Irina Lucia MIHALCA: Acolo unde lumea se-opreşte
Acolo unde lumea se-opreşte
Mă simţi alături de tine
– născute din foc, două luminiţe,
strâns unite, în aşteptarea speranţei dimineţii -,
aerul se sfinţeşte,
psalmodiind contopirea realităţilor.
Dincolo de stele zburăm,
ca, mai apoi, să ne-aşezăm
pe umerii goi de înger
o prezenţă suavă, imaculată.
– Te iubesc, frumuseţe paradisiacă,
iubesc tot ce porţi în tine!
Încep să te cuprind tot mai mult,
pătrunde cu mine în tine,
aşează-mă, acolo, înlăuntrul tău,
vreau să te cunosc cu tot ce eşti,
să te absorb în mine deplin,
prin orice formă şi gând,
manifestare pură, divinul întrupat.
Ia-mă de mână
şi arată-mi!- îi spui copleşit.
În noaptea de sub tâmplă
focul arde furtuna de dorinţe
în dezmierdări de cuvinte.
În foişorul inimii
– acel spaţiu în care intri -,
urechea ta mi-ascultă paşii în tăcere,
în beatitudinea simţurilor,
linia dintre ispită şi pace se rupe,
o aşezare în locul facerii.
Arcuiri, mai mari sau mai mici
pleacă din linişte
şi se întorc în linişte
– liniştea dinaintea sunetului -,
cu visele mergi în grădina secretă,
o dragoste intensă le-nconjoară.
Există lumea pe care o vedem
şi există stări colorate,
un loc dincolo de poartă,
acolo unde lumea se-opreşte,
mistuindu-se-n spaţiu.
Din afară, în noapte cu ea,
agăţi zâmbetele de stele,
cu dor pictezi visele pe pânza ei,
infinitul îţi conturează marginile.
O săruţi dulce, fericit, pe drum
îi vei urmări umbra până se va pierde.
Noaptea este aici, stelele căzute dispar,
în timp ce, inofensivă,
luna argintie alunecă,
nevăzută în ceaţă,
cu lumina zilei ce-i suflă în ceafă.
– Am călătorit împreună,
ţi-am simţit libertatea,
nu îmi găseam locul undeva anume,
m-ai învăţat multe,
inconştient ştiam că eşti ca mine,
de la început vibra, în adâncuri,
dorinţa de eliberare, de regăsire,
renaşterea din cenuşă,
ridicarea spre ceruri,
acel spirit călător în tot şi-n toate…
– La început a fost greu, o nebunie ascunsă,
trăiesc totul cu o intensitate
aproape de agonie,
chiar şi când mă joc
respir adânc în mine
şi se petrec cutremure pline de foc.
Voiam totul acum,
când dormi şi de ce visezi,
să ştiu ce şi cât,
însă acum e ca o poveste
ce se scrie în linişte,
acum te înţeleg şi te iubesc mult.
Forţe nebănuite ai în tine,
mi-ai arătat
că lumea ta e de nepătruns,
în tine sunt adânc ascuns,
în mine răscoleşti viaţa,
eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele,
fremătarea ta în atâtea culori
respiră uşor înspre zările senine.
Oare există un capăt? Cititoareo de suflete,
spune-mi cine sunt, de ce crezi în mine?
– mă-ntrebi nedumerit.
Hai să cunoaştem adevărul şi liberi vom fi,
adevărul eşti tu şi sunt eu!
Într-o zi de primăvară
vei privi o floare veşnic înflorită,
dimineaţa se va deschide, iar ziua va începe.
——————————–
Irina Lucia MIHALCA
București
14 februarie 2018
