritoriul său apar întreprinderi, desigur nu de mari capacităţi, având în vedere volumul producţiei, cantitatea de materii prime şi producţia. Rămâne însă impresionant faptul că, deşi dimensiunile teritoriale sunt destul de limitate, este consemnată prezenţa unor întreprinderi, amplasamente industriale, calificate ca fiind de categoria I, având peste 50 de muncitori. Aceste întreprinderi absorbeau mare parte din forţa de muncă a satului.

Sunt atestate întreprinderi pentru valorificarea produselor agricole (vegetale, animaliere, piei). În anul 1937, exista de exemplu în comună, un cuptor pentru uscatul plantelor farmaceutice, construit de către Camera de Agricultură a judeţului Sălaj şi, care servea la uscatul fructelor şi în special a ciupercilor. Cuptorul a fost construit, având ca model un cuptor din oraşul bosniac Tuzla. La Ulmeni, funcţiona de asemenea şi o lăptărie care prelucra anual 29.200 litri de lapte, în scopul obţinerii untului, a caşului şi caşeinei, valorificarea acelor produse făcându-se pe pieţele oraşelor Satu Mare, Zalău, Şimleul Silvaniei, Carei. Este înregistrată de asemenea o secţie a Fabricii de cânepă de la Berveni (judeţul Satu Mare), „Giorgia”, societate anonimă; aceasta prelucra cânepa obţinută în urma contractelor încheiate de locuitori cu fabrica.

Amplasamentul industrial amintit mai sus aparţinea unor oameni de afaceri evrei; în această categorie intră fabrica de sticlă „Fortuna”, care în anul 1940, avea un număr de 65 de angajaţi; din acest efectiv, 61 reprezentau muncitori calificaţi şi necalificaţi, iar 4 din ei, personalul administrativ. Proprietarii erau Eugen Tevjovits şi Klein Ferenc, primul dintre ei fiind şi preşedintele societăţii. Unitatea se ocupa cu prelucrarea cuarţului extras din apele râului Someş, realizând o producţie diversificată de obiecte din sticlă: damigene, sticlă suflată şi presată pentru farmacii. Unor investitori evrei le aparţinea şi întreprinderea de împletituri din nuiele de salcie. Tot în categoria întreprinderilor care foloseau forţă de muncă salariată, includem şi moara din Ulmeni, aflată în proprietatea lui Soos Karol, care avea 8 muncitori.

Prin existenţa şi activitatea acestor întreprinderi, comuna tinde să capete înfăţişarea unei veritabile aşezări agro-industriale. Componenta principală a vieţii economice o reprezintă agricultura; activitatea industrială îşi are rolul şi locul său în peisajul economic al comunei. Rolul celor două componente, agricultură şi industrie, îşi aduc contribuţia, în mod inegal însă, la propăşirea materială a comunei. După terminarea celui de-al II-lea război mondial, comuna, ca şi statele aparţinătoare, arăta dezolant. Case distruse, poduri, străzi, podul de peste râul Someş, toate acestea alcătuiau un  peisaj suprarealist, de nedorit. Armata germană în retragere a dorit cu orice preţ să distrugă orice posibilitate de comunicaţie, ce ar fi putut fi folosită de către armata sovietică în ofensivă. Viaţa oamenilor şi dorinţa expresă a acestora de a reveni la viaţa de dinainte de război, a făcut posibilă situaţia bună ce se va realiza în perioada următoare. Eliberarea nordului Transilvaniei a însemnat şi lichidarea dominaţiei horthyste în zonă, însă, Ardealul de Nord, va rămâne până în primăvara anului 1945 sub administraţie sovietică.

Treptat, asupra României s-au abătut nori negri. Războiul se încheiase, poporul român încerca treptat, treptat să-şi vindece rănile provocate de cel mai catastrofal cataclism din istorie. Din păcate, aşa cum se întâmplă,de obicei,cu ţările mici, România avea să plătească din cauza neputinţei marilor puteri, care au cedat inexplicabil de mult în raport cu U.R.S.S. Treptat, şi cu paşi relativ mici,  s-a instaurat, începând cu anul 1945, regimul comunist, de inspiraţie sovietică. La început, destul de puţini oameni au acceptat să devină instrumente de acţiune ale noilor stăpâni. Cei care au apărut însă s-au manifestat cu mai mult zel decât stăpânii lor. Astfel, în fruntea prefecturii judeţului Sălaj a fost instalat avocatul Virgil Câmpianu, iar în funcţia de pretor al plasei Ulmeni, Mocanu Ioan, oameni care  au început să pună în aplicare politica partidului de construire a unei societăţi comuniste după model sovietic stalinist.

Pentru a-şi spori popularitatea, noul guvern comunist, condus de către dr. Petru Groza, a dat în martie 1945, o nouă lege de reformă agrară, fiind împroprietăriţi cu această ocazie, peste 2 milioane de locuitori ai României. Din păcate, comunismul avea să-şi arate foarte repede adevărata faţă, având dorinţa clară de a distruge proprietatea privată; în martie 1949, este anunţată colectivizarea agriculturii. Cu ocazia reformei agrare din martie 1945, pe teritoriul comunei Ulmeni, au fost împroprietărite 129 de persoane, din proprietatea lui Recsei Ludovic şi Pecsy Francisc. Din marea proprietate a lui Recsei Ludovic, au fost expropriate 17 iugăre de pământ arabil, 100 de iugăre de păduri şi 10 iugăre de pământ neproductiv; de la Pecsy Francisc, au fost expropriate 110 iugăre arător, 35 iugăre păşune şi 10 iugăre grădină din jurul casei. În general s-au primit câte 400 de stânjeni loc de casă sau, între un iugăr şi 800 de stânjeni pământ arabil, asigurându-se astfel triumful absolut al micii proprietăţi rurale în economia localităţii. Dacă ar fi să comparăm numărul locuitorilor care au fost împroprietăriţi cu pământ cu ocazia reformei agrare comuniste, raportat la suprafaţa de pământ care a reprezentat obiectul exproprierii, fiind mai apoi folosită pentru împroprietărirea ţăranilor, în raport cu cei care au fost împroprietăriţi în anul 1921, am constata că diferenţele sunt categorice în favoarea ultimei reforme, suprafaţa de teren pe care o primea fiecare ţăran, fiind mult mai mică decât în anul 1921. Pe lângă marii proprietari care au făcut obiectul exproprierii, îi mai putem menţiona pe Peterfi Alex, Fodor Blanca, Ştefuţiu Vasile. Au fost împroprietăriţi un număr de 362 de cetăţeni ai comunei, cărora li s-au repartizat, 243 ha teren arabil, mult sub necesităţile oamenilor, însă acest pământ a fost păstrat doar până  în 1962, an în care, la nivel naţional, s-a încheiat cooperativizarea agriculturii. Numărul ţăranilor împroprietăriţi a fost destul de mare (toţi ţăranii au primit pământ), dar, aşa cum arătam şi mai sus, suprafaţa primită a fost foarte mică. Astfel, 311 familii de ţărani, au primit până la 1 ha de pământ arabil, 609 familii, între 1 şi 3 ha, 145 de familii, între 3 şi 5 ha, 96 de familii, între 5 şi 10 ha, 24 de familii, între 10 şi 26 ha, nemaiexistând de la acea dată proprietăţi mai mari de 20 de ha.

Adevărata ofensivă comunistă în lumea satului se declanşează în primăvara anului 1949, plenara din 3-5 martie a acelui an, elaborând programul vizând transformarea socialistă agricolă, prin crearea G.A.C.-urilor (Gospodării Agricole Colective). Acestea erau conduse de stat, care indica tipurile de cultură şi fixa preţurile produselor agricole. Începând cu anul 1952, a luat fiinţă şi la Ulmeni, întovărăşirea agricolă, din care făceau parte 465 de familii, iar suprafaţa,pe care o lucrau acestea, era de 1.249 ha. Sistemul comunist şi modalităţile lui de exprimare în agricultură, poate că ar fi avut sorţi de izbândă în contextul în care, adevăraţii proprietari ai pământurilor rămâneau ţăranii. O astfel de abordare, cu ţăranul proprietar de drept, şi nu statul, avantajele ar fi fost mari: era permisă realizarea mecanizată a lucrărilor agricole, aplicarea îngrăşămintelor chimice, în special a amendamentelor pe soluri podzolice, precum şi îndrumarea acestora de către specialişti. Munca organizată a pământului, supravegheată de specialişti adevăraţi ai statului (ingineri agronomi şi horticoli), combinată cu proprietatea privată asupra pământului, ar fi dus la îmbunătăţirea reală a nivelului de trai în România. Într-o primă etapă, rezultatele obţinute în acest domeniu, păreau a fi foarte bune: astfel, la porumb, producţia medie la ha era de 1.300 kg, faţă de 70 kg, în sectorul individual, iar la grâu, se obţineau 1.100 kg/ha, în sectorul de stat, faţă de cel individual, unde producţia era de numai 650 kg/ha. Din păcate, lucrurile nu au stat tot timpul la fel de bine, deoarece ţăranii au sărăcit tot mai mult, de la an la an. Membrii cooperatori aveau dreptul să-şi păstreze până la 0,15 ha/membru de familie, cu condiţia ca acesta să lucreze în aceste forme de asociere forţată.

În cursul anilor 1961-1962, procesul de colectivizare socialistă a agriculturii, s-a încheiat în toate localităţile comunei. Se constituie astfel C.A.P.-ul, în fiecare localitate, dar acesta avea posibilităţi foarte limitate de dezvoltare economică. Spre exemplu, localitatea nucleu Ulmeni, avea în C.A.P.-ul propriu, 298 de familii, care dispuneau de 518 ha teren şi un fond indivizibil de bază de 243.041 lei; în Chelinţa, un număr de 270 de familii, posedau o suprafaţă de 365 ha de teren şi un fond de bază în valoare de 181.331 lei; în satul Mânău, 344 de familii lucrau 1.123 ha de teren, ş.a. Erau imposibil de lucrat suprafeţe atât de mari de teren, în contextul în care, din punct de vedere administrativ, nu exista unitate de vederi. Astfel, pentru a întări capacitatea economico-organizatorică, în anul 1965, s-a realizat procesul de unificare a micilor C.A.P.-uri în C.A.P.-uri mai mari, astfel: cel din Chelinţa a fost unificat cu cel din Ulmeni, unde, 692 familii, lucrau o suprafaţă arabilă de 750 ha de teren şi un fond de bază de 1.960 mii lei. C.A.P.-urile din Mânău şi Tohat, au făcut acelaşi lucru, un număr de 638 familii, lucrau o suprafaţă de 1.286 ha de teren arabil, iar fondul de bază era de 1.830 mii lei; cele din Arduzel şi Vicea se unifică, rezultând C.A.P.-ul Arduzel, singura unitate agricolă lăsată independentă fiind cea din Someş Uileac.

Au fost înfiinţate, de asemenea, I.A.S.-urile. Primul înfiinţat este cel din satul Mânău, cu o fermă mai mică în Ţicău. În contextul procesului de concentrare şi centralizare agricolă şi economico-organizatorică, această fermă a devenit structură în cadrul unui I.A.S. mai mare, şi anume, cel de la Baia Mare. Comuna Ulmeni dispunea astfel de patru unităţi C.A.P., respectiv Ulmeni, Mânău, Arduzel şi Someş Uileac, şi o fermă I.A.S., cea de la Mânău. Suprafaţa arabilă totală era de 4.009 ha, din care 483 sector de stat, 319 ha, asociaţie, unităţi de stat, 2.585 ha, aparţineau unităţilor cooperatiste, iar 622 ha, gospodăriilor populaţiei, sub formă de loturi în folosinţă. Cultivarea pământului a cunoscut astfel modificări substanţiale în perioada care a urmat. Înfăţişarea însăşi a comunei s-a schimbat. Mecanizarea şi modernizarea exploatărilor agricole, trecerea de la culturile extensive la cele intensive, într-o anumită măsură, utilizarea îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor, asigurarea tuturor domeniilor agricole cu specialişti, amenajarea unei mari suprafeţe din cadrul comunei cu irigaţii, plantarea multor hectare cu livezi, rămân în continuare progrese incontestabile şi chiar repere demne de urmat.

Cooperativele agricole şi-au sporit potenţialul economic, grăitoare putând fi în acest sens câteva comparaţii. La C.A.P. Ulmeni, în anul 1961, fondul de bază era de 250.000 lei, pentru ca în anul 1971, acesta să crească la 2.681.634 lei. Producţia de grâu, în anul 1961, a fost de 1.050 kg la ha, pentru ca în anul 1971 să se ridice la 2.100 kg la ha. La porumb, dacă în 1961 producţia a fost de 1.130 kg la ha, în anul 1971 a fost mai mare cu 850 kg, adică de la 1.980 kg la ha. Efectivul de animale a crescut în 1971, faţă de anul 1961, cu 210 capete. Rezultate comparabile au fost obţinute şi în celelalte localităţi ale comunei, adică Chelinţa, Arduzel, Mânău şi Someş Uileac. Producţia vegetală şi animală au reprezentat o sursă destul de importantă de venit la nivelul fiecărei localităţi. Astfel, la Arduzel, veniturile obţinute sunt mari, iar cifrele sunt grăitoare în acest sens: 1966 – 566.980 lei; 1970 – 1.753.470 lei; 1971 – 2.245.956 lei.

Un domeniu important în care s-au obţinut rezultate bune a fost zootehnia, în special îngrăşătoria de tineret bovin pentru export, precum şi prestările de servicii şi industriale. Alte cifre, ilustrează rezultatele obţinute: numărul bovinelor a crescut până la finele anilor ’70, la 1.180 de capete. La ferma de la Mânău, unde în anul 1966, existau 365 de capete de bovine, la sfârşitul deceniului al 7-lea, numărul lor ajungea la peste 800 de capete, pentru ca, la finele anului 1985, numărul acestora să ajungă la 2.876 de capete.

Tot în această perioadă, mai precis în anul 1966, s-a executat un sistem de desecare a 168 ha, marea majoritate a acestei suprafeţe fiind destinată culturii porumbului. Lungimea canalelor a trecut de 10.000 m.l. Au acţionat în acest sens locuitorii localităţilor Ulmeni, Sălsig, Mânău, Arduzel şi Someş Uileac. Sistemul de irigare amenajat la Ulmeni acoperea 126 ha de teren. În unele locuri, şi mă refer în mod special la terenuri de foarte bună calitate, situate în lunca Someşului, au fost obţinute producţii de 4.000 kg de porumb la hectar. În anul 1968, Mânăul a ocupat locul II pe judeţ la producţia de grâu, obţinându-se în acest domeniu 1.800 kg la hectar. La Arduzel, s-a construit un grajd pentru bovine şi un saivan pentru 500 de oi.

Având în vedere faptul că o mare suprafaţă de teren din zona Arduzel-Mânău, este supusă anual excesului de umiditate, în anul 1983, au fost executate lucrări de desecări, fiind scoase de sub efectele negative ale stagnărilor de apă pluvială, peste 450 ha ce aparţineau unităţilor agricole din Ulmeni, Arduzel şi Mânău. În strânsă legătură cu Programul de dezvoltare a pomiculturii în judeţul Maramureş, în cadrul unităţilor agricole din Ulmeni şi Chelinţa, în anii 1975 – 1976, au fost plantate circa 60 ha cu meri din soiurile Jonathan, Golden Delicios şi Parmen Auriu. Câţiva ani mai târziu, respectiv în 1977-1978, a fost plantată o livadă de 70 ha, cu diverse specii de pomi fructiferi: meri, cireşi, vişini, pruni. Aceste livezi aparţineau de o fermă cu sediul în comuna Mireşu-Mare, numită A.E.S.C.H. Ulmeni.

—————–

(Va urma)

Bibliografie

• Micaş, Lucia, Vicsai, Janos – „Schita Monografica a oraşului Ulmeni, Baia Mare, 2006, p. 17
• Posea, Grigore, Posea, Aurora – „Judeţele patriei (Judeţul Maramureş)”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,1980, p.16, 20.   
• Prodan, David – „Iobăgia în Transilvania în sec. al XVI-lea”, vol. I, p.354
• Filipescu, Alexandru – „Istoria Maramureşului”, 1940, p.42
• Glanetaşu, Vasile – „Ulmeni, Pasi spre urbanizare”, Baia Mare, 1971, p.7,9
• Arhivele Statului Sălaj, Zalău – „Fond Comisia pentru aplicarea reformei agrare din 1945, în judeţul Sălaj, comuna Ulmeni”, fasc. I, p.2.
• Feneşan, Costin – „Izvoare de demografie istorică”, vol. I, Bucureşti, 1986, p.214
• Regia Naţională a pădurilor „ROMSILVA”, op.cit., p.24,25
• „Gazeta de Maramureş” – art. „Familii nobiliare de Maramureş” din 1.10.2007, Lucăcel, Ioana, Crişan, Mircea, Baia Mare, p.1.

——————————————————–

Prof. Mircea BOTIŞ & Pr. Radu BOTIŞ

Baia Mare, septembrie 2016