Cuvânt și iubire

De  câte  ori  citesc  câte  o  poezie  în  ziare,  reviste,  pe internet, ori pe unde mai publică  talentatul  poet  Mugurel Puşcaş, o recitesc de mai multe ori pentru ca sufletul meu să se încarce cu frumos şi bucurie, să se înfioreze şi să se înalţe în trăiri,  să vibreze cu cel al autorului, să-l simt aproape de mine, să mă vrăjească şi să mă cucerească cu versul său, spunându- mi: iată un adevărat poet cu har şi dar de la Dumnezeu.

Când  scrie  poezie,  Mugurel  Puşcaş  îşi  înmoaie  pana creaţiei    în  lacrima  sufletului  său  atât  de  simţitor  şi  curat, aşternând pe hârtie, pentru a rămâne veşniciei, acea vibraţie care naşte  în sufletul cititorului  nostalgie, iubire, veneraţie, dragoste,  gingăşie,  toate  aceste  sentimente  înmănunchiate aprinzând, fără îndoială,  focul viu care încălzeşte, luminează, mângâie  inimile  noastre  trăitoare  de  prea  mult  timp    în suferinţă, ură, minciună, trădări şi laşităţi de tot felul.

În această spurcată şi mincinoasă vreme în care vieţuim  şi care parcă nu se mai termină, vreme  care ne înglodează  şi ne afundă cu toate păcatele ei tot mai mult  în nemernicie,  dezumanizându-ne profund, poezia lui Mugurel Puşcaş  e ca un ghiocel alb, pur, adevărat, sfielnic, care se vrea a fi vestitorul schimbării, cel care după atâta amar de suferinţe şi necazuri ne bucură  ochiul,  inima  şi  sufletul  încărcându-le  cu  o  lumină Dumnezeiască  şi  care  renaşte  în  noi  speranţa  că  binele  va învinge răul, că frumosul va spăla urâţenia sufletelor noastre, că vom fi iarăşi cum am fost odată, drepţi, curaţi şi simţitori la frumos şi adevăr.

Cred cu toată convingerea că aceasta este esenţa creaţiei lui Mugurel Puşcaş, acesta este gândul şi crezul lui atunci cînd scrie  acea  poezie  atât  de  frumoasă  de  dragoste,  atât  de simţitoare, de discretă, de tandră, care te cucereşte, te învăluie şimţindu-i parcă parfumul iubiri celei de multe ori pierdute, uitate, trădate, ori rămasă în ţandăra unul gând  curat pentru a înfiora vremea clipelor din urmă ce vor să vină la fiecare.

Am simţit acelaşi lucru atunci când poetul se reîntoarce în colbul ţărânei părinteşti, pe urma  neştearsă a unui car cu boi din inima lui, în raiul copilăriei, în satul cel păstrător încă de frumos, de curat, de sfânt, de tradiţii şi obiceiuri  milenare, acolo unde, în cuibarul veşniciei pământeşti părinţii, bunii şi străbunii lui adormiţi în ţintirimul de la biserică sau poalele dealului Bursucău , vegheaţi în eternitate de Scaunul Domnului (ce  domină  pitoreasca  Vale  a  Mureşului  –  râul  sfânt),  l-au învăţat toate câte i-au fost de folos mai apoi în viaţă: cinstea, vrednicia, smerenia, răbdarea, adevărul, dragostea de neam şi ţară şi mai presus de toate credinţa, evlavia, smerenia în faţa lui Dumnezeu, toate cele fără de care nu putem a fi oameni.

Aici îşi are locul binemeritat poezia religioasă, de atâtea ori invocată când poetul îşi aduce aminte de sfintele sărbători trăite  de  el  cu  mintea,  inima  şi  toată  fiinţa  sa  pe  vremea copilăriei, dar şi simţămintele sale în raport cu divinitatea de care suntem încă atât de îndepărtaţi prin păcatele noastre cele zilnice.

De la iubiţii lui dascăli a învăţat ceea ce spune atât de convingător în poezia lui patriotică, că ţara nu este o noţiune abstractă de care să facem caz atunci când ni se cere a ne dovedi patriotismul, că ea este crez, simţire, convingere, trăire, dăruire,  toate venind din sfânta moştenirea lăsată de străbuni urmaşilor de urmaşi până la el. Această poezie este adevărată, pornită  dinăuntrul  fiinţei  sale,  simţită,  este  crez  şi  durere, neputinţă uneori, dar şi speranţă. Ea convinge, îmbărbătează, dă curaj, aşa cum numai marea poezie poate să o facă.

Când scrie despre natură, pastelurile sale sunt picturi cu tonuri  abia  simţite,  întrepătrunse,  dar  şi  cu  tuşe  groase, accentuate,  care  scot  în  evidenţă,  prin  meşteşugite  cuvinte, atâtea noi înţelesuri, atâtea stări sufleteşti care se contopesc cu tabloul    dându-i  valoare,  aură,  dăinuire,  substanţă.  Aici,  în  aceste poezii întrezărim sufletul poetului cel cuprins de tristeţe, nostalgie, durere, compasiune, dar şi de speranţă, bucurie  de copil nedisimulată, pură venită din adâncul sufletului său, şi revărsată în sufletul nostru cu dărnicie. Aceste poezii, alături de cele de dragoste sunt poeme adevărate la care un suflet simţitor lăcrimează în taină încărcându-se de ceea ce îi lipseşte: iubire, simţire, mângâiere, taină, preacurat.

Multe din poeziile acestui volum le-am ascultat, recitate fiind, sau montate în secvenţe de clipuri. Sub această formă ele te transpun în ireal, te înalţă în beatitudine spre divin, făcându- te să pluteşti într-o lume din care n-ai vrea să te mai întorci vreodată. Aici este esenţă pură de poezie, cea care îţi încântă simţurile, care te farmecă, făcându-te să te simţi că trăieşti o clipă de dumnezeire.

Poate vi se pare că am spus lucruri mari, prea mari pentru a lăuda un poet de provincie neînzorzonat cu zeci şi zeci de diplome, premii, recunoaşteri internaţionale (deşi nici acestea nu lipsesc distinsului poet, acesta fiind laureat al mai multor festivaluri  naţionale  sau  internaţionale  de  poezie).  Am cunoscut, ca fiecare dintre dumneavoastră dragi cititori şi din aceştia, dar poezia lor nu m-a mişcat, nu m-a-nfiorat, nu i-am găsit frumuseţe, gingăşie, bun simţ, căldură, sinceritate, ca în poeziile lui Mugurel Puşcaş, cel care va rămâne cu siguranţă în inimile noastre şi pe care am vrea să-l citim şi să-l recitim mereu.

În  cuvântul  meu  nu  am  citat  nici  măcar  un  vers  din creaţia autorului, pentru a vă lăsa dumneavoastră plăcerea de a- l savura şi a vă îndulci cu mierea cuvintelor lui, pentru a-l cântări , judeca şi aprecia singuri şi a-l pune mai apoi în inima voastră spre neuitare.

Tocmai de aceea şi cu atât mai mult, vă recomand acest volum  de  versuri  în  care  autorul  a  adunat,  a  revăzut  şi  a adăugat noi frumuseţi la cele mai frumoase poezii ale sale şi pe care cu generozitatea binecunoscută vi le dăruieşte odată cu inima şi sufletul lui.