Cuvânt și iubire

Am băut din pocalul vieții otrava și veninul

Înlocuind aghiazma sfântă cu amarul, vinul,

Cu lumină, credință, mi-am schimbat destinul,

Acum mă împletesc de-a pururi cu seninul.

***

Port primăvara în suflet

 

Deși născut în miez de iarnă când viscolul se tânguia amar,

Eu am venit pe lume vesel având pe chip pecete de ștrengar,

Când totul era înțepenit de geruri groaznice și puternic frig,

Am început să dau vârtos din brațe și din gură tare să strig.

Mirat un felcer bătrân și-o moașă uitată de vreme, cam surdă,

Li se părea că sunt tăcut pe când urlam că vreau toți să audă,

M-ați adus pe lume prea devreme eu vreau să vin în primăvară,

Când taie cerul lăstunii și mieii zburdă vioi liberi pe câmpii afară.

M-au auzit doar prichindeii ce urau voioși cu plugușorul în seară,

Ce mi-au urat să port lumina-n suflet și-o veșnică vie primăvară,

De atunci mă înalț mereu spre cer cu vesele și bune rândunele,

Ning încet de acolo peste întreaga lume cu toate dorurile mele.

Adunat-am, în suflet toate splendorile acestei fermecătoare lumi,

Din zborul meu înalț la cer înfrățit cu dragii mei nebuni de lăstuni

Am bunul simț intact, nu pot păstra totul doar pentru sufletul meu,

Mă risipesc ușor în zare lăsând în urmă pui mititei de curcubeu.

 

Iubește-mă în vorbe auzite

 

Iubește-mă mereu șoptind în graiul dulce românesc,

Atâta de sublimă și de pură este expresia… Te iubesc!

În ea românul a știut să pună culoarea florilor de mai,

Și-al stelelor viu fermecător și strălucitor ceresc alai.

Când primul Te iubesc l-am auzit într-o noapte pustie,

Mi s-a părut că ninge peste mine cu triluri de ciocârlie,

Și un parfum celest binecuvântat de smirnă și tămâie,

Cernea zâmbind complice din cer buna Lună argintie.

Iubește-mă așa cum iubea cireșele năzdrăvanul Nică,

Și cum iubeau străbunii glia chiar de erau în opincă,

Iubește-mă cu naivitatea pură, frumoasă a copilăriei,

Cum Miorița se adapă și acum din râurile vii ale iei.

O să te iubesc cum au iubit pictorii albastrul Voronețul,

Cu vorbe din suflet, cu bun simț fără a face pe-a istețul,

O să te cuprind de mijloc sărutându-ți ochii cu voie bună,

Te iubesc! Bine ai venit, rămâi, minune de Femeie bună!

 

Revelație

 

Mă tot gândesc mereu la tine zâna mea albastră,

Născută din lumina adusă de-o cometă albastră,

Îmi amintesc că totul a început cu o vorbă albastră

Când ai venit în rânduri la mine pe pagina albastră.

Albastră a fost apa primordială adusă pe pământ arid,

Albastră s-a născut viața dintr-un asteroid ades sordid,

Albastră s-a înfiripat iubirea din val de mare înspumată,

Albastră e speranța care ne poartă iarăși fermecată.

Șoptind fermecător plimbându-ne sub zarea albastră,

Te adun alin la încercatul piept minunea mea albastră,

Albastră mă cuprinzi purtându-mă-n magia iubirii aprinse,

Albastră ne este steaua ce ne ocrotește cu aripi întinse.

 

În fiecare zi

 

În fiecare zi zorii îți aduc ofrandă îmbujorați toți trandafirii,

Nu știu cum altfel să mulțumesc pentru miracolul iubirii,

Eram înțelenit pe-o miriște aridă, ca o paiață încremenită,

Bătut de soare, vânturi grele și de ploi, sortit așa de ursită.

Ai apărut ușor ca o Zână cu flori de mac prinse de mână,

Mi-ai pus pe buzele arse seva lor fermecătoare, apă vie,

Și am simțit cum inima iar bate iar sufletul mă îndrumă,

Să mă înalț ca un fuior, să alerg sălbatec, liber pe câmpie.

Cu brațele deschise m-am înălțat zălud până la soare,

De acolo am început să mă ning la tine ușor, la picioare,

Eram tot o lumină împletită cu praf strălucitor de stele,

Și ți-am adus ofrandă toți trandafirii, toate dorurile mele.

 

Oameni îngeri

 

Trăim adesea închistați fără surâs pe față,

Ne trezim prea des încruntați în dimineață,

Morocănoși cu sentimentele amar pierdute

Pășim prin viață incerte statui albe și mute.

Dar câteodată ridicând uimiți privirea-n rugă

Vedem trecând surâzători prin sufletul în dungă,

Cu zâmbetul pe față și cuvinte calde minunate

Prieteni îngeri atâta de apropiați, atât de departe.

Opriți-vă o clipă din zbucium zadarnic efemer,

Ascultați cuvintele din suflete de îngeri dăruite,

Ce pentru noi coboară ca pronia din bunul cer,

Purtându-ne ușor spre clipe fermecătoare, fericite.

 

Fără iubire

 

Fără iubirea ta sunt sclavul neluminii,

Orbecăind, un licurici cu felinarul stins,

Umil supus fantasmelor întunecimii,

Acum când viața încetișor m-a nins.

Pe când purtam iubirea ta ca sceptru,

Un zeu eram, pluteam pe lume ca un nor,

Fără iubire am ajuns o umbră, spectru,

Și am uitat definitiv să mă ridic în zbor.

Rătăcim pe drumul vieții, cumplit, adeseori,

Fără busolă, fără cârmă, jalnici navigatori,

Plâng cărările uscate, văduvite, fără urme,

Fără iubire alunecăm întunecați în urne.

 

 

Încă învăț

 

Când soarele ne uită în câte-o dimineață, ștearsă, ternă,

Învăț că lumina, deși acum opacă, este prezență eternă,

Zâmbesc ușor când înțeleg că din dureri ascuțite, amare,

Se naște cuvântul tânguit, litere zburând ca fluturii în zare.

Îmi șterg tăcut o lacrimă incandescentă ce strigă cântul

Fermecător de melodios când o salcie îți dăruie iubirea,

Prin mii de mâțișori tăcuți prelungi și împletiți cu vântul

Ce dăruie alene în depărtări albastre iubirea, nemurirea.

Încă învăț că fiecare zi trăită este o divină binecuvântare,

Și orice încercare este o pată infimă pe al vieții viu soare,

Mai presus de toate am înțeles că dăruind mereu iubire,

Ești om, ești liber și ai dreptul deplin la minunata fericire.

 

De ai fi, ți-aș fi!

 

De ai fi fântână într-o oază rătăcită în deșert,

Ți-aș fi izvorul rece murmurând încet la piept,

De-ai fi soarele arzător pe cerul ars în priviri,

Ți-aș fi doar norul străjer al unei mari iubiri.

De-ai fi o floare fără buna ocrotitoare glie,

Ți-aș fi țărâna caldă, roditoare din câmpie,

De-ai fi o mască rece fără fermecător surâs

Ți-aș fi pictorul care ți-ar șterge orice plâns.

Dar tu îmi ești minunea răsărită-n toamnă,

Iar eu îți sunt cuibul tihnei făurit în palmă,

Îmi ești, îți sunt, ne suntem pavăză și scut,

Pentru veșnicie am pus pecetea cu-n sărut.

 

Atât de departe, atât de aproape

 

Deși tot continentul acum vremelnic încă ne desparte,

Lumina ta aprinsă, vie, stăruie albastră pe cer departe,

În fiecare seară cerul mă mângâie divin pe pleoape,

Tu ești pururi sădită în sufletul meu cât mai aproape.

Îmi cresc noi aripi de lumină să zbor spre tine-n dor,

Și o să îți șoptesc cuvintele iubirii, încet, fermecător.

O să plutesc ca-n vis la tine în grădină ca magic flutur

Din teiul bun și drag peste tine ușor o să mă scutur,

O ploaie de năstrușnici licurici luminându-ți drumul acum,

Să fii mereu o regină fericită, să nu mai oftezi nicicum,

Mă voi preface în covor înmiresmat de tandri trandafiri

Să calci ușor, am pus în el minunea noastră din iubiri.

Voi fi piticul din grădină ce îți zâmbește în prag de seară,

Și dacă vrei a corzilor murmurată serenadă din chitară,

Și am să vin ușor ca boare răcoroasă cu drag să te alin

Să nu mai fie în veci pe chipul tău vreo urmă de suspin.

 

Mă sting

 

Mă sting zâmbind spre seara viselor nenăscute,

Duios candele aprind spre cei ce vor să asculte,

În fiecare lumen desprins dulce din bunul suflet,

Mai eliberez spre larg corabie tandră, un cântec.

Mă sting, simțindu-mă ca o ploaie binefăcătoare,

Ce îți aruncă mantia peste razele vii de soare,

În fiecare stol de cocostârci nebunatici, albaștri,

Eu sunt cometa vieții născută printre vechii aștri.

Mă sting, într-o văpaie de dorințe nerostite acum,

Dar te însoțesc acum cu inima pe nepășitul drum,

O luminozitate născută în suflete arse de licurici,

Voi fi mereu cu tine, pururi sunt pentru tine aici.

————————

Gavril VOLODEA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)