Cuvânt și iubire

În ciuda deciziilor Europei, românii aveau acum domnitorul străin dorit şi, cu toate că situaţia lui ,,avea să fie de nesuferit, dacă nu era recunoscut”, convingerea generală era aceea că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la principele pentru care luptaseră atât. Consulul francez scria: ,,Nimeni nu se gândeşte să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz” .

Noul fapt împlinit petrecut în Principate, prezenţa în fruntea lor a prinţului străin silea Puterile să ia atitudine faţă de această ,,faptă îndrăzneaţă”. Drouyn continua să susţină că Franţa nu avea niciun amestec în ridicarea unui prinţ străin pe tronul Principatelor, mai mult, într-o scrisoare adresată Londrei şi Vienei, el afirma complicitatea Prusiei. Dar ambasadorii ei acreditaţi pe lângă alte Puteri dădeau asigurări categorice în privinţa nevinovăţiei Prusiei, Bismarck susţinând că guvernul său nu ştia nimic despre fapta (escapada) lui Carol. Numai Poarta nu era dispusă să tacă sau să se resemneze, Aali paşa voia ocuparea Pricipatelor, însă guvernul otoman nu reuşea să ia nicio hotărâre în această chestiune.

Dar Turcia nu era lezată atât de prinţul străin, cât de faptul că acesta o ignorase: ,,de ce principele Carol nu trecuse pe la Constantinopol”? Poarta, vădit neconsolată, supuse iarăşi Conferinţei această ,,supărătoare chestiune” şi, în şedinţa din 25 mai, Safvet paşa protesta din nou vehement împotriva venirii lui Carol şi declara că era de datoria sa ,,ca să restabilească ordinea legală în Principate”.Delegaţii nu erau dispuşi însă la o intervenţie şi Conferinţa doar hotărî să nu ia nicio măsură sinonimă cu recunoaşterea prinţului Carol.Ea decise, la propunerea lui Budberg, să interzică consulilor orice raporturi oficiale cu noul principe. Dar Safvet spunea lui Drouyn că Poarta nu vedea altă soluţie ,,decât o ocupaţie militară” şi că voia s-o încerce din propria iniţiativă, ,,dacă în termen de 15 zile, Conferinţa nu impunea respectarea tratatelor”. Ziarele scriau (,,Le constitutionnel”, din 24 mai) că ,,o armată ruso-turcă şi intrase în Moldova”.

Pe baza surselor existente, este greu de stabilit în ce măsură Rusia se folosea de influenţa ei la Poartă, spre a o determina pe aceasta la o atitudine cât mai ,,războinică”. Reprezentantul diplomatic român susţinea că, în ciuda dezminţirilor, presiunea Rusiei este o certitudine, iar ambasadorul francez avea aceeaşi convingere că Ignatiev era în ascuns responsabil de atitudinea Porţii. Gorceakov se arăta din nou agresiv, el declara ambasadorului francez că principele Carol insultase Puterile, Rusia nu voia să întreprindă nicio acţiune punitivă, însă aceasta era datoria Conferinţei. Dacă aceasta se hotăra să accepte faptul împlinit, Rusia se va retrage de la lucrările ei. Iritarea Rusiei nu putea fi domolită, iar în şedinţa Conferinţei din 4 iunie, convocată la cererea lui Budberg, acesta propunea să fie trimisă în Principate o comisie a Puterilor, conform prevederilor Protocolului din 1859. Dar propunerea de ocupaţie militară a fost unanim respinsă, iar delegatul rus evoca retragerea din Conferinţă. Agresivitatea lui Gorceakov era doar o încercare de intimidare (el califica pe prinţ drept ,,pirat”), deşi ţarul nu privise cu bunăvoinţă scrisoarea lui Carol, Rusia nu voia să ia asupra-şi răspunderea ,,disciplinării” României, încercând să convingă Poarta în sensul acesta.

A doua zi după depunerea jurământului, la 11/23 mai 1866, guvernul I. Ghica a demisionat şi principele Carol a alcătuit un nou cabinet condus de conservatorul Lascăr Catargiu, fostul locotenent domnesc. Era tot un guvern de coaliţie, format din conservatori (Dimitrie Ghica, P. Mavrogheni, Ioan C. Cantacuzino, gen. I. Gr. Ghica), liberali moderaţi (Dimitrie Sturdza) şi radicali (I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti). Din cauza nesiguranţei externe, a ştirilor alarmante venite de la Poartă, la 23 mai, a fost emis ordinul de mobilizare a armatei, iar I. Bălăceanu, aflat la Paris, primea instrucţiuni să prezinte situaţia ţării lui Napoleon III şi să-i solicite intervenţia. Consulii, opriţi a avea relaţii oficiale cu noul principe, acceptară în bloc (inclusiv cel britanic) invitaţia lui la o audienţă ,,neoficială” şi niciunul din ei nu critica purtarea sa. Turcia concentrase câteva zeci de mii de soldaţi pe malul drept, la Rusciuk, ceea ce silea România să organizeze o tabără defensivă pe Sabar. În acelaşi timp, prin Al. G. Golescu, liderilor otomani li s-a comunicat că armata română alcătuise o linie defensivă la sud de Bucureşti. Primejdia unei invazii străine preocupa toate minţile şi, la 19/31 mai, Adunarea vota credite pentru întărirea armatei în perspectiva ameninţării otomane, iar la 28 mai a fost votat un credit de 8 milioane piaştri. Dar situaţia era dificilă, un împrumut era exclus, iar prinţul Carol se gândea ,,cu moartea în suflet” la mijloacele de respingere a unei invazii. Armata era lipsită de material de război şi nu dispunea de praf de puşcă decât pentru un mic contingent, mai grav, unităţile de la frontieră s-au revoltat, nemulţumite că erau folosite în acţiuni ofensive, iar moralul trupelor lăsa foarte mult de dorit.

Problema era delicată îndeosebi pentru principe, care nu putea aprinde entuziasmul trupelor pentru luptă, ,,fără a-şi primejdui sorţii” ce avea de a fi recunoscut de Puteri. Green scria, la 8 iunie, că 10.000 de soldaţi porniseră de la Bucureşti spre Dunăre, însă rezistenţa lor eventuală avea să-i mire atât pe ei cât şi pe inamicii lor (raportul către Clrendon, din 8 iunie). Ajungând la Dunăre, trupele şi-au făcut curaj şi au deschis focul asupra vaselor turceşti, o simplă ,,fanfaronadă”, ceea ce întărâta trupele adverse de pe malul opus. Pericolul unui ,,incident de frontieră” era cât se poate de real şi, dacă turcii ar fi trecut Dunărea, trupele române s-ar fi aflat într-o postură ingrată. În iunie 1866, situaţia de la frontieră provoca o mare îngrijorare în ţară, cu atât mai mult cu cât lipsa de pregătire militară a trupelor era evidentă (cf. Eder către Mensdorff, 20 iunie). Deşi era preocupat de apărarea frontierei, principele Carol îşi punea speranţele în intervenţia Puterilor, iar la 7 iunie, unul din miniştri adresa o circulară consulilor în legătură cu intenţia ,,categorică” a turcilor de a intra în România (raportul lui Green din 8 iunie). Totuşi, până la urmă, Turcia nu a avut curajul de a merge atât de departe încât să hotărască pătrunerea trupelor ei la nord de Dunăre

Pe de altă parte, Poarta, dacă nu reuşise să convingă pe ruşi să intervină, a evitat să se lase antrenată într-o aventură care ar fi transformat-o în ,,unealta supusă” a lui Gorceakov. Indecizia Turciei era binevenită pentru Europa: temându-se că Rusia ar putea face presiuni şi mai mari asupra turcilor (Gorceakov opina că ei ar fi trebuit să intre în Principate, fără a consulta conferinţa), Clarendon sfătuia Poarta să recunoască pe Carol ,,ca urmaş al lui Cuza”, urmând ca el să respecte obligaţiile datorate sultanului (cf. Foreign Office către Lyons, 6 iunie). Drouyn vedea lucrurile în acelaşi mod şi, la 12 iunie, cei doi ambasadori (Moustier şi Lyons) au contactat pe Aali şi Fuad, pentru a nu recurge la forţa armată, iar la mijlocul lui iunie, momentul critic trecuse. Partea română a iniţiat un demers diplomatic, prin trimiterea lui I. Ghica la Constantinopol, interlocutor acceptat de Poartă, fiind demarate negocieri româno-turce, pentru o înţelegere directă între cele două părţi. În urma unor sugestii, guvernul român lua ,,hotărârea cuminte” de a cere formal Porţii învestitura Principelui (cf. Green către Clarendon, 17 iunie). Practic, Puterile sfârşiră prin a-şi recunoaşte neputinţa în ,,chestiunea română”, (Clarendon considera încă de la 4 iunie Conferinţa ca ,,încheiată”), în ultima şedinţă, Drouyn urma să anunţe ,,dizolvarea” Conferinţei (Lhuys c. Moustier, 6 iulie). Prokesch arăta şi el că înfrângerile militare suferite de Austria în războiul cu Prusia (iulie 1866) au fost determinante în decizia Porţii de recunoaştere eventuală a lui Carol

Împotrivirea Porţii era o chestiune de timp, iar evenimentele trecute indicau că turcii cedau în faţa presiunilor. Era necesar apoi ajutorul unei puteri dezinteresate, iar Napoleon III ,,îi simpatiza destul pe români pentru a-i abandona tocmai acum”. La începutul lui iulie, I. Bălăceanu trimitea în ţară o veste bună: Împăratul afirmase că va acorda în curând recunoaşterea lui Carol şi făgăduia să intervină în acest scop la Poartă. La Paris, se considera că Principele ar trebui să meargă din proprie iniţiativă la Constantinopol, pentru a obţine învestitura (cf. Lhuys către Avril, 13 iulie). Dar deosebirile de vederi dintre sultan şi principe erau prea mari pentru o posibilă înţelegere. Poarta (Aali) întocmea un proiect ce cuprindea condiţiile fixate de turci ca preţ al recunoaşterii lui Carol, acest document fiind înmânat lui Ghica, care se întorcea în ţară pentru aprobare. Dar guvernul şi principele au refuzat să accepte acele condiţii inadmisibile: desemnarea domnului să se facă în continuare pe baza sistemului electiv (art. 4); efectivele armatei să fie restrânse la cifra fixată prin tratate (art. 5); ţara nu avea dreptul de a încheia alianţe cu Puterile străine fără consimţământul Porţii (art. 6); interzicerea apariţiei ziarelor ce ar tulbura ordinea şi liniştea publică (art. 7); Poarta să fie reprezentată în ţară printr-un agent rezident (art. 8); tributul să fie sporit în funcţie de veniturile actuale (art. 10); domnul să nu poată bate monedă sau conferi decoraţii (art. 12); domnia acestuia să fie legală numai după obţinerea învestiturii şi vizita la Poartă.

În replică, ca răspuns la cererile Porţii, la 17 iulie, guvernul român a alcătuit un contraproiect: domnul va merge la Poartă numai după recunoaşterea sa (art. 3); domnia principelui va fi ereditară (art. 4); efectivele armatei puteau fi sporite fără aprobarea Porţii (art. 5); tributul va fi majorat, dar suma urma să fie fixată ulterior (art. 10); denumirea statului să fie  ,,România”! Deosebirea punctelor de vedere ale celor două părţi întârzia realizarea unei înţelegeri. La cererea lui Napoleon, Drouyn de Lhuys îndemna stăruitor pe principe să meargă la Poartă, făgăduindu-i ajutorul Împăratului în sprijinul cauzei lui, dar Carol privea proiectul otoman ca un impediment. Totuşi, Aali mărturisea lui Lyons că era dispus la concesii, modificări ale condiţiilor, pentru a facilita o înţelegere. Poarta era lezată de faptul că în Constituţie nu se amintea nimic despre suzeranitatea otomană. Principele era exasperat că nu putea înzestra armata cu armament modern, că nu putea contracta un împrumut avantajos. Între timp, el încerca să-şi cunoască ţara, vizita Muntenia şi apoi Moldova, fiind întâmpinat cu căldură.

Preocupat de situaţia externă, la 17 august, el adresa o scrisoare personală lui Napoleon III, în care insista asupra însemnătăţii pe care o avea recunoaşterii Porţii: ,,ţara întreagă, şi îndeosebi Moldova, este ameninţată de foamete…Singurul mijloc de a veni în ajutorul locuitorilor este obţinerea unui împrumut”. Lhuys şi Moustier pledau pentru organizarea vizitei la Constantinopol, dar principele considera că nu putea părăsi ţara în timpul epidemiei de holeră (Avril către Lhuys, 1 august). Pe de altă parte, Aali se plângea că tonul cererii prinţului de a fi învestit era ,,acela al unui suveran faţă da altul” (Moustier către Lhuys, 14 august). Aali se arăta concesiv şi alcătuia un al doilea proiect, iar Carol găsea că pretenţiile turcilor sunt grele, însă lui Avril îi spunea că va face orice l-ar sfătui Moustier. Poarta continua să cedeze pas cu pas, însă punctul cel mai greu era acela referitor la afirmaţia din proiect că Principatele erau ,,parte integrantă din Imperiul Otoman”. La 30 septembrie, într-o şedinţă specială a guvernului român, acesta se declara împotriva majorităţii condiţiilor otomane

În faţa ,,îndărătniciei românilor”, Împăratul se arăta foarte ,,supărat”, iar Ghica, primul-ministru, declara principelui că, în aceste condiţii, guvernul său nu mai putea continua. Era prea mult chiar şi pentru mândria unui vlăstar regesc, iar buna credinţă şi dragostea de patrie trebuiau să se plece în faţa împrejurărilor. În cele din urmă, cu mare greutate, Carol consimţi să facă vizita la Poartă, insistând însă ca expresia ,,Principatele, parte integrantă…” să fie completată astfel: ,,..în limitele fixate de capitulaţii şi de Tratatul de la Paris”, iar Aali consimţi la acest amendament (cf. Bonnieres către Moustier, 11 oct.). Mai rămânea de stabilit numai forma acordului, dar, în urma unei sugestii a lui Moustier, deciseră ca acordul intervenit să ia forma unui schimb de scrisori între marele vizir şi principe

Odată înlăturate toate piedicile, la 11/23 octombrie 1866, era emis firmanul de învestitură (recunoaştere) a principelui, iar în ziua de 22 octombrie, Carol pleca la Constantinopol însoţit de o suită numeroasă. Noului principe al României i s-a făcut o primire ,,cât se poate de călduroasă” şi i s-au acordat trei audienţe la Sultan, care i-a dăruit o sabie bogat bătută în diamante (cf. Bonnières către Moustier, 31 octombrie). Mândria principelui venit din Apus nu s-a dezminţit şi el s-a împotrivit oricărui semn de vasalitate şi s-a aşezat pe divan lângă suzeranul său (nu la picioarele lui), iar firmanul i-a fost înmânat fără ca el să-l deschidă. Carol a făcut o foarte bună impresie, i-au fost recunoscute solicitările în privinţa monedei şi a decoraţiilor, creându-se României ca stat un statut superior. După recunoaşterea Porţii, în februarie 1867, Anglia, Franţa, Austria, Prusia şi Italia au comunicat şi ele recunoaşterea lor, iar Rusia a făcut-o separat.

—————————–

Prof. Ioan POPOIU,

licențiat în Istorie-Filosofie și Teologie

Câmpulung Moldovenesc

25 februarie 2018