Valeriu Marius CIUNGAN: Vremea luminilor (poeme)

19 Dec 2017 by admin, Comments Off on Valeriu Marius CIUNGAN: Vremea luminilor (poeme)

GENEZĂ

 

azi nu am scris, uitasem să mai scriu, o foaie albă, început de carte,

slove-nţelepte, cine mă-nvaţă când apari din întunerec

ce e lumina şi cine noaptea de lumină o desparte

 

azi nu am scris, în versuri lungi, cum ape-ntinse sunt albastră zarea

şi-un răsărit în flăcări, fundal prin care treci adeseori tăcut

adeseori separă cerul, marea

 

azi nu am scris, nici n-aveam cum, ieşeai frumos din ape, păşeai uşor, cele

dintâi poteci pe care calci, păreau că urcă înspre stele

 

azi nu am scris şi astre mici cădeau ca picuri de lumină, şoapte

prindeam în palme şi le-aruncam ‘napoi din leagăn, ca  picuri de lumină-n noapte

 

azi nu am scris,  mică sirenă, cântecul ce-l fredonezi vrăjise universul

şi paseri albe îşi iau sborul peste stânci şi şerpuieşti-nvăţând cum este mersul

 

azi nu am scris şi m-am uitat în jur, pe plaje albe, mii de semeni

iubind,  perechi de-ndrăgostiţi, plimbându-se de mână, parcă gemeni

 

azi mă-odihnesc,  puţină mi-e odihna, să scriu despre iubire şi trudesc

ca-n prima zi, când apăreai din noapte şi dâre de lumină urma o-nsoţesc

ştiai ce va urma, aveai un aer plictisit, nepăsător, firesc!

 

 

ANIMAL DE PRADĂ

 

sunt un frumos animal de pradă, alene trec prin desişuri şi mă pierzi

zvâcnesc,  sunt în mişcare tendoanele fosforescente,  luminoase,  oare

de la nenumărate răsărituri, pândindu-le din ierburi nalte,  verzi

prinzând lumina-n gheare-n salturi încordate,  arcuite către soare

 

sunt un frumos animal de pradă, frumoasă pradă în mişcare, vie,

lumina mă-aşteaptă fremătând, adulmecă un dulce vânt prevestitor de sânge

pândindu-mă prin ierburi nalte,  verzi,  se-aşterne amurgul în câmpie

şi-o gheară sângerie de lumină mă-ncolţeşte în desişuri, mă străpunge!

 

 

PENTRU  POEZIE

 

aş fi-nceput frumoasa poezie

fără să ştiu în versul următor

cerneala, cum se-aşterne din peniţă ştiu, dar nu ştiu ce-o să scrie

 

cerneala scade–n călimară ca vinul pus deoparte, cu sigiliu, e-nvechită

ca timpul părăsit în ceasul de perete, tresare în aceeaşi baterie

şi moare şi parcă-nvie o clipită

 

creionul ce-o să scrie? tăciune negru, lumină din adâncuri

lemn dulce, ros la capăt, cînd inspiraţia nu vine,

înaltă, sveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită printre rânduri

 

cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să scriu, să scrie

Altul pentru mine,  să mă supună, să posede, să ucidă

să mor puţin (să văd cum e) să mor frumos

şi-apoi să-nviu frumos în poezie

pentru poezie !

 

 

TU, CARTE

 

Tu carte scrisă, închisă între cărţi mai vechi, pe raft,

Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să sboare, să se-aşeze,

pe degetul arătător ce-ţi înfioară sveltul tău cotor,

ce te alege şi te-nclină,

pe mâna binecuvântată ce te-aduce

din întunerec la lumină

 

Voi pagini albe

cu meşteşug  legate-n astă carte

lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze

pe degetele albe, binecuvântate, mofturoase,

ce vă abandonează plictisite sub veioză,

pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte

 

Tu, carte scrisă

(cinste cui te-a scris )

cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi

îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru

pune-le straiele pentru marea trecere

anunţă familia

trupul tău

trupul meu

timpul tău

timpul meu

au trecut!

 

 

FLOARE DE  TROTUAR

 

şi nu s-a scris vreodată despre astă floare

nemaivăzută de poeţii filologi, la bibliotecă, în lecturi suplimentare

ţâşneau afară cu cu pupile dilatate pipăind pământul

să simtă răsăritul rânced, rece (şi doare) dacă doare

 

adesea talpa grea de gumă lângă floare trece

călcâiul strâmb de platfus trece lângă

şi se-auzea-n periferii îndepărtate sunând prelung albastru

sirena orei şapte, când muncitorii merg la lucru prin răsăritu-albastru, rece

 

nu ştim cine a sădit frumoasa floare de trotuar

cum a răsărit ea între dalele de piatră perfect finisate,

poate e sufletul întrupat al şantierului strămutat în îndepărtatele periferii…

cine- o creşte,  poate doar ploaia bunului Dumnezeu…

cine răspunde de fragilul ei destin, poate doar bunul administrator,

poate eu

 

cum recitam abia şoptit unui tufiş mai nou pe-aici, artizanal

fără o stea la căpătâi,  căzuse, în noaptea-înţeleaptă emisferă

şi mă trăgea-ntr-o parte răsăritul

manşeta udă (rouă, lacremi sau cerneală?)

floarea de trotuar de la butonieră!

nu ştim cine-o fi sădit acest tufiş artizanal…

 

 

LANURI    

 

păşeşti

tăcut

cu talpa goală

pe pământ

treci prin grâu

cu poala albă

ridicată

ca prin râu

pe umeri

pletele-ţi curg

râu

curg spicele de grâu

te-aşezi

te uiţi la cer

şi taci

iar cerul este plin de maci

şi unduiesc

în jur

lanuri de grâu

şi tac

te-aşezi

te uiţi la cer

şi taci

iar cerul este plin de maci!

 

 

LUMINILE ORAŞULUI

 

s-au aprins luminile oraşului

nostru provincial,  liniştit,

aşezat între dulci coline,

tăiat în trei de râu şi calea ferată

 

gara e părăsită

sunt doar neoanele ce luminează

prin plexicul alb numele oraşului

şi luminile trenurilor ce ajung tot mai greu,

mai rar,

stau un minut

şi pleacă

 

la case s-au aprins luminile din curte,  focul în sobe,

oamenii se retrag fără grabă la cina cea fără taină

e mai sigur cu cheia întoarsă în zăvor şi becul aprins

se feresc de întuneric,

întunericul absolut,  perfect,  îl găseşti în tăcerea

anumitor peşteri,  sau după moarte

 

cetatea medievală e luminată de jos în sus

cu puternice reflectoare

turnul cu ceas se zăreşte din depărtare

străjuieşte o istorie fără glorie

în vechile cetăţi fortificate transilvănene

localnicii aveau câte o cămară cu acelaşi număr

ca al casei,  unde duceau la păstrare slănina şi cârnaţii

sacii de făină, organizarea era nemţească, fără cusur

sfânta biserică din interior era înconjurată de afumături

 

ei nu erau cavaleri ai dreptăţii, nu luptau pentru glie,  pentru credinţă

la cel mai mic atac se retrăgeau în cetate

cu tihna pe care ţi-o dă certitudinea înfrângerii

şi doctrina militară defensivă

îşi savurau preparatele de porc pregătiţi din vreme

pentru un asediu prelungit

 

nu avem metrou,  trenuri subterane

totuşi în fundaţiile de beton ale blocurilor sunt becuri aprinse

iarna se trage vinul de pe drojdie şi cu puţin sulf

în trei săptămâni va fi perfect limpede

 

nu ştiu de ce suntem altfel sub pământ

mai săritori,  mai darnici,  mai veseli

luăm în râs lumea de dincolo şi lumea de deasupra

 

iată cum repetăm cu o anumită demnitate istoria

acestui colţ de ţară

întocmai vrednicilor nostri înaintaşi

am pus damigenele de vin deoparte

 

poate lupta de afară

va fi de durată

şi viaţa ne va învinge

ca mai mereu!

 

 

IZVOARE

 

sunt pe muchia lumii

norii aceia mari , albi , pufoşi, din zilele de vară

îmi scaldă gleznele cu care am pornit

către voi

şi îi prefac în izvoare

cu care vin la voi

să vă ud pământurile

să vă încolţesc grânele

să vă adap animalele

iar lumina aceea blândă mângîind frunţile voastre ostenite

înainte de asfinţit

privirea mea este

 

de aici văd cu acurateţe cum s-au rupt primii teneşi

ai copilului tău

şi îi iese degetul mare afară

cum nu se leagă bine la şireturi

cum se împiedică încercând un dribling inutil

cu gleznele poetului de la colţul străzii

trudind sa ajungă la tine Doamne

 

lumina blândă din privirea sa

privirea mea este

şi se preface în izvoare !

 

 

UN POET

 

sunt un poet fără memorie

nici nu mă ţin,  nici nu sunt de cuvânt

nu am în spate un trecut,  false tratate de istorie

nu am gustat din clipe dulci de glorie

nu sunt şi nu am numele de sfânt

 

sunt un poet fără viziune

văd doar de-aproape, prin rame,

lentila e strivită de pământ

în baltă mi se-oglindeşte frumuseţea

presimt, îmi amintesc eram frumos

nu sunt şi nu am numele de sfânt

 

sunt un poet fără identitate

nu am aflat cine îmi scrie poezia

poate sunt Poezia eu , mă scrie alt Poet, e crunt

să umbli fără vers în libertate

mă furişez cu umbre umezi pe sub streşini umezi

nu sunt şi nu am numele de sfânt

 

 

 

 

sunt un poet fără muză ,  fără inspiraţie

şi totuşi simt cum prinde viaţă

cum se ridică-uşor,  cum pluteşte deasupra de pământ

un abur sângeriu de început de lume

nu sunt şi nu am numele de sfânt

 

şi sunt frumos poet şi mândru-n toate cele

când nu m-aplec izbesc cu fruntea cerul

bolta înaltă unde-aş atinge lumina din cuvânt

nu sunt un sfânt şi nu am numele de sfânt

trec strada spre o altă stradă,  am norii albi prelinşi pe umeri

şi mai culeg câte un înger agăţat in plete blonde

şi îl cobor în palmă pe pământ!

 

 

ÎNGERUL DE SUB MÂNECĂ  

 

mi-a apărut un înger pe mână

aşa cam de-o săptămână

ca o pată

ca un chip de fată

trăgeam de mânecă mai jos

să nu-i vadă lumea

chipul alb

frumos

 

mi-a apărut pe cealaltă

pe mâna dreaptă

un înger ca o pată

ca un chip de fată

trăgeam de mânecă mai jos

să nu-i vadă lumea

chipul alb

frumos

mă oprea lumea

pe stradă

şi mă făcea atent :

ţi se vede îngerul de sub mânecă

indecent

 

trăgeam de-o mânecă mai jos

se ridica cealaltă

pe mână dreaptă

aveam un înger

ca un chip de fată !

———————————–

Valeriu Marius CIUNGAN

Mediaş, decembrie 2017

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii