Cuvânt și iubire

   „Acest miros de foi de toamnă, oriunde a-şi fi, îmi redeşteaptă totdeauna imaginea parcului de la Eastwell şi cărările din pădure, călcate odinioară de paşii noştri de copii.” (Regina MARIA)

 

   Mama este după Tatăl ceresc, în Tradiţia creştin-ortodoxă, cel mai sfânt cuvânt, cel mai sacru nume care, poate fi asemuită cu „Micul Dumnezeu”, sau cu „Mica Patrie”.

   În fiinţa şi persoana ei se întrupează toată dragostea strămoşilor de sânge, toate năzuinţele lor, alăturate voinţei suverane a Mamei care, se circumscriu ca împlinire ideală în Odorul atât de mult dorit ce se va naşte spre împărtăşirea bucuriei tuturor.

   În anul 1873, marea ducesă Maria Alexandrowna, fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei s-a căsătorit cu ducele englez Alfred de Edinburg. După un an de zile în familia princiară apare ca o binecuvântare pruncul Alfred. Un an mai târziu, altă binecuvântare, al har, altă încântare, cea care va deveni un nimb al Frumuseţii: uimitoarea şi fascinanta Maria.

   Odorul princiar-Maria, umple bucuria auguştilor părinţi la 29 Octombrie 1875, la Eastwell-Kent, în conacul de piatră aşezat într-un imens parc cu iarbă, cu flori şi o pădure primitoare, larg îmbrăţişată de albastrele zări atât de chipeşe şi curioase.

   Toamna Mariei i-a născut în suflet cea mai frumoasă Primăvară a vieţii princiar-regale.

   Pronia divină alege vremurile potrivite, vremile se înscriu unor circumstanţe care clădesc ambianţa peste care toate înrîuririle nutresc apoi plămada venirii Odorului drag şi scump: „Într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge: un lung şir de străbuni-iluştri sau nu, asta nu importă-sunt părtaşi la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei.”(MARIA, REGINA ROMÂNIEI, POVESTEA VIEȚII MELE.Ed. Moldova , Iași 1990, pg.8)

   Prinţişoara Maria a fost hărăzită de Hristos-Mântuitorul şi de Măicuţa noastră MARIA, cu divina taină a FRUMOSULUI dumnezeiesc, în care sălăşluiesc într-o suavă armonie cosmică: harul, credinţa, libertatea, ruga, adevărul, răbdarea, binele, suferinţa, curajul, jertfa, iubirea pământească, dragostea cerească, iertarea, creaţia, omenia, recunoştiinţa divină şi învierea.

   Copilăria prinţişoarei Maria a fost fericită, alături de fratele Alfred şi de celelalte surori: Victoria-Melita, poreclită Ducky, Alexandra-Victoria şi Beatrice, preferata familiei.

   În marea şi regala familie, tatăl fiind marinar, locul central îl ocupa ducesa Mamă-marea realitate a vieţii noastre, acea mamă, ca de altfel aproape toate mamele care, o iubea pătimaş, dar cu demnitate suverană, adică autoritate şi dragoste: „Mama era aceea care hotăra pentru toate, mama era aceea la care alergam, mama, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, şi care  ne spunea ce trebuie să facem şi ce nu.” (ibid., p. 8 )

   Micuţa Maria ieşea în relief prin coama strălucitoare a părului pe care surorile îl numeau în deobşte „galben”, dar stăpâna lui nu-l prefera decât „auriu”.

   Deşi deosebite ca fire şi înfăţişare, cea mai intimă prietenă îi era fidela şi oacheşa Ducky.

   Tatăl-marinar avea o pasiune pentru vânătoare, fiind un trăgător de elită, astfel că toamna venea la Eastwell întotdeauna însoţit de lumea bună, cu nume heraldice din diferitele ţări.

   Ducesa-mamă care-şi însuşise o cultură aleasă, detesta vânătoarea, preferând şi tânjind după o ambianţă de pian, de dialog, de lectură, de bibliotecă.

   Pentru prinţişori însă, vânătorile Toamnei aduceau un surplus de încântare, un belşug de bucurie, de cunoaştere, de curiozitate, de răsfăţ, de zbenguială.

   De la zgomotoasele petreceri autumnale, ochii de Voroneţ ai micuţei Marii, deja o poartă spre dîrele miraculoase, strălucitoare lăsate de taina şi vraja Frumosului.

   Într-o zi, poarta Frumosului i-a deschis-o chiar mătuşa ei, frumoasa prinţesă Alix de Wales:

„De la vîrsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumuseţea sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgînă.

   La una din aceste petreceri de vînătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prinţesă de Wales. Apăru într-o zi la ora ceaiului într-o minunată rochie de catifea roşie cu o trenă lungă, în falduri largi. Eram cu totul buimăcită de admiraţie; rămăsesem fără cuvînt, cuprinsă de adorare, şi-şi poate oricine închipui încîntarea mea cînd această arătare în veşmînt de catifea roşie, care se numea tante Alix, propuse să vină sus în camera copiilor să asiste la baia noastră!

   Se aşezase acolo în strălucitul ei veşmînt de purpură, şi eu, fascinată o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită şi temându-mă să nu se mistuie deodată încântătoarea vedenie.

   Totdeauna am fost ciudat mişcată de orice era frumos. Orice închipuire a frumuseţii, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată privelişte a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s-a apropiat de mine frumuseţea, am simţit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl urzise ca să mi-l însuşesc, cel puţin cu ochii dacă nu şi cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârşea prin faptul că ştiam să gust frumosul şi în întreg şi tot atât de bine în amănunte. Măreţia unei largi privelişti a mării sau a munţilor nu mă împiedica de a zări şi de a iubi cea mai umilă floricică dintr-un şanţ.

   Darul de a mă îmbăta de frumuseţe în întreg şi în amănunt m-a însoţit de-a lungul vieţii. Linii, culori, contururi, sunetele şi miresmele legate de fiecare privelişte mi-au făcut viaţa nespus de bogată, şi împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se iveşte în mine un sentiment de recunoştiinţă pentru fiecare formă a frumuseţii dezvăluită sufletului meu.

   Astăzi încă sînt recunoscătoare iubitei regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseţii ce mi-a înfăţişat-o în acea seară , în rochia ei de catifea roşie ca rubinul.” (ibid., p. 10-11)

   Copilăria rămâne aproape pentru toţi cei mici: prinţi ori cerşetori, locul mirific, tărâmul plin de mister, Ţara cu Legende, Patria de Basm unde se întâlnesc cu eroii povestiţi şi cu zânele fermecătoare care, îi poartă spre împlinirile nesperate ale visurilor lor inocente.

   Născocirile copilăriei puteau fi deseori tălmăciri ce veneau din transcendent pe firul harului de lumină al purităţii lor angelice.

   Toată lumea copilăriei lor este învăluită de miracol şi taină, punându-i în scenă ca pe marii artişti în lumina reflectoarelor şi în aplauzele prelungite şi fierbinţi ale spectatorilor.

   Copiii fiind puri, văd lucrurile, fiinţele, obiectele chiar şi pe oamenii atât de diferiţi într-o cu totul altă lumină decât cei maturi. În primul rând ei văd aproape în toate frumuseţea şi diversitatea splendorii Creaţiei lui Dumnezeu, cu mai multe însuşiri decât în realitate şi li se mai pare că alături de ei asistă simţit şi uimit chiar Atotcreatorul cu îngerii sau zânele Lui: „Sînt chipuri cuprinse în chipuri, adîncimi cuprinse în alte adîncimi şi în fiecare lucru sînt posibilităţi, care mereu depăşesc avîntul spre ele. Eu aveam o închipuire bogată. Puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu şi surorile mele; darul de a romanţa îmi umplea sufletul şi în toate lucrurile vedeam mai mult decît ce percepe ochiul singur. Această însuşire m-a însoţit toată viaţa; şi acum la cincizeci şi doi de ani, desluşesc încă vedenii şi frumuseţi în toate cîte văd.” (ibid., p. 13)

   De la fiorii ţâşniţi în locurilor înfricoşate, la minunaţii cerbi care păşteau cu ciutele lor iarba din curtea castelului, de la scorbura marelui pom care îi adăpostea pe toţi patru, cele trei surori şi fratele, la apariţiile majestuoase ale bunicii-regine, de la farmecul zăpezii care vrăjea, la freamătul de bucurie al Crăciunului din jurul bradului încărcat cu bunătăţi, totul părea o revărsare de har, de aşteptare, de lumină, de bucurie, de muzică, de veselie, de joc copilăresc.

   Fiind prima fată născută în princiara familie, regina-bunică ar fi dorit s-o cheme Victoria ca pe ea, dar marea ducesă-mama i-a dat numele ei, Maria: „nume care îi era mai scump decît toate, pentru că era al mamei ei şi trebuie să spun că mi-e drag numele meu: Mary ori Maria, are întrînsul ceva de veşnicie, căci nu este el numele Maicii Domnului?” (ibid., p.18)

   Aşadar, Maria întrupată din numele Fecioarei MARIA, creşte în toate Florile purtătoare sfântului nume a căror frumuseţe, bunătate, puritate, creaţie, dăruire, strălucire, demnitate şi iubire se revarsă ca o mireasmă binecuvântată asupra tuturor celor aleşi.

   Aura marii ducese Maria, nu putea fi umbrită de nimbul reginei Victoria, oricât de mult se străduia suverana Marii Britanii, fiindcă, dicolo de faptul că avea o educaţie aleasă, o cultură pe măsură, o talentată pianistă, o creştină ortodoxă practicantă şi un arbore genealogic de invidiat: „Mama fusese crescută la curtea cea mai aristocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decît de cei ce au văzut-o unică fiică a Ţarului, importanţa ei fusese cu totul excepţională…Fusese crescută cu multă severitate…şi mai presus de toate era de o nespusă dărnicie; dădea şi mereu dădea, la mari şi la mici, la bogaţi şi la săraci: adevăratul temei al vieţii ei era plăcerea de a putea dărui.” (ibid., p. 19)

   Marea Ducesă Maria, mama reginei noastre, era la polul opus al regelui Carol I, care era doar aspru, avid de muncă şi de înavuţire, împărţind supuşilor doar dispreţul său de monarh.

   Strâns legată cu toată inima şi cu întreg sufletul de Biserica Ortodoxă, Marea Ducesă, nu aborda confesiunea protestantă şi nici nu se confesa cu copiii ei, aşa ca o mamă pur şi simplu, dincolo de apanajul ei heraldic sau al lor, lucru ce ar fi fost spre folosul reciproc.

   Farmecul copilăriei Mariei se prelingea, în sunet şi culoare clipă de clipă, anotimp după anotimp, an de an, într-o continuă desfătare, ca nişte psalmi de slavă şi mulţumire aduşi de un cuvios sihastru: de la Windsor, Balmoral, la castelul Osborne înconjurat de înaltele magnolii cu mireasmă de lămâie, pe strunele inimii ei, unde lacrimile de bucurie intonau notele de extaz picurate pe partitura de iasomie a terasei. Totul părea o vrajă! Totul era un extaz!

  „Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieţii mele; îl simt acuma ca şi atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoştinţă, asemenea unei rugi, care încîntă sufletul şi totodată trupul, ochii şi inima…

   Cauzele acestor extazuri erau multe şi felurite. Unele erau pricinuite de forme şi culori, altele de miresme, altele de sunete, şi numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Acestea din urmă erau mai misterioase şi mai greu de pătruns.”(ibid., p. 25)

      Singura care se mai bucura de acelaşi extaz al Mariei era Ducky. Amândouă se prăvăleau pe iureşul bucuriei extatice, pe pânza neţesută de mână a mirajului înfiorării fericite.

    O altă revărsare irezistibilă a micuţei Maria ce se împletea cu adorarea era calul Vice-Roi: „În el totul era desăvîrşit: chipul cum îşi ridica genunchii, minunata linie rotunjită a coastelor, şi mai ales-ceea ce mă extazia-avea o unduire a coamei, cînd îşi înconvoia gîtul, neîntrecută, un fel de tremurare de val care-i luneca de-a lungul părului cînd alerga la trap.” (ibid., p. 26)

   Extazul micii prinţese trecea uneori dincolo de starea lui nefirească spre coama înaltă de răpire atotcuprinzătoare a sufletului, spre revelaţie, ca în momentul descoperirii Crinului Maicii Domnului în grădina căsuţei elveţiene din insula Wight: „Niciodată nu văzusem o floare mai desăvârşită în frumuseţe, nobilă, falnică, avînd în ea ceva aproape sacru, poate pentru că aminteşte picturile religiei. Şi apoi mirosul ei! De o dulceaţă pătrunzătoare, mai presus de orice cuvînt, o mireasmă care ţi se urcă la cap, aproape ameţitoare şi moleşitoare uneori. E o lume întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos, aproape. Afară de aceasta, e atît de înalt şi de mlădios, atît de strălucitor, încît pare că din petalele lui izvorăşte lumină.” (ibid., p. 40)

   Pentru a rămâne în acea revelaţie sfântă, devenind peste timp regină a României, Maria şi-a plantat pe o terasă deasupra Mării Negre, la castelul ei din Balcic un alai de crini albi.

   De la iarba verde, la măreţul Codru, de la pădurea deasă, la magnolii, iasomie şi zâna-floare de răsură, de la crinii împărăteşti, ochii ei de azur în care se revarsă deopotrivă marea şi cerul, cad melodios pe fluturii albaştri brazilieni, ce lăsau privirilor scântei de sidef azuriu: „Totdeauna mi-au apărut ca adevărată chintesenţă a albastrului, ca şi cînd ei ar fi expresia supremă şi desăvîrşită a acestei culori, care cuprinde cerul şi marea în toată perfecţiunea lor.” (ibid., p. 41)

   Pe la vârsta de 12 ani, tatăl prinţesei Maria a fost numit Comandor al flotei mediteraneene cu sediul în insula Malta. Copiii au trebuit să lase în urma lor totul, pentru mult timp sau pentru totdeauna: castelul de piatră cenuşie Eastwell, marele parc, bătrânul cedru, pitoreştile vaci scoţiene, turmele de cerbi şi căprioare, grădina, lacurile, pădurea, luînd doar amintirile: „Cît de minunată e puterea amintirii! Mereu şi mereu pomenesc de ea, căci mă urmăreşte strania vrajă ce au miresmele-ca o baghetă magică-de a reînvia imagini de mult uitate. Imagini ce amintesc locuri, chipuri omeneşti, cuvinte rostite, gînduri gîndite. Visuri, frumuseţi, încîntare… Vraja amintirii!…”(ibid., p. 40)

Aceste preţioase amintiri cu fascinantele lor vrăji ca cele legate de locul natal ori de frunzele veştede ale toamnei engleze, cu enigmaticele lor miresme, revin perpetuu în inima Mariei: „Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. Oricît aş înainta în vîrstă, mirosul de frunze veştede şi umede, va deştepta în faţa ochilor mei imaginea bătrînului cămin englez, cu fiecare pom plantat la distanţa cuvenită de vecinul său, ca să se poată dezvolta în nesfîrşita frumuseţe; fiecare părînd un uriaş, la poalele căruia, noi copiii, ne tîram picioarele prin foile uscate şi adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fîşii de ceaţă, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru.” (ibid., p. 12)

   Înainte de Malta însă, să trecem prin uimitoarea, misterioasa şi măreaţa Rusie, ţara mamei, unde mica prinţesă se întâlneşte cu rudenii încoronate, cu rudenii aristocrate, cu frumuseţi de vis neînchipuite, cu făpturi angelice, cu locuri, cu biserici, cu splendori, cu serbări, cu Rusia: „Rusia! Ochii mei de copil uimit, văd palate uriaşe, parcuri minunate, fîntîni, grădini, uimitoare întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipitoare de aur, bijuterii atît de uluitoare…, cai cu trap vijelios, cu coamele şi cozile fluturînd în vînt şi cu părul atît de lustruit, încît îţi puteai oglindi faţa întrînsul…

   Asemănarea costumelor făcea din orice serbare la Curtea rusească, o privelişte fără pereche prin pitorescul ei, prin bogăţia culorilor şi nemaipomenita lor strălucire…

   Tante Ella (fiica surorii a doua a tatălui nostru)…, iat-o, se apropie: un zîmbet divin flutură pe buzele ei de o nespusă frumuseţe, rumeneala din obrajii săi e asemănată cu floarea de migdal, şi are o privire aproape sfioasă în ochii lungi, senini ca cerul…

   Înaltă, zveltă, mlădioasă şi de o nemărginită blîndeţe,-o viziune, o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Da, o viziune. Îţi venea să îngenunchezi cînd trecea, ca să-i atingi, numai o clipă, tivul rochiei…

   Largi cîmpii în care stau, în şiruri nesfîrşite, trupele, steagurile fîlfîind, muzici, trîmbiţe-şi Ţarul trecînd încet călare în faţa lor… După dînsul vin nenumăraţi mari duci, generali şi suita militară… Urmînd de aproape pe împărat şi suita sa, venea împărăteasa, în trăsură deschisă, înhămată cu patru cai „a la Daumont!”. Toată în alb, zîmbeşte blajin… Soarele sclipeşte auriu pe strălucitorul lor alai. Se deşteaptă în mintea mea imaginea puterii, a splendorii, a măreţiei şi a slavei, năruite de-a pururea. Şi cînd închid ochii, parcă aud notele adînci şi răscolitoare de suflete ale imnului rusesc, înălţîndu-se spre cer…

   Şi iată-mă în biserică, o mititică copiliţă, ţinînd cu ochii mari deschişi, fantastica splendoare a sanctuarului unde familia imperială a venit să-şi închine rugăciunile Domnului, sau să-i aducă prinos mulţumirile sale… Peste tot aur, sute de făclii aprinse… Mă uit vrăjită la atîta strălucire, răpită într-o lume fermecată, voci uimitoare umplu bolţile cu cîntări de o aşa  frumuseţe şi măreţie, încît mă fac să tremur de o înfrigurare necunoscută…Ochii mei cercetează sfios fiecare chip… La locurile de onoare stau unchiul Sasha şi tante Minny, pe acea vreme împărat şi împărăteasă. Rochia ei de aur e pe de-a întregul acoperită cu flori de argint; poartă o brăţară bătută cu safire atît de mari, încît par nişte ochi enormi; cascade de diamante şi mărgăritare atîrnă în jurul gîtului ei, pînă la mijloc. E singura dintre doamnele de viţă regală, a cărei rochie e dungată de lenta albastră a ordinului Sfîntului Andrei, pe cînd marile ducese poartă lenta roşie a Sfintei Ecaterina.

   Chiar în spatele împărătesei stă tante Miechen. Mai orbitoare decît soarele în apus e rochia ei portocalie, cusută cu flori de aur…Iar lîngă ea, stă mama mea şi lucru ciudat, atît de bine se potriveşte cu această strălucită adunare, încît pare mai la locul ei aici decît la Londra sau Windsor. Rochia ei e de un albastru de genţiană, tivită cu samur, iar rubinele, pe care le poartă, parcă sunt mari picături de sînge…

   Cît sînt de cucernici toţi, ce plini de evlavie, ce cuvioşi! Pentru dînşii, Dumnezeu e o realitate. Oricît de încoronate sînt capetele lor, ei se pleacă cu smerenie în faţa Puterii recunoscute ca mai mare decît a lor.”

   (ibid., p. 83, 92, 93, 94, 95, 96)

   Într-un Octombrie strălucitor ca un ciorchine de aur surprins în surâsul diafan al astrului de sus, pe yachtul „Osborne”, pus la dispoziţie de bunica-regină, familia princiară s-a îmbarcat la Marsilia pentru Malta, raiul copilăriei noastre. Ziua de naştere a prinţesei Maria-29 Ocrombrie, a găsit-o la bordul vasului: „Fui foarte mîndră să-mi serbez aniversarea pe mare şi să pot lua parte fără incident neplăcut, la ceaiul ce-mi fu oferit de ofiţeri, cu acest prilej.”(ibid., p. 100)

   Oaspeţii yachtului regal au fost întâmpinaţi pe chei de guvernatorul Maltei, vice-regele Sir Linden Simons, înconjurat de garda de onoare şi de casa sa militară.     

    Drumul de la portul-cetate Valetta până la palatul de vară-San Antonio al vice-regelui, a fost presărat cu franjurile de azur ale serii care anunţa venirea nopţii ospitaliere, de sărbătoare lăsând Măriuţei o impresie sublimă a acelei sosiri, de care nu se va mai despărţi niciodată:

   „E una din acele privelişti întipărite în mintea mea pe vecie, o minunată viziune păstrată cu evlavie în suflet pînă la sfîrşitul zilelor mele.” (ibid., p. 100)

   A doua zi a sosit grăbită, dăruindu-le o adevărată revelaţie: cu grădini încântătoare, cu minunate corole de flori, cu alaiuri de fluturi şi legiuni de albine, cu miresme de iasomie, de muşcate, de trandafiri, crizanteme albe, narcise, anemone. O lume fermecată! Ţară de basm!

   Toată copilăria lor era înmiresmată de dulceaţă, de bucurie, de farmec, de frumuseţe!

   Noi descoperiri, noi încântări, noi surâsuri: pomi de piper argintii, portocali, măslini, catâri şi cai. Calul în Malta are un simbol aproape naţional. Prinţesa Măriuţa a avut parte de un roib, focos, încântător, botezat Rubin: „Viaţa la Malta era încîntătoare, dar Malta cu Rubin, fu un adevărat rai. Rubin însemna pentru mine culmea desfătărilor insulei binecuvântate.”(ibid., p. 107)

   În acea oază malteză de încântătoare şi binecuvântată libertate, Măriuţa îşi cunoaşte eroul favorit, Maurice Bourke, căpitan irlandez, comandant al yachtului tatălui ei, „Surprise”, un tânăr încântător, vesel, cald, bun, brunet cu ochi albaştri plini de mărinimie, îndrumător iscusit care s-a ascuns în inima ei pură, plină de vrajă şi farmec: „…Pot să spun cu toată hotărîrea, că Maurice Bourke a fost prima mea iubire!…(ibid., p. 119)

    După irlandez, dar ceva mai jos, tot în inimă a urcat vărul George, care le botezase pe prinţişoare: „dragele trei”, dar preferata rămânând tot celebra Măriuţă.

   În Malta, vârsta „dragelor trei”, se afla tocmai la vama trecerii de la copilărie la adolescenţă, astfel că orice lucru întâlnit acolo părea înveşmântat într-o catifea de mister: „Marea, stîncile, dealurile încruntate erau ca fondul unui tablou, ca acompaniamentul muzicii; fiecare înteţea frumuseţea celuilalt căci poezia trăia pe-atunci în sufletul meu, cu toată frageda mea vîrstă. Frumuseţea mă mişca, mi se înfigea în inimă. Toate tablourile privite de ochii mei îmi rămîneau adormite în minte, neuitate, neşterse şi năşteau în mine un dor, ce mă trăgea mereu spre acele locuri.” (ibid., p.147)

   Dacă muzica o încânta nespus pe marea ducesă Maria, mama prinţesei Măriuţa, în educaţia fetelor cântul venea destul de rar. Dar Măriuţa şi Ducky erau ele însele muzica, sunetul, râsul, cântarea, jocul, încântarea tuturor celor din jur. O dată marea ducesă i-a mărturisit Măriuţei că în ruga ei neîncetată îi cerea Bunului Dumnezeu, să aibe un copil-minune, un geniu, fie în muzică sau pictură ori canto, dans sau matematici.

   Mântuitorul Iisus Hristos i-a împlinit ruga marii ducese, dăruindu-i cu prisosinţă: un Copil-minune, o Femeie-minune, o Regină-minune pentru un Regat dac al muzicii, al jocului, al portului, al artei, al Icoanei, al inimii: ROMÂNIA ca o CÂNTARE A CÂNTĂRILOR!

   Fecioara MARIA-Crăiasa Vlaherna-Carpatina, i-a tors Mariei, din harul şi frumuseţea sufletului ei, Fuiorul de aur al Cuvântului-arta unei creaţii regalo-literare fără precedent.

   Poporul român a înfiat-o, i-a dăruit sufletul înmiresmat de credinţă şi dragoste, înnobilând-o cu harul geniului, iscusinţei povestirii, darul unui artist desăvârşit al Cuvântului frumos.

   Întru binecuvântare şi mântuire prinţesă a Frumosului-Regina noastră Maria!

   Octombrie este Icoana de suflet a lui Dumnezeu, luna în care El însuşi pictează cu aura Inimii Sale toată varietatea şi gama culorilor ce au înteţit Viaţa celorlalte anotimpuri.

   În Octombrie s-au născut şi se vor naşte mulţi Fii de seamă ai Neamului nostru drag.

   OCTOMBRIE se pogoară din faetonul lui celest răspândind peste zările îmbujorate şi cuminţenia pământului nostru dac, rubinele, briliantele, diamantele şi safirele sale regale.

   Iarba verde, se afundă în psalmii smeriţi sub fascinantele macaturi ţesute din ploaia multicoloarelor  frunze cernute, peste care calcă suveran monarhul Soare.

   Ramurile cu ochii rugători de căprioară se-nfioară sub foşnetele liturghice de frunză, pregătind întâmpinarea chiotelor şi strigăturilor celor care se bucură de roadele Toamnei.

   Arborii bătrâni se posternă în tăcerea tainică de vecernii, iar copacii tineri se prind în hora jucăuşelor frunze, peste care cad roiuri de fluturi şi puzderii de buburuze.

   Mierlele mai prind un brâu oltenesc peste covorul catifelat, iar vrăbiile se leagănă pe locurile rămase calde, mângâind ca nişte monahii suspinul resemnat al crengilor vestale.

   Inima mi se-nalţă într-un stol de rândunele, zbenguind în anotimpul-sărbătoare, ce călătoreşte  spre aripi de vis cu diadema ei autumnală.

   Clipele îmi vâslesc gândurile albe spre stolurile de păsărele gata de călătoria lor cea minunată între cer, pământ şi mare, precum cântările monahilor în ceas de sărbătoare.

   Sufletul mi se-mbată de fermecata zare, primind risipa harului prelins din belşugul doldora al roadelor încrustate în razele de soare.

   Roua de noapte alungă oboseala zilei, iar trilul greierilor, îmbracă în falduri de azur rapsozii dimineţii cu alai de alăute şi psaltire.

   În răsăritul sufletului sclipesc Zorii bucuriei!

   E vreme de cântare! E vreme de sărbătoare! E vreme de împlinire! E vreme de mulţumire!

   Octombriştii de aur ai Dacoromâniei:

     2.10.1955, Mariana Gurza, bucovineancă-bănăţeană, poetă, eseistă creştină, editoare; 5.10.1919, C. Aurel Dragodan-poet, mărturisitor; 6.10.1902, Petre Ţuţea-filosof, martir, mărurisitor; 6.10.1923, Dragoş Morărescu-pictor, grafician, sculptor, poet; 7.10.1912, Arhim. Sofian Boghiu, mărturisitor, duhovnic, scriitor, pictor; 13.10.1884, Dr. Vasile Voiculescu, medic-ofiţer, scriitor, mărturisitor; 14.10.1907, Petrache Lupu, misionar-vizionar; 14.10.1910, pr. Dumitru Gh. Zamisnicu, mărturisitor; 15.10.1953, Dumitru Ionescu, mare bibliofil ; 17.10.1892, Dragoş Protopopescu, scriitor-mărturisitor; 18.10.1921, Gheorghe Jimboiu, erou-martir; 19.10.1869, Simion Mehedinţi, filosof, pedagog, scriitor, savant; 20.10.1925, Eugenia Indreica-Damian, poetă-mărturisitoare; 20.10.1914, pr. Ioan Sabău, mare duhovnic, mărturisitor; 21.10.1904, pr. Benedict Ghiuş, teolog-mărturisitor, scriitor; 25.10.1905, pr. Nicolae Grebenea, mărturisitor-scriitor; 25.10.1925, pr. Eugen Berza, mărturisitor; 26.10.1673, Dimitrie Cantemir, prinţ al culturii, savant, domnitor; 26.10.1909, pr-col. Dimitrie Bejan, erou, martir, mărturisitor, scriitor; 26.10.1926, pr. Dumitru Bîrjoveanu, mărturisitor; 26.10.1955, Nicolae Furdui Iancu, artist al poporului; 27.10.1903, pr. Dumitru Iliescu Palanca-Vâlcea, erou-mărturisitor; 28.10.1889, arhim. Nicodim Măndiţă, duhovnic, mărturisitor, scriitor; 28.10.1906, pr. Ştefan Marcu, erou-mărturisitor; 28.10.1909, pr. Marin Neamţu, teolog, filosof, istoric, mărturisitor; 28.10.1920, Andrei Ciurunga, genial poet-mărturisitor; 29.10.1875, prinţesa frumuseţii-Regina Maria; 30.10.1869, Dr. Nicolae Paulescu, scriitor, om de ştiinţă-savant mondial, descoperitorul Insulinei.

   Admiraţie profundă şi venerare tuturor!

——————————-

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi-Neamţ- 27 Octombrie: + Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, + Sf. Mc. Nestor