Cuvânt și iubire

Regretatu  profesor Petre Anghel ne-a lăsat la îndemână, graţie internetului, o colecţie impresionantă de eseuri despre lumea românească trecută, o lume culturală de o valoare uluitoare, stimulată, paradoxal, de dictatură, o lume astăzi aproape pe cale de extincţie, dacă nu chiar dispărută total. În această peşteră plină de comori, găzduită de Poezie.ro, se află şi un eseu despre marele român Petre Ţuţea.

————————————–

Sunt oameni care emană energii şi pe lângă care nu poţi trece fără să te simţi curentat. Procesul poate avea loc şi de la distanţă sau chiar prin intermediul peliculei, (cazul unor actori de film care umplu scena, deşi nu apar în prim-plan). Petre Ţuţea facea parte dintre ei. Ajutat de un trup masiv, de o voce puternică, de privirea pătrunzătoare şi de un tremor al capului obliga interlocutorul să observe că în raza vizuală a intrat cineva făcut dintr-un aluat special, în care pe lângă carne şi oase, Geniul creator a suflat şi duh.

Auzisem de el înainte de a-l cunoaşte, şuşotindu-se, mai în glumă, mai în serios, că printre pământenii respiratori de ceaţă comunistă ar exista un Socrate român, apreciat chiar de Emil Cioran şi de Mircea Eliade (ultiimi doi fiind pentru studenţii generaţiei mele ceva ce nu se există, ca în anecdota ardeleanului care a văzut girafa la grădina zoologică).

La începutul anilor 70, în redacţia revistei Tribuna României, unde mă transferasem de la revista Flacăra ca să scap de indicaţiile preţioase ale lui Adrian Păunescu (devenit ziarist agitat şi propagandist după un excelent debut în poezie), a apărut un bătrân impunător, sprijinându-şi parcă mâinile puternce în şapca ponosită pe care o mototolea calm.

Biroul în care intrase era dotat generos cu mobilă stil, greoaie, cred Bidermaier. A cerut să vorbească cu redactorul şef Paul Anghel (coincidenţă de nume, nu eram rude), pe un ton de de voievod: poruncea.

A înaintând târşindu-şi picioarele obosite încălţate în nişte pantofi şi mai obosiţi. După ce a intrat la şef, m-am uitat în jur, am privit-o pe secretară şi am încercat să mă dumiresc dacă văzusem sau nu vreun profet evreu, vreun senator roman, cronicar român din evul mediu întârziat sau un pustnic din Ţara de dincolo de negură (expresie fericită a unui mare prozator).

N-am apucat să mă dumiresc, uşa s-a deschis, Paul Anghel a dat cu ochii de mine şi m-a invitat în birou. M-a prezentat oaspetelui, apoi mi-a făcut semn discret să-l scap de musafirul neanunţat… Domnule Ţuţea, a zis, îmi pare tare rău ca nu putem sta de vorbă acum, dar mergeţi cu prietenul meu (nu eram prieteni) şi mâncaţi o ciorba caldă undeva, că e vremea frumoasă… Petre Ţuţea şi ciorba era o apropiere care m-a şocat, pe vremea aceea credeam, în naivitatea mea, că gânditorii nu mănâncă, oricum nu ciorbă… Dar am mâncat ciorbă, la un restaurant dintr-un intrând care pornea din Calea Victoriei.

Până atunci însă, aveam să tremur de câteva ori, luat de furtunile tunetului din vocea lui Petre Ţuţea, care, abia ieşit în stradă, începuse discursul. Despre ce? Despre români, ruşi, comunişti, trădători, lichele, neisprăviţi, puşcării, marea închisoare a spiritului care este ţara noastră şi, imediat, despre politica dezastruoasă a marilor puteri ale gogoloiului pământesc!

Toate bune şi frumoase, numai că noi treceam prin faţa ambasadelor de pe Bulevardul Dacia, cu miliţieni la poartă, în uniformă, şi cu trecători cu ochi albaştri şi costume de culoarea gri-petrol (mai exista industrie petrolieră naţională, încă n-o vânduse Dinu Patriciu cazahilor, sau ce-or fi).

Care era stilul lui Petre Ţuţea? Direct, clar, scurt şi cuprinzător, ca un ordin de front. Pornea într-o direcţie şi ajungea în alta. Prima propoziţie părea un mare adevăr, iar următoarea o aberaţie. Sau invers. Abia după vreo zece fraze începeau să se lege şi să pricepi cam care ar fi concluzia. Între timp, el schimbase unghiul de vedere şi intrai în ceaţă, deşi totul păruse de o logică impecabilă.

Din pricina asta, dar şi din alte pricini, mulţi o luau razna când povesteau despre ce vorbiseră ei cu Ţuţea (o prostie, cu Ţuţea nu se vorbea, vorbea el, tu doar trebuia să asculţi, dacă voiai să te alegi cu ceva, să-l contrazici oricum nu se putea, fiindcă nu-ţi dădea mâna, adică nu te ajutau cunoştinţele): reţinuseră numai o parte, cea care le convenise lor sau doar ce pricepuseră. Marin Preda, de pildă, un lucid de felul lui, venind o dată vorba de poetul Gheorghe Pituţ, pe care îl lăudasem pentru nu ştiu ce, mi-a retezat-o scurt: lasă-mă, monşer, cu pădurosu’ ăsta de Pituţ că nu are multă minte. Am încercat să-i îndulcesc opinia, la care Preda: Păi cum, monşer, vine Pituţ la mine, eu îl întreb ce mai e nou, iar el îmi spune că dacă vrem să facem ceva în cultură trebuie să-l ascultăm pe Ţuţea! Cum să-l ascultăm pe Ţuţea, s-a mirat Preda, Ţuţea o dată ridică în cer comuniştii, altădată dă cu ei de pământ, iar Pituţ îmi spune mie că Ţuţea e salvarea României!

Cam aşa era Ţuţea. Pe lângă noi a trecut o maşină cu număr de înmatriculare mic. Ţuţea s-a oprit, s-a uitat după ea, apoi zice, cât îl ţinea gura, şi-l ţinea:
– Mor de dragul lui Niculae Ceauşescu ăsta! Îmi vine să-l pup de drag ce-mi e (e bine, gândesc eu, vorbeşte să-l audă miliţienii). Se duce prin toate ţările, se pupă cu toţi negroteii ăia şefi de stat prin Africa şi le bagă pe gât produsele româneşti, face rost de valută, să nu mai depindă de muscali.

– Da, murmur eu.

– Când am ieşit din puşcărie, i-am trimis un memoriu în 64 de puncte, în care i-am explicat, pe limba lui de prost, să înţelegă şi el, principiile de guvernare ale unui stat naţional. Le-a priceput. Le aplică punct cu punct. Face el ce nu am reuşit să facem noi, legionarii!

Încerc să-i sugerez un alt subiect de discuţie.

– Am auzit, zic, că aţi făcut cerere să intraţi în Uniunea Scriitorilor. V-au primit?

– Nu, zice el indiferent, apoi închide ochii, îi tremură puţin capul, şi prinde subiectul. Continuă calm. Nu voiam să intru, a insistat Fănuş Neagu. Ce să caut eu acolo, eu sunt scriitor? Nu sunt (râde). Am fost înalt funcţionar public al statului roman! (subliniază fiecare silabă, vrea să-mi intre bine în cap, asta ar fi cam ajunctul faraonului Tutancamon). Eu am în lucru un tratat de metafizică, în care voi demonstra eul absolut, inconfundabil cu omul slugă al lui Marx şi-l voi pune la colţ pe Voltaire şi pe iluminişti, care au fost nişte răzvrătiţi nu împotriva bisericii, cum credeau ei, ci împotriva lui Dumnezeu, Spiritul Absolut!…

Coboară cu picioarele pe pământ: Fănuş mi-a băgat prostia asta în cap, că dacă intru în Uniune voi avea pensie mai mare, nu 600 de lei ca acum, eu care am fost… S-a opus Macovescu. Nu sunt supărat pe el. El a fost de mic comunist, iar eu de dreapta, trebuia să-i stârpim de-atunci, nu să-i lăsăm să bolşevizeze Ro-mâ-nia! Când am să-l întâlnesc pe Macovescu, am să-i spun (intra în literatura ştiinţifico-fantastică, nu avea unde să-l întâlnească pe G. Macovescu, dar nu avea importanţă): Mă, Mac, am auzit că nu ai vrut să mă primeşti în Uniunea Scriitorilor. Să ştii că ai făcut o mare prostie. Macovescule, eu şi cu tine ar trebui să ne susţinem unul pe altul, că nici tu nici eu nu suntem scriitori!

Într-o seară, eram la masa scriitorilor cu soţia şi apare şi domnul Ţuţea. Îl invit, se aşează pe scaun, aruncă o privire în jur, acceptă să mănânce şi să bea ce comandasem şi noi: doi cremwurşti şi o stică de bere. După un minut începe elogiul poporului român şi aprecieri la adresa politicii de natalitate a partidului. Soţia mea (poeta Eugenia Miulescu), nu-l cunoaştea bine şi are chef de conversaţii, vrea să… nuanţeze:
– Nu e normal, domnule Ţuţea, zice ea, să fie obligate femeile să facă mulţi copii, din moment ce nu avem cum să-i creştem ca lumea…

– Trebuie să ajungem ra-pid, dar ra-pid, la o populaţie de 40 de milioane de locuitori, să luăm controlul în Balcani, să fim statul cel mai puternic din Estul Europei şi să fim o stavilă de netrecut în expansiunea rusească. Această ciumă trebuie stârpită, fiindcă unde se culcă vaca bolşevică, trei sute de ani nu mai creşte iarbă!

Poeta nu are cunoştinţe de geopolitică, ştie doar că e nevoie de hrană ca să creşti copiii.
– Şi e greu să creşti un copil? se miră sincer Ţuţea.

– E greu, o ţărancă de la colectiv primeşte un kg. de grâu la ziua de muncă…

– Doamnă, i-o retează Ţuţea, în Elveţia, o vacă primeşte 200 de kg. de boabe pe zi, dar n-are conştiinţă naţională!… Femeia româncă nu are nicio suferinţă în postura ei de mamă: atunci când simte că e grea, pentru ea e floare la ureche, fiindcă are sentimentul că poartă în pântec un zeu!

Ne mai întâlnim încă o dată şi încă o dată. De sute de ori. Subiectul este acelaşi: destinul poporului român în context planetar. Ajunge la afirmaţia:

– Întrucât toate popoarele au îmbătrânit, unele fiindcă nu şi-au cunoscut rolul în istorie, altele că şi-au consumat energia, iar unele dintre el s-au dedat civilizaţiei stomacului, singurul popor care va dăinui în eternitate este poporul român!

– Domnule Petre Ţuţea, reuşesc eu să-l întrerup, vă rog frumos, mai găsiţi un popor, că ne plictisim numai noi între noi…

– N-am cum, zice el, nu pot să renunţ, e limpede ca lumina zilei. Doar poporul român e etern.

– Nu vă cred, zic eu pe un ton neutru.

– Nu mă crezi? – se miră el. Cum de nu-ţi dai seama de eternitatea poporului roman? Toate popoarele se schimbă, numai noi suntem proşti ca piatra. Pământul se dezintegrează, de piatră nu se prinde nimic, pot să vină puhoaiele, apare Soarele şi piatra e uscată, rămâne tot cum a fost!… Râde în hohote. Îi place de nu mai poate că i-a ieşit afirmaţia cu eternitatea.

Un astfel de om a fost ţinut în închisoare. Până în 1989 a trăit dintr-o pensie de mizerie, de fapt ajutor din partea Fondului literar al Uniunii Scriitorilor. După 1989, televiziunea s-a năpustit pe el. Dădea bine pe sticlă. Nu mai era Petre Ţuţea cel adevărat. Era doar o umbră. Dar umbra vârfului. Omul poate declanşa furtuni în depresiunea Carpaţilor sau poate aduce răcoare zilelor fierbinţi din câmpia Dunării.