Ioan POPOIU: Afirmarea unei naţiuni – România 1866-1947 (1)

29 Dec 2017 by m.gurza, Comments Off on Ioan POPOIU: Afirmarea unei naţiuni – România 1866-1947 (1)

La 10 Mai 1866, principele Carol de Hohenzollern, după ce părăsea patria sa prusiană, pătrundea în Bucureşti şi depunea jurământul ca domnitor al României în faţa reprezentanţilor naţiunii. Însă drumul care a dus la acest triumf politic a fost lung, sinuos, cât se poate de dramatic.

După înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849, prin intervenţia imperiilor vecine, Rusia, Turcia şi Austria, tribunii naţionalişti români au părăsit ţara şi au plecat în exil, în Apus. Ei au încercat, în noile condiţii, să continue lupta pentru cauza naţională şi constituirea unei patrii române. Însă abia după izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) şi înfrângerea Rusiei, percepută până atunci ca ,,jandarmul Europei” absolutiste, a apărut posibilitatea reală a unei reuşite în lupta naţională. Pentru prima dată s-a vorbit despre situaţia Principatelor Române şi viitorul lor în timpul Conferinţei de la Viena (martie-iunie 1855). Dar situaţia lor politică şi organizarea lor viitoare a fost analizată meticulos în timpul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, care s-a încheiat prin semnarea Tratatului din 18/30 martie 1856. Conform prevederilor acestuia, în cele două Principate urmau să se constituie adunări ad-hoc, reprezentative, care să exprime interesele tuturor claselor societăţii româneşti şi aspiraţiile lor. Se mai hotăra ca Principatele să rămână sub suzeranitatea Porţii, dar, în acelaşi timp, ele intrau sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene, fiind desfiinţat protectoratul exclusiv, apăsător, al Rusiei.

În primăvara anului 1856, în Principate era declanşată mişcarea unionistă care viza unificarea acestora, modernizarea şi sincronizarea lor cu Europa luminată. După desfăşurarea alegerilor, la sfârşitul lui septembrie 1857, Adunările ad-hoc din cele două Principate şi-au început lucrările în capitalele acestora, Bucureşti şi Iaşi. La 7/19 octombrie, la Iaşi, M. Kogălniceanu propunea o moţiune care cuprindea patru puncte: 1. unirea Principatelor într-un singur stat, numit România; 2. alegerea unui prinţ străin ereditar dintr-o dinastie apuseană; 3. neutralitatea noului stat; 4. o adunare naţională reprezentativă. La 9/21 octombrie, la Bucureşti, I. C. Brătianu propunea o moţiune similară, cu cele patru puncte, adoptată în unanimitate. Doleanţele naţiunii române au fost înaintate apoi celor şapte putereuropene, întrunite în Conferinţă, la Paris, la 10/22 mai 1858. După dezbateri îndelungi, puterile europene au elaborat Convenţia de la Paris, la 7/19 august 1858. Conform acesteia, cele două ţări se vor numi ,,Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, dar fiecare ţară urma să aibă domn, guvern şi adunare proprie. Cele două Principate erau ,,unite”, dar continuau să rămână separate!

Dar românii au văzut în deciziile Convenţiei o oportunitate, care trebuia fructificată, şi au acţionat inteligent pentru înfăptuirea Unirii! După semnarea Convenţiei, V. Boerescu scria într-o lucrare, în limba franceză, că puterile europene ,,n-au recunoscut unirea deplină, dar principiul ei a fost proclamat”! Ne rămâne acum nouă, românilor, să facem restul. În această direcţie s-a acţionat, în lunile următoare, până la deschiderea lucrărilor Adunărilor elective din cele două Principate, care trebuiau să-i aleagă pe domnii acestora. Românii s-au prevalat de articolul din Convenţie care stabilea alegerea domnilor, dar nu interzicea expres alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate. La 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei urma să-l aleagă pe domn, dar programul unionist integral nu era abandonat! În ajun, la 4/16 ianuarie, M. Kogălniceanu cerea Adunării să nu ignore ,,dorinţa cea mai aprinsă a poporului întreg”, respectiv unirea celor două Principate ,,sub guvernământul unui principe străin”, în cel mai scurt timp! Un alt grup de deputaţi, printre ei şi Al. I. Cuza, a propus un amendament în care exprima ,,cea mai sacră şi vie părere de rău” pentru neîmplinirea ,,celei mai unanime dorinţe a naţiei române, unirea…sub un principe străin”. Chiar în ziua alegerii domnului Moldovei, era reafirmată ideea că unirea sub un prinţ străin continua să fie ,,cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a naţiei române”. Cel ce avea să fie ales domn, urma să fie purtătorul unui ,,depozit sacru”, până când împrejurările aveau să permită înfăptuirea acestui deziderat.

A urmat, la 5/17 ianuarie, alegerea col. Al. I. Cuza ca domn al Moldovei şi apooi, la 24 ianuarie 1859, desemnarea lui ca domn al Munteniei. D. Bolintineanu scria că alegerea lui Cuza a trezit ,,un entuziasm sublim”, dar faptul că Principatele aveau acum acelaşi domn, nu a însemnat sfârşitul luptei pentru unire, deoarece dezideratul prinţului străin în fruntea acestora nu era înfăptuit.

—————————–

Prof. Ioan POPOIU,

licențiat în Istorie-Filosofie și Teologie

Câmpulung Moldovenesc

29 decembrie, 2017

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii