Cuvânt și iubire

La 30 ianuarie, Biserica sărbătoreşte pe Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Ei au trăit în secolul al IV-lea, perioada de mare însemnătate în istoria politică şi bisericească europeană, când Imperiul roman se împarte în două, în anul 395, la moartea împăratului Theodosius I, iar creştinismul, legalizat în 313, de împăratul Constantin, este confruntat cu marea erezie ariană. Ierarhia creştină, aşa cum s-a cristalizat după primul Conciliu ecumenic de la Niceea, din anul 325, era confruntată cu mari provocări în afara sa, dar mai ales înlăuntrul său. Deşi la Niceea tezele episcopului Arius au fost condamnate ca eretice (în afara dreptei credinţe), după mijlocul secolului al IV-lea, erezia ariană a făcut mari progrese, fiind îmbrăţişată atât de membrii familiei imperiale (împăratul Constantius-337-361), cât şi de elitele politice şi intelectuale. Doctrina bisericească ariană, care contesta divinitatea lui Hristos (a Fiului) şi afirma monarhia Tatălui, conţinea un sâmbure raţionalist care atrăgea deopotrivă elita şi mulţimea. O vreme, lupta împotriva acestei erezii puternice  fost condusă de Atanasie, episcopul Alexandriei, adept al lui Antonie cel Mare, exilat de multe ori de conducătorii politici arieni. Însă după moartea lui Atanasie, în 373, Biserica s-a aflat într-o situaţie foarte dificilă, deoarece curentul arianist nu era puternic doar în societatea vremii, dar pătrunsese adânc şi printre creştini, mulţi episcopi înclinând să-l accepte.

În aceste împrejurări complexe din sânul Bisericii, s-a impus personalitatea arhiepiscopului din Cezareea Capadociei, Vasile cel Mare. După Atanasie, el a fost ierarhul de mare credinţă, profunzime şi curaj, care a condus cu mare energie lupta ortodoxiei împotriva autorităţilor politice şi bisericeşti ariene, l-a înfruntat pe însuşi împăratul Valens (364-378). Născut într-o familie creştină din Pont, părinţii săi, Vasile şi Emilia, au avut numeroşi copii (11), crescuţi în credinţă şi moralitate. Tânăr fiind, Vasile şi-a făcut studiile la Şcoala (Universitatea) din Atena, având drept coleg pe Grigorie Teologul. Revenit în Pont, Vasile s-a botezat (să precizăm că, în primele secole creştine, botezul se făcea la majorat!), apoi s-a retras o vreme la o mănăstire. Dar, cel cunoscut ca episcop al Cezareii, marele Capadocian, rămâne în memoria noastră ca apărător al ortodoxiei şi autor al unor lucrări consacrate Sfintei Treimi (De Trinitate), având un rol fundamental în elaborarea învăţăturii ortodoxe despre Sf. Treime. El este şi autorul unor Comentarii la Facere, apreciate de contemporani, a unor Comentarii la Psalmi şi a unor Reguli monahale aplicate şi azi. El a părăsit această lume la doar 49 de ani.

Grigorie Teologul (,,Cuvântătorul de Dumnezeu”) provenea dintr-o familie de bun neam, părinţii săi, Grigorie şi Nona, erau oameni cinstiţi şi drepţi, şi i-au dat fiului lor o creştere aleasă, creştinească. Sfântul mai avea o soră, Gorgonia, cu alese însuşiri, şi un frate, Chesarie. Ca şi Vasile, Grigorie şi-a făcut studiile la Atena, s-a botezat, a dus o viaţă ascetică, fiind numit episcop la Nazianz. A fost ales patriarh al Constantinopolului şi a condus lucrările celui de-al doilea Conciliu ecumenic, desfăşurat la Constantinopol, în anul 381. El este autorul Celor cinci Cuvântări Teologice, ţinute în biserica Învierii din Constantinopol, reuşind prin predicile sale să convertească pe mulţi locuitori ai capitalei la ortodoxie. Fiind chiar din interiorul bisericii, Grigorie a părăsit scaunul  Constantinopolului şi s-a retras în părţile natale, trăind în asceză şi studiu.

Ioan Gură de Aur era născut într-o familie de oameni binecredincioşi, părinţii săi, Secundus Stratilat, comandant militar în armata romană, şi Antusa, mama sa, i-au asigurat o educaţie aleasă. După moartea tatălui său pe câmpul de luptă, mama sa, rămasă văduvă de tânără, s-a ocupat îndeaproape de creşterea fiului său. Ioan a primit o instrucţie îngrijită, în şcolile vestite ale vremii, având drept dascăli, pe Libaniu, marele retor, şi Andragatie. S-a retras apoi în singurătate câţiva ani, după care s-a botezat, iar după moartea mamei sale, a împărţit averea sa săracilor, i-a eliberat pe sclavii săi şi a părăsit rudele consacrându-se lui Dumnezeu. Remarcat pentru credinţa şi înalta sa moralitate, la propunerea lui Meletie, patriarhul Antiohiei, el a fost hirotonit preot în acest mare oraş, impunându-se ca un remarcabil predicator. Curând, după moartea patriarhului Nectarie, la propunerea împăratului Răsăritului, Arcadius, Ioan a fost chemat în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului. În noua slujire, el a scris Comentarii la Evanghelia după Matei, a comentat Epistolele (14) Sf. Pavel, şi a continuat să predice, fiind considerat de Biserică drept cel mai mare predicator al creştinătăţii.

Dar predicile sale, strălucite şi tăioase, au provocat invidia unor episcopi şi l-au adus în conflict cu împărăteasa Eudoxia, soţia lui Arcadiu, pe care a comparat-o cu Izabela, soţia regelui Ahab, pentru răutatea ei. În anul 403, el a fost trimis în exil, dar a fost rechemat în urma revoltei populaţiei capitalei, şi-a reluat predicile, la fel de necruţătoare, fiind apoi din nou exilat la Comanae, în Armenia, la periferia Imperiului, unde se va sfâşi, în 407. Ne-a rămas scrisoarea sa adresată episcopului Chiriac, izgonit şi el, exemplu de credinţă, răbdare, detaşare, acceptare a suferinţelor, care vădeşte calităţile sufleteşti remarcabile. Când s-a aflat la Roma, care l-a apărat tot timpul, despre sfârşitul său, Inocenţiu, papa Romei, a decis pe loc sanctificarea lui Ioan Gură de Aur, pentru moartea sa martirică. În Răsărit, în schimb, memoria sa a fost condamnată, a fost şters din dipticele bisericii, iar adepţii învăţăturii sale (,,ioaniţii”) au fost marginalizaţi şi prigoniţi. Abia după 33 ani, în vremea împăratului Theodosie II, moaştele sale au fost aduse la Constantinopol şi li s-au dat cinstea cuvenită.

Creştinătatea întreagă datorează enorm celor trei sfinţi ierarhi, fiind consideraţi drept apărători şi luminători ai Bisericii universale, mari învăţători ai lumii şi ierarhi, stâlpii neclintiţi ai credinţei ortodoxe, întocmai cu apostolii, ,,oameni cereşti şi îngeri pământeşti”, ,,mărgăritare strălucite ale Bisericii lui Hristos”, lăsându-ne moştenire învăţăturile lor, ca pe un ,,tezaur de cel mai mare preţ”.

——————————————–

Prof. Ioan POPOIU,

licențiat în Istorie-Filosofie și Teologie

30 ianuarie 2018