Cuvânt și iubire

Oamenii din toate vremile au trăit şi continuă să trăiască, sub iluzia că vieţiile lor şi circumstanţele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice şi irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotinţă şi de fapt trufie, are şi a avut consecinţe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăţilor omeneşti de a învaţă din trecutul lor, a indivizilor de a învaţă din exemplul înaintaşilor lor şi finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învaţa unii din viaţa altora şi a putea comunica în bună credinţă. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existenţa omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În acelaşi timp fiecare existenţă cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţă omenească este supusă şi repetă un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omanești. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta, într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omenești care au preexistat sau vor urma. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul, detaliul, devin mai puţin relevante, ”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri oamnești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul, întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări orgaince (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esenţă lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.
Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Roma a început ca un oraş liber, ca o societate de revoltaţi şi în căutare de dreptate socială, juridică şi economică. În timp multe dintre idealurile iniţiale au amorţit şi şi-au pierdut stringența dar, din când în cand ele se manifestau din nou şi răbufneau cu furie. ”Modelul” era întemeiat pe dorinţa de bine şi mai bine şi oricât balast au pus peste acţiunile şi ambiţiile omeneşti, aceste idealuri nu au putut fi eliminate. Iar în final, idea Romei despre stat şi lege, împreună cu tradiţia iudeo-creștină au alcătuit imperiul creştin, ”bizantin” care, după părerea semnatarului acestor rânduri, este culmea ajunsă de vreo societate omenească.

Al doilea “model”, mult mai puţin luat în seama, mult mai “discret” (şi asta nu întâmplător) este modelul cartaginez.
Întemeiată de către colonişti fenicieni din Tyr şi Sidon, de închinători ai lui Baal şi Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil, în vremea în care Roma era doar un oraş de plugari, un sat mare.

Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fala şi semnul distinctiv al acestui comerţ, semnul triumfalismului, era esenţa de purpură. Semn al aroganţei care se revarsă şi pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau. Căci, în primul rând, aceşti comercianţi asta erau: practici, ”eficienţi”. Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urmă ei, nimic artistic, nimic “frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor şi nimic în poezie sau literatură. Dar, în acelaşi timp, acest imperiu foarte bogat se lauda cu, repet, ”eficiența “ lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar aceşti negustori solemni, aceşti oameni foarte practici, aveau o relaţie specială cu “zeii” cărora se închinau. Pe altarele acelor ”zei” se aduceau ca jertfă, copii, sute de copii la marile ‘sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinţei că cel care poate aduce câştig material imediat este “necuratul” şi hrana lui ideală sunt “inocenţii”, copiii. (Vedem aici diferenţa de esenţă dintre Cartagina şi Roma. La Roma copiii puneau pe altarele zeilor, larii şi penaţii, fărâmituri din prânzul lor, în Cartagina copiii erau jertfiţi “zeilor”, Baal şi Moloch). În chip necesar o societate întemeiată pe adorarea câştigului material, o atare societate va sfârşi, la început pe ascuns, iar apoi pe faţă, să adore forţele şi mijloacele care seamănă confuzie, silnicie şi finalmente teroare. Formele sub care funcţiona Cartagina erau, în exterior, similare celor ale Romei. Există şi acolo un sistem senatorial şi consular dar extrem de exclusivist şi de fapt “invers”. Recunoaştem şi aici faptul că întotdeauna “răul” se arată sub trei forme: parazitism, impostură şi parodie.

Cele două modele imperiale înfăţişate au fost întâlnite în cursul istoriei europeano-mediteraniana. Modelul “Romei” a fost repetat de către Bizanţ, Imperiul Romano-German, Rus, etc. Modelul cartaginez a fost repetat mai ales de către “imperiile” anglo-saxone şi în mod absolut înfricoşător de către “globalism”.

La fel ca şi Cartagina,  “globalismul” se mândreşte cu eficientă şi simţul sau practic. La fel ca şi Cartagina “globalismul” doreşte realizarea “binelui universal”, care este cel mai vag şi iluzoriu “ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.

Cui se închină “globalismul”?  Răspunsul superficial ar fi, ”suntem ateişti”. Este un răspuns “oblic”. Ateismul este tot o credinţă. Dar chiar şi asta este o declarative falsă. Oare muzica “metalică” şi festivalurile ei, care induc o stare de isterie colectivă, nu sunt tot forme de “închinare”?  Drogurile şi fuga de realitate nu este tot o formă de închinare?  Iar modul în care, tot mai frecvent, în cursul acestor manifestări de isterie colectivă, au loc masacre ale celor tineri, fie prin arme, fie prin incendii, chiar nu ne poate duce cu gândul la “închinătorii” lui Baal şi Moloch? Să nu ne amăgim.

Intenţia “ispititorului” este neschimbată, aceiaşi de la căderea protopărinților. Dar încă mai ferm este planul Celuia care stă deasupra vieţii şi deasupra morţii. Alegerea este, ca întotdeauna, a fiecăruia dintre noi, căci înzestrați cu liber arbitru suntem “condamnați la libertate”, dar pentru aceasta alegere vom avea de dat răspuns: în lumea asta și în cea care va să fie.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

28 octombrie 2017