Rodica Danu: Cu gândul la Eminescu (poeme)
EMINESCU E ETERN!
Am să-mi strig în zări iubirea
Dorului de infinit
Şi umblând, să-ţi simt menirea,
Am să te îmbrac în mit.
Şi de-atâta dor de tine,
M-am cuprins de-a ta simţire,
Revărsare blândă-n sine,
Zborul spre nemărginire.
O lumină din albastru,
Pogorâtă pe pământ,
Pare fulgerat de astru,
Zborul tău înalt şi sfânt.
Şi cum ştiu ce e iubirea
Ca o patimă de gând,
Îţi slăvesc desăvârşirea,
Printre stele, colindând.
Si străbat iar spre izvoare
Codrii cei vestiţi din neam,
Ca în susur şi răcoare,
Să te aflu sub un ram.
Şi de teamă să nu-ţi tulbur,
Somnul viselor, solemn,
Doar în şoaptă am să murmur,
Eminescu e etern!
REVINO POETE EMINESCU!
Revino-n noaptea când suspină teii
Şi-n flori tresar scântei de aur pline!
Revino, că ne-au uitat slova corifeii
Şi s-au mutat în cer, alăturea de tine!
Azi, am devenit mult mai săraci, străini
Şi fără tine ne-am închis în suflet,
Pierzându-ne-n genunea atâtor vini,
Revino, luminează-ne în cuget!
„Cobori în jos” pe raza ta divină!
Noi te aşteptăm c-un infinit de dor,
Să ne pătrunzi în suflet cu lumină,
Candelă, trezirii noastre-n viitor!
Revino poete Eminescu-n neam!
E-aşa săracă naţia română,
Că plâng şi florile şi frunzele pe ram,
Doar poezia ta ne mai adună!
COPOUL LUI EMINESCU
Au dat în mugur viu salcâmii
Treziţi parcă de-al primăverii cânt
Şi-n mângâierea cald-a vremii
Învie teii pe Copoul sfânt.
În roz, cu florile iubirii
Magnoliile au înflorit pe ram
În vis, poetul nemuririi,
Cântă de dor „aproape să te am!”
Pe mult umblatele poteci,
Călcăm smerit şi cu simţire,
Să nu-i ucidem urma-n veci,
Că ni-i pătruns-adânc în fire.
Copou, altar al rugii noastre,
Eminescu doar ne este domn,
Versul cu slovele măiastre,
E-ncrustat în sufletul de om.
A sosit iar o primăvară,
Copoul o să fie ca un rai,
Floarea de tei ca o comoară,
Îi va legăna somnul lui Mihai.
DUŞI ÎN NEMURIRE
Uneori, mă-ntorc la cea care eram
Şi-un gând mi-atinge chipul de lumină
O tresărire ca-un tremurat de ram
Mi-nvie-n suflet dureroasă vină.
Ţin ochii-nchişi şi cu scânteia minţii
Albesc pe chipuri vechi, gingaşe forme,
Sunt duşii-n nemurire, sunt părinţii,
Cei ce-au trăit încătuşaţi în dogme.
I-aduc aproape-n mângâierea mâinii,
Şi le-nchipui contur de sfinţi-n răsărit,
înveşmântaţi-n aura luminii,
Par pogorâri din cer ce-s fără asfinţit.
Sunt dragii visurilor prea curate,
De dorul lor, în gând, port nesfârşit
Un crez ce-ntreaga viaţă mi-o străbate.
Este iubirea, le-o port nemărginit!
SUNT TRECĂTOR…
Sunt un trecător desculţ ce rătăceşte-n vise,
Ce-şi poartă-mpovărat cenuşa anilor apuşi,
Pe foi îngălbenite ce cu dureri sunt scrise,
Încă răzbesc urmele paşilor care sunt duşi.
Cu tălpile rănite de mult umblat prin vremi,
În spuza mocnită a unui secol care-i mort,
Încerci să-ţi rostuieşti din gânduri şi te temi,
Că haina mult prea veche îţi va rămâne port.
Gândurile sfredelesc în zări nedefinite,
Căutând rosturi pierdute să le pună-n fire,
Pe-un piedestal al minţii uitate şi chircite,
Stau socoteli greşite răpuse de trăire.
Sunt un trecător desculţ în timp neîndurător,
Dar, am încă de la viaţă, dorinţă, aşteptare.
Ştiu că tălpile-s rănite şi-nsângerate dor,
Da-n suflet, port încă bucurie şi chemare.
O să-i compun vieţii, din trăiri, o cartă albă,
Aşterneri de -nvăţături ce sunt aşa măiestre,
Cuvintele am să le-nalţ ca prinse-ntr-o salbă
Şi le voi dărui, ele-s singura mea zestre.
UN SIMPLU TRECĂTOR
Am să zidesc fereastra cea de la apus,
Ca să întorc calea iar spre începuturi.
Să-i las cuvântului tot ce mai e de spus,
Să se aşternă-n izbânzi sau-n rebuturi.
Şi de s-or ivi iar vijelii spre mâine,
Să spulbere-n van sămânţa unor vise,
Voi pune stavile-n profunzimi de mine,
Spre neputinţă, să fie căi închise!
Am să zidesc fereastra cea de la apus,
Privind cum viaţa pulsează să renască
Şi fiecare vorbă ce-o mai fi de spus,
Sper să triumfe, ca versul s-o ivească.
Miresme şi culori-n suflet mă inundă
Şi încetasem să mai cred şi să doresc,
Dar, când speri cel mai puţin, apare-o undă
Şi-n tine, iar şi iar, speranţe-nmuguresc!
Iar eu, un simplu trecător prin ce-i lumesc,
Am să-i ofer vieţii mereu câte-un festin,
Chiar dacă-n timp hain va fi să istovesc,
O să înving şi întâmplare şi destin !
BĂTRÂNUL CUIB DE CUC
Ne-aşterne toamna frunzele-n cărare,
Pe firul ierbii, veştezi, mor salcâmii,
Săltate fumuri croşetează-n zare,
Cernit e-acum acoperişul lumii.
În ochi, mi s-au aprins scântei de lună,
Şi-n amurgire, cocoarele vestesc
Că multă vreme nu vom fi-mpreună
Şi-n tânguire doar doinele jelesc.
Ici colo, mai zăreşti câte-un tomnatec,
Purtând povara anilor în spate,
Privindu-l ţi se pare că-i lunatec,
Dar, e-un biet om ce viaţa îşi socoate.
Îşi tot repetă-n tristeţe-ngândurat,
Acele treceri ce-i mai sunt lumină
Să-i fie ajutor chiar de-i-ncovoiat,
Ca să-şi separe binele de vină.
Toate se pierd pe drumul iluzoriu.
În istovire, paşii greoi se duc,
Frunze se-aştern în palidul linţoliu,
Trist este şi gol, Bătrânul cuib de cuc.
CU O SINGURA ARIPĂ
Ne naştem stingheri doar cu o singură aripă
Şi zborul înalt îl deprindem adunaţi la piept
De cei ce ne-au dăruit universul din clipă
Şi din iubire, ne-au învăţat să trăim înţelept.
Ne înălţăm în zbor curat spre cer de lumină,
Din dragoste, căpătăm trup de pasăre albă
Cu aripi de mamă şi prunc în unire divină
Şi-i devenim cerului o minunată salbă.
Iar cînd obosiţi de treceri de timp, în aripă,
Cei dragi se aştern cuminţi în liniştea serii,
Un altfel de zbor, în suflet şi-n gând, se-nfiripă
Şi-mbracă cu fluturi albi imensitatea zării.
Trupuri se-mbrăţişează-ntr-un exuberant amor
Unind aripi imense în aceeaşi chemare
Şi altă pasăre albă cuprinsă de focul iubirii şi dor
Urcă semeaţă, dragostea s-o-nalţe spre soare!
Ne naştem stingheri doar cu o singură aripă
Şi dacă destinul sau zbuciumul dintr-o clipă,
Sfărâmă sau pierde în chin ce viaţa înfiripă,
E-nvins zborul păsării c-o singură aripă!
ZBOR DE FRUNZĂ RUGINITĂ
O clipă, m-am visat un vultur alb,
Ce-şi poartă zborul lin în semeţie,
Dar zorii au răpus veşmântul dalb
Şi-mi aud paşii-n inima pustie .
Am să fărâm tocul cel de pană,
Foaia va muri îngălbenită,
Cerneala, o voi răsturna în vană,
Viaţa-i zbor de frunză ruginită.
Voi reveni la ştiinţa exegezei
Cînd timpul nu părea impetuos,
Ca să-nving neîndurarea crizei
Unde-a ajuns durerea pân’ la os.
Am să adun buchet toţi anii mei,
N-am să-i dăruiesc paşilor mărunţi,
Ei sunt cuvânt şi vers, ia-i dacă vrei!
Îmi fac cu viaţa… ultimele punţi.
Verde, apoi creangă răstignită
Şi-n bătaia văntului pierdută,
Pe-o cale ce-i lungă,nesfârşită,
Ajungi un zbor de frunză ruginită!
ALEARGĂ PRIN PLOAIE!
Aleargă desculţ în murmur de ploaie,
Sub şfichiuiri nebune de lacrimi şi vânt,
Pe chip marmorat să plângă şiroaie,
Să primeşti pe tălpi mângâieri de pământ.
Pătrundă-n suflet parfumul de roze,
Doruri să-nvie pe-o câmpie cu maci,
Sărut de senin mijească-ţi pe buze,
Ca floarea cea dalbă pe verde-n copaci.
Aleargă prin ploaie, pe braţe purtând,
Din petale, strai lăcrimat şi divin,
Atinge altarul naturii, şoptind,
„Tu eşti frumuseţea la care mă-nchin!”
Din frunze, petale, din ploaie şi vânt
Şi din credinţa sfântă strânsă-n cuvânt
Am făcut prin botez… ceresc legământ,
Să te slăvim, Doamne, aici, pe pământ!
Şi despovăraţi de greşeală şi chin,
Curaţi, s-alergăm prin ploaia cerească,
Pe creştet să primim alintul divin,
Ca sufletul, în veci, să nu tânjească.
Aleargă desculţ în murmur de ploaie,
Pieptul, în răcoriri, să se-nfioare,
Apa, sub tălpi, să pleoscăie vioaie,
Curcubeul să râdă-n plin de soare!
COPACUL RĂZVRĂTIT
Pădurile, în vijelii, s-au adunat nebun,
Că nu-ţi mai suportau avântul şi-nverzirea.
Sălbatic, te loveau în trunchi cu ură şi răzbun,
Să-ţi stingă dragostea de viată şi trăirea.
Te rog acum, să recunoşti că ai trăit şi ştii,
C-atunci când bate vântu-n mare disperare,
Se prăvălesc copacii-n forţa marilor stihii
Şi numai semeţii sunt, încă, în picioare!
Aştept, tu cântă-ne din frunză după ce-nverzeşti,
Ca, pe nesfârşite împletituri de cale,
Noi să auzim tunetul în coborâri cereşti,
Cum ne cuprinde-n vocea lui nemuritoare.
„Zădărnicie, eu cred că ţi-am învins infernul,
Silită fiind ca să păşeşti pe-un drum cu spini,
Frumosul şi măreţia ţi-au sufocat ternul
Şi singură, străină, mai poţi doar să suspini.
EU sunt copacul ce m-am răzvrătit din rădăcini,
Semeţ, că port în trunchiul meu esentă pură,
Şi-am răzbătut cu îndârjire printre mărăcini,
Doar dăruind din sevă câte-o picătură”.
Aşa grăia copacul în certuri cu pădurea
Şi ramurile verzi îi mângâiau durerea,
Gândind că-mpreună duşmănia şi cu ura
Vor face ca triumf să aibă doar securea.
Da, viaţa este ca-o luptă crudă, nesfarşită
Şi e firesc să rupi zăgazuri nepermise,
Fii precaut, există iubire pervertită
Ce-ţi mângâie corola ca să-ţi omoare vise!
ACCEPTĂ CE ŢI-E DAT!
Viaţa este doar o scânteie de rămas,
Restu-i cale fără urmă ce se pierde.
Trăim, gândind că va sosi ultimul pas,
O frunză-n vânt care a murit în verde.
Luminile devin mioape în apus,
Şi se-anunţ- o stingere universală,
Cuvântu-n profunzimea lui pare răpus,
Trist, se stinge viaţa-n ultima petală.
Sfidând, un zâmbet rătăcit iveşte
Tristă grimasă pe un petec de obraz,
Ca o sfidare spre tot ce ofileşte
Şi-adună-n trup imensitate de maraz.
Să-nfrunţi sortitul e ca o blastfemie
Şi rezultatul e întotdeauna mort.
Acceptă că ceea ce ţi-e dat să fie,
Îţi va rămâne-n viaţă singurul suport!
——————
Rodica DANU
Iaşi, 15 noiembrie 2017
