Colocviu – La viitorul al doilea

19 Sep 2016 by m.gurza, Comments Off on Colocviu – La viitorul al doilea

 LA  VIITORUL  AL  DOILEA

Colocviu

Mihai Eminescu: Glossa

H.G. Wells: Anticipations

 Rainer Maria Rilke: The Future

Sri Chinmoi: Poems about Future

Anul Ibsen 2006

Alexandru Macedonschi: Către viitorime

George Bacovia: Serenada muncitorului

Apollo în Oltenia de George Anca

Nichita Stănescu: Polul viitorului

Ion Nicolescu: Alma Venus

Artur Silvestri (despre; corespondență)

Sri Aurobindo: The Future Poetry

Eugene Pottier: L’Internationale

       Colocviile de Marţi 

Marți, septembrie 272016, orele 17.00 Str. J.L. Calderon nr. 39, tel. 0213156670.

Viitorul nu trebuie să excludă ființa

Oaspete de onoare: Wienfried A. Senker (Germania)

 

Premieră:

            Neculai Urs: George Topârceanu conferențiind despre cărți

Intervenții

George Anca: Devenire / ființă la Drăghicescu și Noica

Puși Dinulescu: Lectură-mișcare-finisare

Mihaela Munteanu: Fantomele operei

Viorel Speteanu: Bătălia de pe Dealul Spirii

 

Teatru de poezie

Toma George Maiorescu, Constantin Abăluță, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena,

Dorin Croitor

 

 

Lansări de carte

Corneliu Zeana: Când va cădea o stea, Betta, 2016

Aristotel C. Pârvulescu: Eseuri, Semănătorul, 2016

 

Coordonator: Dr. George Anca

 

 

 

MIHAI EMINESCU

 

 Glossa

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

 

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

 

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

 

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

 

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

 

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

 

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

 

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

 

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

 

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

 

 

H. G. WELLS

Anticipations (1902)

  • And the ethical system of these men of the New Republic, the ethical system which will dominate the world state, will be shaped primarily to favour the procreation of what is fine and efficient and beautiful in humanity—beautiful and strong bodies, clear and powerful minds, and a growing body of knowledge—and to check the procreation of base and servile types, of fear-driven and cowardly souls, of all that is mean and ugly and bestial in the souls, bodies, or habits of men. To do the latter is to do the former; the two things are inseparable. And the method that nature has followed hitherto in the shaping of the world, whereby weakness was prevented from propagating weakness, and cowardice and feebleness were saved from the accomplishment of their desires, the method that has only one alternative, the method that must in some cases still be called in to the help of man, is death. In the new vision death is no inexplicable horror, no pointless terminal terror to the miseries of life, it is the end of all the pain of life, the end of the bitterness of failure, the merciful obliteration of weak and silly and pointless things.
  • And how will the New Republic treat the inferior races? How will it deal with the black? how will it deal with the yellow man? how will it tackle that alleged termite in the civilized woodwork, the Jew? Certainly not as races at all. […] And the Jew also it will treat as any other man. It is said that the Jew is incurably a parasite on the apparatus of credit. If there are parasites on the apparatus of credit, that is a reason for the legislative cleaning of the apparatus of credit, but it is no reason for the special treatment of the Jew. If the Jew has a certain incurable tendency to social parasitism, and we make social parasitism impossible, we shall abolish the Jew, and if he has not, there is no need to abolish the Jew.

 

 

RAINER MARIA RILKE

The Future

The future: time’s excuse

to frighten us; too vast

a project, too large a morsel

for the heart’s mouth.

Future, who won’t wait for you?

Everyone is going there.

It suffices you to deepen

the absence that we are.
– Translated by A. Poulin

 

ANUL IBSEN 2006 IN ROMÂNIA

 

 

Luni, 28 noiembrie 2005, a fost lansat Anul Ibsen 2006 în România. Scena întâlnirii a fost sala „Istrate Micescu” a Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C. Petrescu” din Bucureşti. E.S. dl. Leif Arne Ulland, ambasadorul Norvegiei în ţara noastră, a schiţat paleta evenimentelor centenarului morţii lui Henrik Ibsen (1928-1906), părintele dramei moderne, în Norvegia şi în toată lumea. Sentimentul special românesc în faţa teatrului ibsenian, în care Liviu Rebreanu a văzut chiar un cult, este încă viu.

Ambasadorul a făcut o remarcă specială în legătură cu Festivalul Internaţional de Teatru ibsenian, programat pentru 7-14 mai 2006 la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

Un specatacol internaţional cu Per Gynt va fi produs în Egipt, în faţa Sfinxului. O altă reprezentare va fi susţinută de Opera din Shanhai, în exclusivitate cu protagoniste feminine. De altfel, sub titulatura „Femeile lui Ibsen” un grup de actriţe de teatru şi de film se vor reuni la Oslo pentru a-l sărbători pe creatorul neuitatelor Nora, Hedda, Ellida şi al altor personaje feminine.

Dr. Sanda Tomescu-Baciu, cu doctorat dedicat lui Ibsen (Per Gynt), a recitat în norvegiană şi română poemul Absenţă.

Prof. Ovidiu Drimba s-a referit la noutatea tehnicii dramatice a lui Ibsen, schimbarea teatrului de intrigă în teatru de idei. Încă în timpul vieţii lui Ibsen s-au jucat în România opt dintre piesele sale, influenţa sa mergând de la modestele scrieri semnate Sofia Nădejde, Haralamb Lecca, Ronetti Roman până la Camil Petrescu.

Ibsen, alături de Schakespeare şi Cehov, este cel mai jucat autor în România, a precizat regizoarea Sorana Coroamă Stanca, pe toate marile scene, ca şi pe cele restrânse, de obicei foarte bine. Există o apetenţă a teatrului românesc pentru nord. În spectacologia română, nordicii au prioritate. Ibsen este un preferat. Punând în scenă Raţa sălbatică, dna Sorana Coroamă Stanca a folosit numeroase versiuni ale piesei, ajungând la individualizarea lingvistică a fiecărui personaj.

Deşi îşi dorise încă de studentă să interpereteze Nora, actriţa Irina Petrescu a mărturisit că urmând sfatul maestrului ei Ion Şahighian, s-a apropiat de Ibsen târziu, la maturitate, văzându-se potrivită în rolul mamei lui Brand. Pentru dna Irina Petrescu, prototipurile de actriţe „Ibsen” sunt Leopoldina Bălănuţă, Gina Patrichi, Valeria Seciu.

Potrivit lui Armand Steriadi, în arta plastică românească Irina Codreanu, Florica Cociunga şi Ligia Macovei au fost inspirate de vibraţia ibseniană a marmorei la impulsul gândirii. Şi Istrate Micescu l-a cunoscut pe Ibsen, crede Sorin Stratilat.

A fost lansat volumul Ibsenienii de George Anca, prezentat de prof. Nestor Ignat şi poetul ecuadorian Wladimir Pesantez, care a conchis: „într-un fel toţi suntem ibsenieni”.

Avem nevoie de cărţi despre Ibsen şi este de sperat că anul  2006, al centanarului Ibsen, va aduce noutăţi remarcabile.

Momentul teatral interpretat de actorii Irina Velcescu şi Vasile Menzel s-a vrut o premieră în exprimarea temei „De la nefiinţă la fiinţă” în piesa „Când din nefiinţă ne veghem”/ No° r vi dǿde vågner/ de Henrik Ibsen şi „Coloana nesfârşătă de Mircea Eliade (aceasta din urmă regizată, în premieră mondială, cu ani în urmă, de Mihai Velcescu).

Cel mai frecvent nume al lansării Anului Ibsen în România a fost cel din ultima piesă a sa: Irene.

TO H.E. LEIF ARNE ULLAND, AMBASSADOR OF NORWAY IN ROMANIA

 

I am grateful to

Your Excellency,

for opening Ibsen Year 2006 in Romania,

in the National Pedagogical Library

(the house of a former Romanian minister of Foreign Affairs, Istrate Micescu),

on 28th November 2005.

The minister of External Affaires, H.E. Mr. Razvan Ungureanu wrote to us he wanted to be present, if not having to be in China.

We are going to publish in our journal TRIVIUM excerpts from the speeches and I do hope Your Excellency will e-mail on my address your own, enlightening forword uttered  yesterday. I asked also Dr. Sanda Tomescu to e-mail original Ibsen poem Absence and her translation of the same.

Hopefully, with your given hand, from now on, the Ibsenians will grow within living conscience of my fellowcountymen, confirming through a second centenary Romanian Ibsen cult as stated by Liviu Rebreanu in the 1928 birth centenary in Oslo.

With high regards and Season’s Greetings,

Yours sincerely,

Dr. George Anca,

Director general of National Pedagogical Library

Thank you very much for the well-organized and fruitful seminar yesterday on “The Ibsenbians” and the opening of the Ibsen 2006 in Bucharest. Please find enclosed the basis for my comments at the opening.

With my best wishes and personal regards,

 

Leif A. Ulland

 

Mr. Leif Arne Ulland
Ambassador
Royal Norwegian Embassy

 

 

ALEXANDRU MACEDONSKI

 

Către viitorime

 

Voi, care va veti naste de-aci-intr-un veac sau doi,
Voind s-aveti stiinta de cine-am fost si noi,
Luand spre deslusire istoria, — indata
Simtirea noastra-ntreaga, de fala imbatata,
Striga-va: „Ca strabunii sa fim de gloriosi,
Pe cand am fost cu totii misei sau ticalosi.“
Mai mult decat minciuna nimica nu rapune
E aspru adevarul, dar trebuie a-l spune:
Da, tara noastra toata, din cap pan’ la sfarsit
In zilele de astazi e starvul otravit,
Din care santu soare cu flacara-i suava
Nu poate sa mai scoata nimic decat otrava.

Si misuie asupra-i un sir de viermi gretosi
Ce-l sug pana la oase satui dar lipiciosi,
Blestem care desigur isi are inceputul,
Isi are si prezentul, isi are si trecutul,
Pe cand sfarsitul, — zilnic chemat si nesosit,
Se pierde printre veacuri, ramane neghicit.
Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va ramane
Ca moaste respectate a zilelor batrane?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au cazut
Si moar ta ne-a fost tara soldati cand am avut?
Ce? Poate sa existe mai mare barbatie
Decat sa-ti dai sfarsitul pe camp de batalie?
Ei! Da. Prin vant, pe zloata, f lamanzi si dezbracati,
Martirii ce avuram raman necontestati
Zburara, se luptara, murira; foarte bine:
E drept ca au fost ieftini cu sangele din vine,
E drept ca fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, si cine, nu stiu nici ei, nici eu.
Urmasi, oricat de mare veti crede-a noastra fala,
Feriti-va de-a trece sub poarta triumfala
Prin care-aceasta tara de-un veac a defilat,
Caci daca avem astazi si rege si regat,
Putem de azi pe maine s-avem si-mparatie,
Dar fara libertate si fara Romanie.

 

GEORGE BACOVIA

 

Serenada muncitorului

Eu sunt un monstru pentru voi
Urzind un dor de vremuri noi,
Şi-n lumea voastră-abia încap…
Dar am să dau curând la cap.

O, dormi adânc, mereu, aşa,
În vise dulci, hidos burghez,
Oftând, palate de-ţi lucrez,
Eu ştiu şi bine-a dărâma.

În noaptea asta, iată, sună
O serenadă din topor,
Amanţilor pierduţi sub lună,
Poeţi cu putredul amor.

O, dormi în noaptea infinită,
Burghez cu aer triumfal,
Dar preistoric animal
În raţiunea aurită.

Sub luna blondă nu se plânge,
Ci răzbunările se curmă,
Martirilor scăldaţi în sânge,
Cânt serenada cea din urmă.

O, dormi… dar voi urca spre soare
În zbor sublim de-aeroplan…
Cu vise dulci, burghez tiran:
E aurora-ngrozitoare…

 

 

George Anca

APOLLO ÎN OLTENIA

 

 

“Omul a venit în contact mai întâi cu zgomotul şi apoi cu sunetul muzical” (Ion Dumitrescu, vide Un clasic modern Ion Dumitrescu, Editura Academiei Române, 2006). Richard Wagner se interesează „dacă aveţi în Bucureşti o orchestră care să poată interpreta binişor o simfonie de Beethoven” – tăcere – „ei bine, domnul meu, nu sunteţi încă civilizaţi”. „Omul se poate considera civilizat numai în măsura în care înţelege un suflet de pisică” (Bernard Shaw). „Nu se poate muzician fără pisică” (Cecilia Niţulescu-Lupu). Wagner „caută efecte noi acolo unde nu se găsesc decât defecte şi neant”. (Nicolae Filimon)

Toate citate de Ion Dumitrescu, în filele sale de calendar, ca şi din părintele profesor Nae Popescu (era preferatul nostru”): „Şi s-a suit Nicodim-Sfântul la Tismana, pe-un buric de munte, la locul ce-i zicea ‘La Pişătoare’, că izvodea fir de apă limpede ce se prăvălea în prăpastie, şi-a ales acolo scaun de mânăstire”. Compozitorul membru al Institutului Franţei: „trebuie că se întâmplă ceva misterios în Oltenia, acolo, în adâncurile de unde pornesc iradiaţiile emoţionale care transformă cântecele în vrăji, şi cântăreţele în păsări măiestre”.

Ilinca Dumitrescu, într-un interviu: „Fratele tatălui meu a fost compozitorul Gheorghe Dumitrescu. Cei trei veri primari – muzicieni: violonistul şi compozitorul Ştefan Rodescu (stabilit la Paris de mulţi ani, concert-maestru solist al uneia dintre cele mai importante orchestre franceze – „Île-de-France”) şi soţia sa, Marie-Laure, violonistă de origine franceză; pianistul şi compozitorul Tudor Dumitrescu, dispărut tragic la cutremurul din 1977; pianista şi profesoara Oana Velcovici-Rădulescu şi soţul său Corneliu Rădulescu, la rândul său pianist şi profesor. Aş mai aminti şi pe unchiul Alexandru Şerban, actor, societar al Teatrului Naţional din Cluj, frate al bunicului meu din partea mamei, Nicolae Şerban. Sau, şi mai demult, în sec. al XIX-lea, pe pictorul Dumitru Marinescu – rudă din partea bunicii mele materne –, stabilit în Franţa şi având carieră în epocă. Mai sunt şi alţii, familia mea are multe ramificaţii. /…/ Şi, aşa cum spunea mama mea în poezia „Lebăda”: „Gâtul tău,/ Ca o cravaşă de fildeş,/ Ţine-l drept peste ape…// Ochiul tău, / Ţintă spre cer …/ Ceru-i aproape…// Strânge umbra florilor/ Sub aripa ta,/ Şi priveşte mereu spre înalt,/ Sufletul meu, / Lebăda mea…”. O poezie-testament.”

“Gheorghe Dumitrescu (1914-1996) face parte dintre acei compozitori care s-au identificat cu spiritual cântecului popular românesc şi a creat în acest sens un număr mare de lucrări cantabile, simple, deosebit de accesibile. Lista opusurilor sale de-a dreptul impresionantă, cuprinzând toate genurile musicale;cântece de masă, muzică instrumentală, muzică de cameră, lucrări simfonice, lucrări concertante, ample opera şi oratorii, muzică de scenă, şi muzică de film. Muzica vocală – şi mai ales cea corală- constituie o dimensiune importantă a creaţiei sale, cea mai apropiată de temperamental său artistic, şi conţine un număr mare de piese concepute pentru cor de voci egale, cor mixt şi cor bărbătesc. Multe din creaţiile sale corale au fost incluse în creaţiile sale vocal-simfonice şi de operă: oratoriul Tudor Vladimirescu, Cantata festivă, operele Ion Vodă cel cumplit, Meşterul Manole, dar şi creaţii a cappella: Foicica bobului, Cântec din Oaş, Cântecele Oltului.

Tudor Dumitrescu a debutat în calitate de pianist în timpul liceului, participând la concertele de tineret susţinute de Ateneul Român. Au urmat recitaluri la Radioteleviziune şi participarea la Festivalul Naţional al Tinerilor Muzicieni. De-a lungul carierei sale, susţine în ţară recitaluri individuale, alături de orchestre simfonice (Bucureşti, Cluj-Napoca, Satu Mare, Craiova, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Galaţi) sau în diferite ansambluri camerale. Este prezent în emisiuni radiofonice şi televizate. Este remarcat pentru prima oară în afara ţării la ediţia din 1973 a Festivalului Interforum, organizat la Fertőd, Ungaria; piesa cu care intră în concurs este Sonata de Franz Liszt.[ Peste hotare, mai susţine recitaluri la Weimar, Geneva şi în Polonia, fiind acompaniat de filarmonicele din Jena şi Weimar. Repertoriul său include lucrări de Domenico Scarlatti, Johann Sebastian Bach, Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven, Frédéric Chopin, Franz Liszt, Johannes Brahms, Piotr Ilici Ceaikovski, Serghei Rahmaninov, Alecsandr Skriabin, Serghei Prokofiev, George Enescu etc. Discografia sa cuprinde înregistrări din concert efectuate de Radiodifuziunea Română.

Tânărul compozitor a scris piese pentru pian, lieduri, o lucrare pentru violoncel solo, un sextet pentru corn francez şi coarde ş.a. În viziunea compozitorului Doru Popovici, muzicii lui Dumitrescu „nu-i lipseşte cantabilitatea de amplă respiraţie, după cum nici combinaţiile armonice cromatice îndrăzneţe nu îi sunt necunoscute. Relevă o mare afinitate pentru varietatea ritmică şi timbrală şi, totodată, un apreciabil simţ al arhitecturii. Muzica lui – ca şi arta-i interpretativă – se înscrie în orbita unui neoromantism cu nostalgii clasice. Nu odată recurge la intonaţii populare, pe care reuşeşte să le «alchemizeze» şi să le integreze expresiv în neliniştitul său discurs sonor.

Ultimul proiect de program al lui Dumitrescu, redactat cu câteva zile înaintea cutremurului, viza un recital pianistic la Ateneul Român, în luna aprilie. El cuprindea Sonatele op. 9, nr. 4 (în Mi     major) şi op. 10, nr. 2 (în Re major) de Ludwig van Beethoven şi Sonata în fa minor, op. 5, de Johannes Brahms.

            Ilinca Dumitrescu are o discografie semnificativă, în România şi S.U.A., cu lucrări de Scarlatti (cele 14 Sonate au fost considerate în 1986 de către “International Record Critics Award”, reunit la New York, printre cele mai bune albume ale anului, stând alături de cele ale unor Emil Gilels, Radu Lupu, Murray Perahia, Bernard Haitink, Claudio Abbado, Riccardo Muti, Mstislav Rostropovici, Placido Domingo, cf. articolului “Cele mai bune discuri ale anului” în “Journal de Genève”,19 iulie 1986), Mozart, Beethoven, Schumann, Liszt, Enescu. Repertoriul său extrem de vast include lucrări din epoci şi stiluri diverse – concerte cu orchestră (marile opusuri din creaţia clasică şi romantică), piese de recital solo (printre care programe de autor – Bach, Scarlatti, Mozart, Beethoven, Chopin, Schumann, Schubert), muzică de cameră, lied, o preocupare aparte fiind promovarea muzicii româneşti clasice şi contemporane, dar şi a creaţiei universale din sec.XX.
Iar familia Dumitrescu. Mă gândisem, actually, la imnuri. De ce văzusem skalzii epici, până la Wagner, printre himnodişti? Atunci şi Poem psaltic (1940) de Gheorghe Dumitrescu ori Symphony of Psalms de Igor Stravinsky. Iarăşi Homer, protoepic, muzical, cu Phoebus Apollo (de tine cântă şi lebăda cu voce limpede bătând din aripi), Apollo Pythianul (când îşi înstrunează lira în imnuri despre darurile zeilor şi suferinţele oamenilor, Graţiile pletoase şi anotimpurile vesele dansează cu Armonia, Hebe, Afrodita), Apollo Delianu (cel mai dulce cântăreţ, orbul din stâncosul Chios), nu fără Pan (pantes – delectând toate inimile cu fluierele-i de trestie, neîntrecut nici de păsări, între coruri de nimfe şi ecouri).

În Vede, nada este şi sunet şi zgomot. Ca şi logosul, shabda Brahman este dumnezeul cuvânt. Universul se naşte din sunet şi dispare prin el. Agni, te chem – începe Rigveda. Om, glorie întru Samaveda . Revarsă-te, o, Soma, dulce degustului lui Indra (întreaga mandala/cartea a 9-a a Rigveda, ca şi bună parte din Samaveda sunt dedicate poţiunii mistice Soma Pavamana). Faraonicul Anten glorifică soarele divin – o, singur zeu, cum altul nu mai este – în consonanţă cu Psalmul 104.

Soma oltenească va fi transformând muzica şi în doctorate e.g.:

Ion Dumitrescu – Idealuri şi afirmări – Luminiţa-Carmen Gheorghe („Se remarcă opţiunea sa pentru estetica clasică (în creaţia simfonică predomină forma de sonată, suită, lied), care se îmbină cu predilecţia pentru genuri populare specifice folclorului românesc (doina, balada, cântecul şi jocul popular)”;

Dramaturgia şi retorica muzicii în liturghie, în cântul vocal cultic creştin – Theodore Coresi („…lucrarea focalizează valori ale muzicii de cult în limba greacă, latină, germană – ca expresii ale celor trei mari confesiuni – la care se adaugă limba franceză, rusă, bulgară şi mai ales română. Toate lucrările analizate sunt urmărite din punctele de vedere ale evoluţiei retoricii şi dramaturgiei, scoţând în evidenţă trăsături stilistice inedite, utile unor interpretări adecvate din perspective ecumenice.”);

Mariologia în muzica românească de tradiţie bizantină, sec. XIX-XX  – Eugen-Dan Drăgoi („lucrarea de faţă, prin structura ei şi modul în care îmbină abordări diferite (teologie dogmatică, traductologie, istorie a cultului, muzicologie, bizantinologie etc.) reuşeşte să impună o nouă privire asupra unui vast domeniu de cercetare cum este mariologia muzicală românească de tradiţie bizantină, dintr-o perspectivă transdisciplinară şi integratoare.”);

Armonica de gură – această necunoscută – Cornel Ionescu;

Cultura muzicală românească de tradiţie românească bizantină din zona Neamţ – secolele XVIII – XX  – Pavel Lungu („ În partea a II-a intitulată „Reprezentanţii culturii muzicale de tradiţie bizantină din Mânăstirea Neamţ de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1819” sunt prezentaţi: Anastasie Vaias, Iosif Moldoveanul Schismonahul, Zosimo Monahul, Theodor Popovici, Visarion Ieromonahul, Dorothei Iordachin Ieromonahul, Agapie Râscanu Schismonahul. Apoi se referă la contribuţiile altor personalităţi monahale de la mânăstirile din zona Neamţ – Bistriţa – Ceahlău, pentru a încheia cu seminariile monahale şi şcolile bisericeşti de la Mânăstirea Neamţ.”);

Muzica un reper al interpretării actoriceşti – Mitică Lupu („teatrul ca muzică, filmul muzical, spectacolul muzical de televiziune, teatrul muzical. Lucrarea se încheie cu problemele aplicative ale formării interpretării actoriceşti prin muzică: vocea şi tehnica vocală, urechea, dramaturgia muzicală şi pregătirea spectacolului.);

Colindul tradiţional din Mărginimea Sibiului – Paul Valentin Miereanu;

Vocea umană în complexul instrumentelor muzicale – Radu Mihuţ;

Muzica în paginile scriitorilor români interbelici – Lucian Blaga, Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran – Luminiţa-Heliana Munteanu („Geniul reprezentativ al lui Lucian Blaga şi triada Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran se constituie într-un savant contrapunct al unicităţii atât de complexe a unei biografii culturale. La capătul unui parcurs pe cât de complicat, pe atât de incitant s-a deschis o „cale estetică” a perceperii fenomenului muzical, înscris în practica artei, şi structurarea experienţei comune a domeniului artistic. Filozofia lor are ca rază de acţiune deplină arta, abstractizarea artistică şi metafora muzicală în ordinea sensibilităţii metafizice. Imaginaţia artistică şi creativitatea religioasă ce vorbesc despre sens, ar putea să apropie diversitatea şi unicitatea limbajului de idei şi indică o angajare – specifică temperamentului fiecăruia dintre ei – febrilă în operaţii intelectuale al căror scop final este recunoaşterea şi restituirea esenţei muzici, o pledoarie pentru diversitate şi creativitate.”)

Rcunoaşte-voi tare şi mare, Ahuramzda (Zarathustra). Adaosul imnografic inconştient de pe aici va fi dând şah măreţului tabu ori bumerang ori totem: „Comuniştii transformaseră Bibliile în hârtie igienică, Democraţia îneacă literatura în lăturile pornografiei” (Ion Dumitrescu, 1993)

 

NICHITA  STĂNESCU

 

Polul viitorului

 

Miine, chiar miine,
nu mai departe decit miine
cind zorii
ridicindu-se pe orizont vor vesti:
Iata,
aceasta e ziua de miine!
Noi ii vom spune, –
o, te cunoastem
ca pe o amintire din copilarie.
Tu ai fost in mijlocul nostru
mereu,
iti stim statura si chiar
toate obiceiurile tale.
Cumva,
il cunoastem chiar si pe cel
care urmeaza sa vina dupa tine, —
il cunoastem
ca pe o amintire petrecuta in adolescenta
Fii bine venit aci,
totul e pregatit sa te intimpine,
casa pe care voiai s-o ridici
e gata inaltata;
nu-ti mai ramine decit
sa-ti alegi
unde, in care incapere ti-ar placea
sa locuiesti.
Miine, chiar miine,
nu mai departe decit miine

vei spune si tu alaturi de noi
sau de fiii nostri,
sau de fiii fiilor nostri, –
ca rosul acesta
al existentelor noastre
e rosul vertical,
rosu, rosu vertical,
cascada, panta de deal
saltind din oul secundei
ovalul de ou,
si infatisat noua
ca un ecou
pe care sfera-l intinde
oricind si oriunde
nastere, zestre
a lui
A FI schimbindu-se in
ESTE.

 

 

ION NICOLESCU

Alma Venus

noi cavaleri ai doinei noi liberi cetateni
din dragoste ne nastem din soare si polen
aluat al nemuririi pastori si militari
cu podul palmei viata ne-o mangai si ne-o ari
noi freamatul de codri noi lanciile lui
noi nu suntem o tara onor a nimanui

vom fi stramosii vostri urmasi ne tineti minte
o clipa-n care-o mana de oameni si cuvinte
au pus un pic de suflet un pic de tricolor
ca sa-ti ramana toate in vis la locul lor
ca sa-ti ramana hora oratia-n pridvor
am pus si trup si suflet la inaltarea lor

noi fiii tai nu ardem pe rug cuvinte mari
noi te rugam cu piatra batrana de hotar
noi te rugam cu brazda de sange de sub plug
noi fiii tai nu ardem cuvinte mari pe rug
noi fiii tai nu suntem a mare sau a mic
noi te rugam cu viata si nu cerem nimic

tot ce doreste tara asa se implineasca
moldova si ardealul si tara romaneasca
sa aiba vecinic pace si dragoste sa nasca
moldova si ardealul si tara romaneasca
moldova si ardealul si tara romaneasca
copii frumosi si liberi si vivat sa traiasca
Traiasca Romania Traiasca Tricolorul
Traiasca – Alma Venus – Maria Sa Poporul

 

ARTUR SILVESTRI, DE DOUĂ ORI OCULT(AT)

            Ocultul literar, are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre – un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).

Specularea patetică a dimensiunii brâncoveneşti a modelului românesc – “De fapt, amândoi sunt martirii unei Biserici ce nu s-a întemeiat” – fusese precedată, în alt registru, ocultat tot “în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul, pluguşorul, ‘Steaua mascată’, ‘clopotele’, însă şi ‘Iordănitul’ de pe 7 ianuarie, ‘Gurbanul’ de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză. Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).

Acest autor nu are nevoie de Tabula Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de ficţionism protocronist, iar, la urma urmei – “Gânduri de noapte; ‘case’; tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu există timp” (ibid. p. 39)/…/”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea ‘clăditului’ şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă ‘numele clipei aceleia’ ci o desemnează prin perifrază (‘când o fi să fie’) ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă fără un conţinut lămuritor (‘la moment’, ‘la mutare’, ‘când n-o mai fi nevoie’). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un ‘sfârşit de timp’. Însă într-un fel este şi un ‘sfârşit al timpului colectiv’ ori, mai bine spus, al ‘timpului ce priveşte un trib”

Artur Silvestri îşi autoocultează timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.

 

Scrisori primite pe e-mail de la Artur Silvestri

20 Ianuarie 2008 , Cuviosul Eftimie cel Mare, Sfintii Mucenici Vas si Eusebiu

Draga Domnule George Anca,
Am vazut , cu placere, ca ati trimis mai multe texte catre revistele on-line editate de ARP (pentru detalii, puteti vedea indrumari catre cele 100 de pagini web, reviste periodice si ” documentare”, create la initiativa mea in anul trecut ).Aceasta dorinta de a colabora ma bucura si imi da sentimentul ca , alaturi de cele cateva sute de autori din toata lumea cu care suntem in contacte stranse , vom face si cu Domnia Voastra aceeasi infratire in bine, atat de necesara azi.
Fotografia Domniei Voastre as lua-o de aici:
http://images.google.com/imgres?imgurl=http://www.arenotech.org/2006/timisoara/anca.jpg&imgrefurl=http://www.arenotech.org/2006/technologie_de_la_reconnaissance_georges_anca.htm&h=218&w=400&sz=6&hl=en&start=1&sig2=ENgwAZqhYmAR_NQQ71X4oA&um=1&tbnid=Y6__UBypwLhB7M:&tbnh=68&tbnw=124&ei=EWyTR7CHOYvk-ALozeWxDg&prev=/images%3Fq%3Dgeorge%2Banca%26svnum%3D10%26um%3D1%26hl%3Den%26sa%3DN
daca nu trimiteti alta;dar tot la acea pagina web mai este o propunere a Bibliotecii , in frantuzeste, care ar putea incapea in revista ETOILE DU DANUBE , la pagina web www.etoile-du-danube.com aflata in definitivare , fiind gata de a fi oficializata pe la sfarsitul lunii.
Un punct de vedere la aceste teme mi-ar fi de folos.
Cu doriri de bine,
Dr.Artur Silvestri

Wednesday, March 26, 2008 12:05 AM

Draga Domnule George Anca,
Aveti aici ceva care va intereseaza , din pacate, in mod direct . www.monitor-imobiliar.com. Alaltaieri am aflat despre situatie si nu stiu ce solutie ar putea exista in imediat. Poate ne intalnim , daca aveti bunavointa, dupa 15 Aprilie curent, cand vom fi in Romania .
Cu drag si doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

Tuesday, May 6, 2008 2:16 AM

Draga Domnule George Anca,
Avand o raceala care imi afecteaza vocea si ma tine in casa , nu am sa pot participa la reuniunea de Marti ; sper ca va fi o dezbatere interesanta , asa cum o arata programul trimis (aparut si in MONITORUL CULTURAL www.monitor-cultural.com ).
Sper ca , intr-un interval oarecare , sa va pot intalni.
Cu doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

31 Mai 2008 , Sf.Mucenici Ernie, Eusebie si Haralambie

Draga si iubite Domnule George Anca,
Imi cer iertare pentru amanarea raspunsurilor la scrisori primite in saptamanile trecute dar lucrez din greu la terminarea catorva carti proprii si a trei “volume colective”pe care le-am promis ca vor aparea si as vrea sa ma tin de cuvant . Aceasta munca va mai tine o vreme si, prin urmare , nu am intotdeauna capacitatea de a reactiona prompt . Bineinteles ca imi fac culpa pentru  astfel  de intarzieri dar practic nu am solutie si nadajduiesc ca oamenii care scriu si lucreaza cu staruinta sa ma inteleaga .
Nu imi amintesc daca exista teme ramase suspendate intre cele care va implica sau daca anumite texte trimise catre redactie sunt intarziate nepermis de mult ;daca sunt asemenea cazuri, as ruga sa imi comunicati . Asteptam , cu aceeasi solidaritate , orice creatii sau consemnari credeti ca ar utile pentru aparitie  sau , asacum s-a mai intamplat, scurte informatii despre ce faceti, ce scrieti sau ce proiecte aveti . Esentialul in aceste vremuri este, cred, sa nu stam pe loc si cu mainile in san .
Cat despre toate celelalte ce se intampla in jurul nostru,intre care unele , de fapt destule, ne ating sau ne supara , numai Dumnezeu stie ce e mai bine ;dar nadajduim in asezarea tuturora la randuiala si la vechile -si sanatoasele -principii de ingaduinta si bunavoire.
V-as ruga sa-mi scrieti cand aveti ceva care credeti ca trebuie impartasit si nu uitati ca sunt alaturi de toti cei ce incearca sa lase o urma in timp , indiferent daca ei au intelegere sau atentie fata de ceea ce fac altii .
Multumesc , de asemenea, si pentru cele ce ati avut gentiletea sa scrieti despre o carte recenta a mea ,o consemnare subtila de unde am constatat cu multumire ca exista argumente in a continua ceea ce am inceput , macar in tematica expusa in acel volum.
Cu doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

21 Septembrie 2008 , Sf.Apostol Codrat , Sf.Prooroc Iona, Odovania Praznicului Inaltarii Sfintei Cruci

Draga  Domnule George Anca ,
Revenind joi in Romania dupa o absenta lunga , m-am gandit ca ar fi de folos sa facem o intalnire cat mai curand in ideea de a vedea ce se poate intreprinde in viitor , tinand, poate, un contact mai strans decat cel ce a fost pana acum.
Daca sunteti in Bucuresti , v-as ruga sa imi dati un semn ; daca veti putea, v-as invita sa luam pranzul impreuna intr-una din zilele ce urmeaza .
Cu drag si doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

8 Octombrie 2008 , Cuvioasa Pelaghia, Sf. Taisia
Draga Domnule George Anca,
Eram convins ca inca mai sunteti plecat in tara ( asa cum retinusem la intalnirea , foarte placuta, avuta nu demult ) cand am citit -si am publicat de indata – ca doriti sa demisionati .
Dupa cateva zile am mai citit si cateva scrisori de sustinere (nu stiu daca destinate publicarii ) , de altfel previzibile intr-un context cum este cel de fata .
Desi am o stare de sanatate rea -si lucrez foarte putin acum-  cateva pareri v-as impartasi .
Fiind , totusi, explicabila din motive diverse (unele poate doar banuite ) decizia mi s-a parut intrucatva impulsiva dar sunt dator sa va sustin in tot ceea ce veti intreprinde . Astfel incat e util sa stiti(dar cred ca stiti ) ca nu fac parte dintre cei care uita cine sunteti numai fiindca nu veti mai avea , candva, un numar de telefon unde sa raspunda o secretara .
Mi-ar fi de folos sa aflu ca aveti zile mai senine decat cele de pana acum.Nu ezitati sa imi vorbiti despre ele .
Cu drag ,

Dr.Artur Silvestri

19 Octombrie 2008 , Sf. Prooroc Ioil , Sf. Mucenici Uar , Felix Preotul si Eusebiu diaconul

Draga Domnule George Anca,
Imi cer iertare ca nu raspund prompt . Starea mea de sanatate este rea de mai multe saptamani si ma impiedica aproape cu totul de la lucru .Cum despre cele ce mi se intampla nu vorbesc decat atunci cand nu se mai poate altfel , nu am sa staruiesc in aceasta tema .
Imi pare bine ca ati reusit sa iesiti in chip pozitiv  din conjunctura potrivnica de deunazi desi banuiam ca nu se va intampla altfel si,deci, ca veti cunoaste un deznodamant rezonabil . Cele ce mi-ati scris constituie bune premize ce se pot transforma cu timpul in realizari sigure si stabile . Poate , cand am sa ma inzdravenesc , sa reluam dialogul practic de unde l-am lasat . Am sa rog pe redactorii nostri sa se ingrijeasca de scrisele trimise cu un timp in urma si pe care am observat ca , din neglijenta (si fiindca nimeni nu e perfect decat numai Dumnezeu ) , nu le-am trimis catre publicare;nu sunt multe dar sunt, si imi dau un sentiment neplacut, de parca as fi imbatranit atat de mult incat nu mai stiu ce trebuie sa fac.

Cu drag si doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

 

SRI AUROBINDO

 

The Future Poetry

I.  The Mantra

IT IS not often that we see published in India literary criticism which is of the first order, at once discerning and suggestive, criticism which forces us both to see and think. A book which recently I have read and more than once reperused with a yet unexhausted pleasure and fruitfulness, Mr. James Cousins’ New Ways in English Literature, is eminently of this kind. It raises thought which goes beyond the strict limits of the author’s subject and suggests the whole question of the future of poetry in the age which is coming upon us, the higher functions open to it —as yet very imperfectly fulfilled,—and the part which English literature on the one side and the Indian mind and temperament on the other are likely to take in determining the new trend. The author is himself a poet, awriter of considerable force in the Irish movement which has given contemporary English literature its two greatest poets, and the book on every page attracts and satisfies by its living force of style, its almost perfect measure, its delicacy of touch, its fineness and depth of observation and insight, its just sympathy and appreciation.

For the purpose for which these essays have been, not indeed written, but put together, the criticism, fine and helpful as it is, suffers from one great fault,—there is too little of it. Mr. Cousins is satisfied with giving us the essential, just what is necessary for a trained mind to seize intimately the spirit and manner and poetic quality of the writers whose work he brings before us. This is done sometimes in such a masterly manner that even one touch more might well have been a touch in excess. The essay on Emerson is a masterpiece in this kind; it gives perfectly in a few pages all that should be said about Emerson’s poetry and nothing that need not be said. But some of the essays, admirable in themselves, are too slight for our need. The book is not indeed intended to be exhaustive in its range.Mr. Cousins wisely takes for the most part,—there is one notable exception, —writers with whom he is in close poetical sympathy or for whom he has a strong appreciation; certain names which have come over to our ears with some flourish of the trumpets of renown, Thompson, Masefield, Hardy, do not occur at all or only in a passing allusion. But still the book deals among contemporary poets with Tagore, A. E. and Yeats, among recent poets with Stephen Phillips, Meredith, Carpenter, great names all of them, not to speak of lesser writers. This little book with its 135 short pages is almost too small a pedestal for the figures it has to support, not, be it understood, for the purposes of the English reader interested in poetry, but for ours in India who have on this subject a great ignorance and, most of us, a very poorly trained critical intelligence. We need something a little more ample to enchain our attention and fix in us a permanent interest; a fingerpost by the way is not enough for the Indian reader, you will have to carry him some miles on the road if you would have him follow it.

But Mr. Cousins has done a great service to the Indian mind by giving it at all a chance to follow this direction with such a guide to point out the way. The English language and literature is practically the only window the Indian mind, with the narrow and meagre and yet burdensome education given to it, possesses into the world of European thought and culture; but at least as possessed at present, it is a painfully small and insufficient opening. English poetry for all but a few of us stops short with Tennyson and Browning, when it does not stop with Byron and Shelley. A few have heard of some of the recent, fewer of some of the contemporary poets; their readers are hardly enough to make a number. In this matter of culture this huge peninsula, once one of the greatest centres of civilisation, has been for long the most provincial of provinces; it has been a patch of tilled fields round a lawyer’s office and a Government cutcherry, a cross between a little district town and the most rural of villages, at its largest a dried-up bank far away from the great stream of the world’s living thought and action, visited with no great force by occasional and belated waves, but for the rest a bare field for sluggish activities, the falsest possible education, a knowledge always twenty-five or fifty years behind the time. The awakening brought by the opening years of the twentieth century has chiefly taken the form of a revival of cultural patriotism, highly necessary for a nation which has a distinctive contribution to make to the human spirit in its future development, some new and great thing which it must evolve out of amagnificent past for the opening splendours of the future; but in order that this may evolve rapidly and surely, it needs a wide and sound information, a richer stuff to work upon, a more vital touch with the life and master tendencies of the world around it. Such books as this will be of invaluable help in creating what is now deficient.

The helpfulness of this suggestivework comes more home to me personally because I have shared to the full the state of mere blank which is the ordinary condition of the Indian mind with regard to its subject. Such touch as in the intellectual remoteness of India I have been able to keep up with the times, had been with contemporary continental rather than contemporary English literature. With the latter all vital connection came to a dead stop with my departure from England a quarter of a century ago; it had for its last events the discovery of Meredith as a poet, in his Modern Love, and the perusal of Christ in Hades,—some years before its publication,—the latter an unforgettable date. I had long heard, standing aloof in giant ignorance, the great name of Yeats, but with no more than a fragmentary and mostly indirect acquaintance with some of his work; A. E. only lives for me in Mr. Cousins’ pages; other poets of the day are still represented in my mind by scattered citations. In the things of culture such a state of ignorance is certainly an unholy state of sin; but in this immoral and imperfect world even sin has sometimes its rewards, and I get that now in the joy and light of a new world opening to me all in one view while I stand, Cortez-like, on the peak of the large impression created for me by Mr. Cousins’ book. For the light we get from a vital and illuminative criticism from within by another mind can sometimes almost take the place of a direct knowledge.

There disengages itself from these essays not so much a special point of view as a distinctive critical and literary temperament, which may be perhaps not so much the whole mind of the critic as the response to his subject in a mind naturally in sympathy with it.Mr. Cousins is a little nervous about this in his preface; he is apprehensive of being labelled as an idealist. The cut and dried distinction between idealism and realism in literature has always seemed to me to be a little arbitrary and unreal, and whatever its value in drama and fiction, it has no legitimate place in poetry. What we find here is a self-identification with what is best and most characteristic of a new spirit in the age, a new developing aesthetic temper and outlook,—or should we rather say, inlook? Its mark is a greater (not exclusive) tendency to the spiritual rather than the merely earthly, to the inward and subjective than the outward and objective, to the life within and behind than to the life in front, and in its purest, which seems to be its Irish form, a preference of the lyrical to the dramatic and of the inwardly suggestive to the concrete method of poetical presentation. Every distinctive temperament has naturally the defect of an insufficient sympathy, often a pronounced and intolerant antipathy towards all that departs from its own motives. Moreover contemporary criticism is beset with many dangers; there is the charm of new thought and feeling and expression of tendency which blinds us to the defects and misplaces or misproportions to our view the real merits of the expression itself; there are powerful cross-currents of immediate attraction and repulsion which carry us from the true track; especially, there is the inevitablewant of perspectivewhich prevents us from getting a right vision of things too near us in time. And if in addition one is oneself part of a creative movement with powerful tendencies and a pronounced ideal, it becomes difficult to get away from the standpoint it creates to a larger critical outlook. From these reefs and shallows Mr. Cousins’ sense of measure and justice of appreciation largely, generally indeed, preserve him, though not, I think, quite invariably. But still it is not a passionless, quite disinterested criticism which we get or want from this book, but a much more helpful thing, an interpretation of work which embodies the creative tendencies of the time by one who has himself lived in them and helped both to direct and to form. Mr. Cousins’ positive criticism is almost always fine, just and inspired by a warm glow of sympathy and understanding tempered by discernment, restraint and measure; whatever the future critic, using his scales and balance, may have to take away from it, will be, one would imagine, only by way of a slight alteration of stress here and there. His depreciations, though generally sound enough, are not, I think, invariably as just as his appreciations. Thus his essay on the work of J. M. Synge, “The Realist on the Stage”, is, in sharp distinction from the rest of the book, an almost entirely negative and destructive criticism, strong and interesting, but written from the point of view of the ideals and aims of the Irish literarymovement against a principle of work which seemed entirely to depart from them; yet we are allowed to get some glimpse of a positive side of dramatic power which the critic does not show us, but leaves us rather to guess at.Mr. Cousins seems to me to take the dramatist’s theory of his own art more seriously than it should be taken; for the creator can seldom be accepted—there may of course be exceptions, rare instances of clairvoyant self-sight—as a sound exponent of his own creative impulse. He is in his central inspiration the instrument of a light and power not his own, and his account of it is usually vitiated, out of focus, an attempt to explain the workings of this impersonal power by motives which were the contribution of his own personal effort, but which are often quite subordinate or even accidental side-lights of the lower brain-mind, not the central moving force.

Mr. Cousins has pointed out clearly enough that art can never be a copy of life. But it is also true, I think, that that is not the secret object of most realism, whatever it may say about itself; realism is in fact a sort of nether idealism, or, perhaps more correctly, sometimes an inverse, sometimes a perverse romanticism which tries to get a revelation of creative truth by an effective force of presentation, by an intensity, often an exaggeration at the opposite side of the complex phenomenon of life. All art starts from the sensuous and sensible, or takes it as a continual point of reference or, at the lowest, uses it as a symbol and a fount of images; even when it soars into invisible worlds, it is from the earth that it soars; but equally all art worth the name must go beyond the visible, must reveal, must show us something that is hidden, and in its total effect not reproduce but create. We may say that the artist creates an ideal world of his own, not necessarily in the sense of ideal perfection, but a world that exists in the idea, the imagination and vision of the creator. More truly, he throws into significant form a truth he has seen, which may be truth of hell or truth of heaven or an immediate truth behind things terrestrial or any other, but is never merely the external truth of earth. By that ideative truth and the power, the perfection and the beauty of his presentation and utterance of it his work must be judged.

Some occasional utterances in this book seem to spring from very pronounced idiosyncrasies of its distinctive literary temperament or standpoint and cannot always be accepted without reservation. I do not myself share its rather disparaging attitude towards the dramatic form and motive or its comparative coldness towards the architectural faculty and impulse in poetry. When Mr. Cousins tells us that “its poetry and not its drama, will prove to be the thing of life” in Shakespeare’s work, I feel that the distinction is not sound all through, that there is a truth behind it, but it is overstated. Or when still more vivaciously he dismisses Shakespeare the dramatist to “a dusty and reverent immortality in the libraries” or speaks of the “monstrous net of his life’s work” which but for certain buoys of line and speech “might sink in the ocean of forgetfulness,” I cannot help feeling that this can only be at most the mood of the hour born of the effort to get rid of the burden of its past and move more freely towards its future, and not the definitive verdict of the poetic and aesthetic mind on what has been so long the object of its sincere admiration and a powerful presence and influence. Perhaps I am wrong, I may be too much influenced by my own settled idiosyncrasies of an aesthetic temperament and being impregnated with an early cult for the work of the great builders in Sanskrit and Greek, Italian and English poetry. At any rate, this is true that whatever relation we may keep with the great masters of the past, our present business is to go beyond and not to repeat them, and it must always be the lyrical motive and spirit which find a new secret and begin a new creation; for the lyrical is the primary poetical motive and spirit and the dramatic and epic must wait for it to open for them their new heaven and new earth.

I have referred to these points which are only side issues or occasional touches in Mr. Cousins’ book, because they are germane to the question which it most strongly raises, the future of English poetry and of the world’s poetry. It is still uncertain how that future will deal with the old quarrel between idealism and realism, for the two tendencies these names roughly represent are still present in the tendencies of recent work. More generally, poetry always sways between two opposite trends, towards predominance of subjective vision and towards an emphasis on objective presentation, and it can rise too beyond these to a spiritual plane where the distinction is exceeded, the divergence reconciled. Again, it is not likely that the poetic imagination will ever give up the narrative and dramatic form of its creative impulse; a new spirit in poetry, even though primarily lyrical, is moved always to seize upon and do what it can with them,—as we see in the impulsion which has driven Maeterlinck, Yeats, Rabindranath to take hold of the dramatic form for self-expression as well as the lyrical in spite of their dominant subjectivity. We may perhaps think that this was not the proper form for their spirit, that they cannot get there a full or a flawless success; but who shall lay down rules for creative genius or say what it shall or shall not attempt? It follows its own course and makes its own shaping experiments. And it is interesting to speculate whether the new spirit in poetry will take and use with modifications the old dramatic and narrative forms, as did Rabindranath in his earlier dramatic attempts, or quite transform them to its own ends, as he has attempted in his later work. But after all these are subordinate issues.

It will be more fruitful to take the main substance of the matter for which the body of Mr. Cousins’ criticism gives a good material. Taking the impression it creates for a startingpoint and the trend of English poetry for our main text, but casting our view farther back into the past, we may try to sound what the future has to give us through the medium of the poetic mind and its power for creation and interpretation. The issues of recent activity are still doubtful and it would be rash tomake any confident prediction; but there is one possibility which this book strongly suggests and which it is at least interesting and may be fruitful to search and consider. That possibility is the discovery of a closer approximation to what we might call the mantra in poetry, that rhythmic speech which, as the Veda puts it, rises at once from the heart of the seer and from the distant home of the Truth,—the discovery of the word, the divine movement, the form of thought proper to the reality which, as Mr. Cousins excellently says, “lies in the apprehension of a something stable behind the instability of word and deed, something that is a reflection of the fundamental passion of humanity for something beyond itself, something that is a dim shadowing of the divine urge which is prompting all creation to unfold itself and to rise out of its limitations towards its Godlike possibilities.” Poetry in the past has done that in moments of supreme elevation; in the future there seems to be some chance of its making it a more conscious aim and steadfast endeavour.

 

 

EUGENE POTTIER

 

L’Internationale

I

Debout les damnés de la terre!
Debout les forçats de la faim!
La raison tonne en son cratère,
C’est l’éruption de la fin.
Du passé, faisons table rase,
Foule esclave debout! debout!
Le monde va changer de base:
Nous ne sommes rien, soyons tout!

Refrain

C’est la lutte finale,
Groupons-nous, et demain
L’Internationale,
Sera le genre humain.
C’est la lutte finale,
Groupons-nous, et demain
L’Internationale,
Sera le genre humain.

II

Les rois nous saoulaient de fumée,
Paix entre nous, guerre aux tyrans!
Appliquons la grève aux armées,
Crosse en l’air et rompons les rangs!
S’ils s’obstinent ces cannibales,
A faire de nous des héros,
Ils sauront bientôt que nos balles
Sont pour nos propres généraux!

(Au refrain)

III

Il n’est pas de sauveurs suprêmes,
Ni dieu, ni César, ni tribun,
Producteurs, sauvons-nous nous-mêmes!
Décrétons le salut commun!
Pour que le voleur rende gorge,
Pour tirer l’esprit du cachot,
Soufflons nous-mêmes notre forge,
Battons le fer quand il est chaud!
(Au refrain)

IV

L’Etat comprime et la loi triche,
L’impôt saigne le malheureux;
Nul devoir ne s’impose au riche,
Le droit du pauvre est un mot creux:
C’est assez languir en tutelle,
L’Egalité veut d’autres lois:
” Pas de droits sans devoirs, dit-elle,
Egaux, pas de devoirs sans droits! ”
(Au refrain)

V

Hideux dans leur apothéose,
Les rois de la mine et du rail
Ont-ils jamais fait autre chose
Que dévaliser le travail?
Dans les coffres-forts de la bande,
Ce qu’il a créé s’est fondu,
En décrétant qu’on le lui rende,
Le peuple ne veut que son dû
(Au refrain)

VI

Ouvriers, paysans, nous sommes
Le grand parti des travailleurs;
La terre n’appartient qu’aux hommes,
L’oisif ira loger ailleurs.
Combien de nos chairs se repaissent!
Mais si les corbeaux, les vautours,
Un de ces matins disparaissent,
Le soleil brillera toujours!
(Au refrain)

Eugène Pottier

(Ajout…un siècle plus tard) par: Jean-Claude Sestier

VII

La monarchie républicaine
Instaurée par des renégats
Profite à ces énergumènes
Et nous payons les dégâts.
Que les courtisans se déchirent,
Par suicide et meurtre au sérail,
Pointons les en ligne de mire
Et donnons leur du vrai travail!
(Au refrain)

VIII

Quoi de plus cruel que de croire
Toute une vie en des truands
Qui ne recherchent que des poires
Afin de les saigner à blanc!
Laisserons-nous tous ces vampires
Finir leur vie sans châtiment?
Ces bouffons ne nous font pas rire,
Le sang se lave par le sang!
(Au refrain)

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii