Camelia Cristea: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”
Poezia este veșmântul de sărbătoare al sufletului meu. Sunt un om simplu, de profesie economist.
Cu trecerea timpului am înțeles că lucrurile valoroase sunt cele pe care le oferim cu iubire semenilor.
M-am scris în cele două volume de poezie publicate, „Ferestre Deschise”, Editura Singur 2015 și „Pe aripi de Cuvânt”, Editura Singur 2016
Am publicat în diverse reviste religioase și literare și în mod constant, în revista electronică „Confluențe Literare”.
Alături de poeți consacrați sau la început de drum am publicat în nenumărate antologii.
Am obținut locul al II-lea la concursul de poezie religioasă „Credo”, ediţia a XV-a, Lăpuşna 2015.
Am însetat în deșertul cotidian, dar am băut din Apa Vie a Vieții! Hrănită prin Cuvânt am înviat prin răstignirea neputințelor mele!
Iartă-mi
Iartă-mi îndrăzneala de a cere iar,
Clipe liniștite și pline cu har,
Bucurii mărunte să-mi colinde ceasul
Într-o rugăciune să-Ți aud și glasul.
Iartă-mi îndrăzneala de a cere pace
M-am închis în mine ca-ntr-o carapace,
Viscole haine dau cu bici de iarnă,
Peste lumea toată neaua vreau să cearnă.
Iartă-mi îndrăzneala de a spune Da
Vreau să stau de veghe în lumina Ta,
Vremi de tulburare răul îl răscolesc
Simplu și curat vreau să mai trăiesc.
Iartă-mi îndrăzneala de a te urma
Fără Tine Doamne, ce e viața mea?
Toate vin și pleacă chiar și cei mai dragi
Te rog să ne dai liniște și magi.
Iartă-mi îndrăzneala de-a mă recompune
Vreau să mă găsesc doar în lucruri bune
Să-Ți aduc ofrandă timpul meu rămas…
Scapă-mă de vrei din acest impas!
Lacrima iubirii
Lacrima iubirii o petrece timpul,
Iarna asta sură-mi este anotimpul
Ard mocnit în mine doruri şi tăceri,
Dar vor creşte muguri iar în primăveri!
Prin nămeţi şi geruri trec ca o nălucă
Mă apucă seara, dorul crunt de ducă,
Cerul din ferestră, gândul îl mai ştie
Uneori mă scriu într-o poezie…
Sarea din cuvinte parcă e amară
A început curând timpul să mă doară,
Gerul a săpat răni adânci în mine
Mă rog să le port doar cum se cuvine!
Nădejdea cârpită, toată din bucăţi,
O păzesc mai strașnic au venit şi hoţi,
Candela-i aprinsă torn şi untdelemn,
La iubire totuşi, pe toţi vă îndemn!
Lacrima iubirii, flori de lăcrămioare,
Iarna sub zăpezi, lutul rău mă doare…
Dar în primăvară muguri cresc pe ram,
Bucuria asta, încă o mai am…
Un colţişor de rai
În cupele albite, trei crini adună mirul
Când cerul îşi desface în taină patrafirul,
Iar busuiocul verde se-aprinde la icoană
Prin jertfa Ta supremă se vindecă o rană!
Un orb prinde Lumină în inimă şi plânge
Pe cruce vede Cristul şi lacrima-i de sânge,
O Maică îndurerată jeleşte lumea toată
Prin ruga ei aprinsă am fost şi eu salvată!
Izvoarele ţâşnesc chiar şi din piatră seacă
Să potolească setea şi lumea cea posacă,
Gheţarii se topesc şi se prefac în pâine,
Un bob a încolţit în liniştea din mâine…
Pescarii Tăi de Oameni aruncă iar năvodul,
Când marea-i liniştită îşi dă ofrandă rodul
În două se desface şi îţi sărută pasul,
Pioasă-i şi supusă când îţi aude glasul!
Furtunile ascultă când porunceşti să tacă,
La talpa Crucii Tale chiar frunţile îşi pleacă
Şi înfloresc narcise, bujori şi lăcrămioare
Ţes un covor de flori să-Ţi pună la picioare…
În clopot şi în toacă îţi auzim chemarea,
Ne lepădam de griji, sfidăm îngrijorarea
Şi ne îmbrăcăm în haina Luminii ce ne-o dai
Am prins în suflet pace şi-un colţişor de rai!
Înălțarea
Se Înalță Hristos în cerul deschis,
Departe de zarvă și gloata nebună,
Un înger vorbește de raiul promis
Și are nădejdea înfiptă pe strună.
Altarul se-aprinde în flacără vie
Lumini necreate lucesc în sfârșit
Cer și pământ sunt împreună,
Prin jertfa supremă s-au întâlnit!
Serafimi și îngeri și-acoperă ochii,
Lumina-i orbește când cerul e plin,
Cățuia se-aprinde în inima popii
Și umple biserica toată cu mir.
Mirenii din strană oftează ușor
E taina aceasta mult prea înaltă,
O inimă vie în piept încă saltă
Profundă trăire ce n-am s-o măsor…
La o icoană a plâns busuiocul,
Aprins de Lumină s-a înfiorat
Așteaptă de-o vreme să vină sorocul
Să vadă norodul tot vindecat!
Şah…
Pe o tablă plină, piesele se mută
Nu vorbim acum, de a lor derută…
Pionii în alertă vor să prindă tura,
Nimic nu e sigur râde chiar măsura.
Regina se bate iarăşi cu-n nebun,
Furia e oarbă, paiele-s în drum.
Morile de vânt cresc şi în cuvinte
Clipele sunt fade, jocul ăsta minte!
Unii vor remiza a venit momentul,
În picioare strâmbe şade argumentul,
Tabla este plină, un pion clachează
Jocul e în toi, el parcă visează…
Piesele se mută c-o mâna de sus
Până şi decorul, iernii parcă a râs.
Turele se schimbă una, câte una,
Regula e simplă râde iar minciuna!
Caii vor să prindă regele să-i ia
Sceptru şi coroana dacă s-ar putea…
Miza este mare, clipele de ceară
Într-o zi senină, răul o să piară!
Bunicii
Miroase a smirnă printre icoane
Candela veche se-aprinde în rai,
Bunicul citește încă ceaslovul,
Prin amintire, mâna să-mi dai!
Pe brațe de nori o văd pe bunica,
Cum toarce fuiorul acesta de dor,
În liniștea pură nu cere nimica,
E colțul tăcerii a lumii din sori!
Văd parcă via cu mustul din teasc
Și toți bostanii de prin grădină,
La poartă de veghe e nucul bătrân,
O creangă uscată se-apleacă într-o rână.
Aleargă nepoții spre poala de cer
Să-ți mângâie barba tot mai căruntă,
Pe brațe altare, de tainic mister,
Psalmistul David încă mai cântă!
Miroase a smirnă printre icoane,
Candela veche se-aprinde în rai
Bunicul citește încă ceaslovul…
Un cer de pace și mie să-mi dai!
Un orb
Alaiul acesta e parcă mai rar…
Copacii în floare gătiți ca de nuntă,
Albastrul privirii trimis chiar din rai
Când liniștea toată, de cer mai ascultă.
Fecioare rămase de veghe prin schit
Asteaptă un Mire, în miezul de noapte,
O candelă arde și miru-i sfințit
Doar faptele bune-s ca roadele coapte.
Un clopot mai țipă la noi uneori,
Când mreje de neguri ne învăluie parcă
Și vântul acesta trecut de hotar,
Ne zguduie aspru și ultima barcă.
Un orb mai așteaptă să cadă lumina,
Pe ochiul ce noaptea îl ține ostatec
Și visul e negru și tot mai lunatec,
Iar plânsul cernelei cam singuratic.
Așteptarea se surpă în zorii de zi,
Când cerul făclie aprinde speranța
Și-n alb se înclină iarăși balanța,
Pe trepte albastre stă cutezanța.
O părere
Trec desculță iar prin suflet
Cu a Toamnei mele umblet
Și-adun frunzele de aur
În cel mai discret tezaur!
Ploile de lacrimi albe
Le așez în sfinte salbe
Și împodobesc cu ele
Ceasurile care-s grele.
Viile ce-au fost în rod
Cântă parcă un prohod
Vântul le-a jertfit altarul
Dar învie iar la anul!
Păpădia-și poartă straiul
Unde-n toi este alaiul
Pleacă Toamna-n alte zări
Lasă-n urmă resemnări…
Lăcrămioarele din glastră
Se tot uită pe ferestră
Să mai prindă câte-o rază
Prin senin cerul să-l vază…
Rânduri de cocori trec zarea
Aripi bat iar depărtarea,
Amintirile-ți fac casă
Unde vremea e frumoasă…
Raze calde și drăguțe
Sărută discret mânuțe
Fără teamă un trandafir
Se tot ceartă cu-n ciulin…
Vântul parcă-i la paradă
A ieșit subit în stradă
Suflă-n ceafa unui pom
A crezut că este-un Om…
Norii suri îmbracă zarea
Și alungă resemnarea
Hornul fumegă-n tăcere
Toamna parcă-i o părere…
Poem
Să-mi mai rămâi o Vară, poemul meu de suflet,
Prin arșița tăcerii strecoară-ți al tău umblet
Și dă-mi să beau din apa, Cuvântului de vrei
Îți dau în schimb toți macii și-un soare pentru ei.
Să-mi mai rămâi în Toamnă când via este-n rod,
Iar frunza-și cântă tristă a verdelui prohod,
În parcul amintirii să-mi stai lângă un tei
Primești în schimb o perlă ce-a plâns-o ochii mei…
Să-mi mai rămâi în iarnă prin fulgii ce-or să cadă
Toți crinii înfloriți vor iarăși să te vadă
Steluțe să-mi pictezi pe geamuri și în brazi,
Eu simt cum printre rânduri tu încă îmi mai arzi…
Și-n primăvara verde în iarbă să îmi stai
În sufletul deschis s-aduci balsam din rai
Din curcubeu, culoare să-mi picuri în Poem,
De tot ce-i rău prin lume nicicum să nu mă tem.
———————————–
Camelia CRISTEA
(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”, Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)
București 2017
