Irina Lucia MIHALCA: Poesis

28 Feb 2018 by m.gurza, Comments Off on Irina Lucia MIHALCA: Poesis

 Lumină din soare, din cer, din adânc

 

În realitatea carnivoră, gânduri

şi muze sfâşiate plutesc.

Golit de sentimente, le-nchizi, rupi, arzi.

În cercul îngheţat al vidului te-ai înstrăinat,

adâncit în exilul singurătăţii.

Fidel rămâi durerii, totul îţi pare mutilare,

şi tăcerea mea, şi lacrima ta, şi ţipătul morţilor.

Deşertul în care-ai intrat

separă umbra de om,

de trup, de viaţă, de suflet, de sine.

Rătăcită prin Valea Morţii bate

la o poartă ce nu i se mai deschide.

Pe buzele tale, stoluri negre, strânse fuior,

îţi poartă rana spre infinit.

 

 De-a lungul timpului ai primit şiruri de cuvinte.

De vrei să plângi, plângi,

de vrei să pleci, pleacă,

de vrei s-alungi tristeţea, alung-o,

vei stăpâni orice deşert,

vei străbate fiecare labirint!

În sunetele stranii ale unui flaut

traversăm acelaşi parc

şi privim în direcţii opuse,

aştepţi trei primăveri şi toate toamnele…

 

Şirag de clipe şi fragmente, magice ore,

prafuri stelare

ţi-au fost presărate-n drum,

retrăiai mirific o adolescenţă împreună

– lumină, parfum, străzi –

corpul slăbit se revigora.

Plonjat într-un timp utopic,

matur şi copil,

moartea nu exista,

durerea dispărea, aveai un sens.

La înălţimea ta, din pustiu te vei ridica.

Credinţa în omul care ţi-a adus iubirea, 

 în omul care te face să speri,

 în omul hărăzit,

 să iubeşti bucuriile simple.

 Sângeros de-ndrăgostit voi fi,

 m-ai ridicat din frici,  din angoase,

 din doruri, îndoieli, 

 cu un zâmbet de copil jucăuş

 mi-ai netezit calea, 

 până la sfârşit vreau

 să te simt lângă mine! 

 

Lumină din soare, din cer, din adânc,

pe un câmp plin cu zăpadă

mă ţineai de mână…

 – Să renasc în zâmbetul tău,

 să mă sting fără să pier,

 durerea să curgă, să curgă, să curgă…

 

 – Cu farmecul tău de copil descătuşat

 să-nchid lumina în soare,

 să te sărut,

 s-adorm cu capul pe umărul tău

 şi vântul să bată,

 să plâng de fericire, 

 chiar şi moartea o leg de zâmbetul tău, 

 şi viaţa de bucuria ta de a fi, 

 să strig universului:  – Ea mă iubeşte! 

 

Copilule cu ochi senini, te iubesc enorm,

 fă-mă să iubesc viaţa,

 e tot ce-mi doresc! – îmi spui.

 

 

Aici, acolo, pretutindeni

 

Te simt al fluturilor,

ca semn că iubirea există, visule!

Pe malurile apelor, sub clar de lună,

plutim împreună,

de mână cu cerul, prin imaginile

ce trec prin noi, zărim ţărmul speranţei.

Ce frumoasă, mereu cu privirea căutând, 

 înconjurată de-o aură, răscolind lumile!  

 

Pe-un alt obraz al pământului

suntem învăluiţi în mătasea

din care sunt întreţesute dorinţele.

Un dans în alb sunt ninsorile de clipe!

Ai o putere colosală,

eşti lume din lumi fără de capăt,

ai descoperit ceva ce nu cunoşteai,

în acest triunghi al universurilor.

Unde eşti?– mă-ntrebi.

Aici, acolo, pretutindeni,

în inima noastră, iar tu,

acolo, aici, aproape, departe…

 

 – Despică-mi trupul şi satură-te, 

 mergi pe fiecare centimetru,

 descoperă-mi sunetul 

 ce te-aduce mai aproape! – îmi şopteşti.

Te simt în valul mişcărilor,

împreună păşim în dansul sunetului!

Eşti! Doamne ce minune, te aşteptam,

 o lacrimă îţi fură zâmbetul!

Îţi cos inima de cer, o pânză infinită

am să te prind pentru a te picta

în toate nuanţele vieţii!

 

În pas de dans, zidită-n mine,

 pe aripile vântului, spre lumea unde

 fiecare mişcare înseamnă un  sărut,

 noaptea nu există.

 În mâinile tale neantul are un sens,

 o flacară arde acolo, luminând drumul,

 o adâncire, o scufundare-n târâmurile

 unde se-ascund iubirile netulburate.

Cum să mă eliberez?

 Ia-mi inima şi ai tot, dă-mi inima,

 a mea demult îţi aparţine,

 prezentă eşti, oricum, în fiecare gând,

 aici, acolo, pretutindeni…

 

 

Aproape straniu

 

Mă uit, în zare, la egretele albe.

La malul estuarului

nu se anunţă nicio schimbare.

Lunile înverşunate trec,

încă nu baţi la usă,

în streaşină, zăpada persistă,

în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii.

 

Sub o lună gotică

 şi fiecare clipire de stea,

prin pădurea de şoapte,

uşor confuz, dar rezonant,

noapte de noapte,

niciun sunet nu se pierde.

 

Încerc să nu mă gândesc

la distanţa şi spaţiul dintre noi,

dar există momente

când eşti atât de aproape,

aproape straniu, atât de aproape,

mai ales atunci când,

spre mine, plutesc, în aer,

curbe delicate

ca vălurile picăturii,

adieri de gânduri, miresme

 şi brize de umbre dense.

Acolo, aproape, atât de aproape,

treci, cu mine, pe sub arcada

ramurii noastre de măr.

Precum un cântec,

mi-alungi neliniştea din mine.

Îmbrăţişaţi la marginea timpului,

zâmbetele noastre se-ating.

Fără putere sunt la atingerea ta,

două lumini care

redobândesc desăvârşirea.

 

Atunci, acolo, atât de aproape,

îngerii s-au adunat,

precum mâinile tale

împreunate cu ale mele.

În sunetul acelor aripi uşoare

bătea un contrapunct ritmic,

în timp ce tu, încet, încet,

ai zburat de la acest pământ nins,

de la acest pământ stins…

————————————–

Irina Lucia MIHALCA

București

28 februarie 2018

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii