Anna-Nora ROTARU: Poesis

29 Mar 2018 by admin, Comments Off on Anna-Nora ROTARU: Poesis

PE FRUNTEA SUFLETULUI MEU

 

Pe fruntea sufletului meu,

Cernit-au astăzi flori de măr…

Din ceruri poate, de vreun Zeu,

Când ruga mi-auzit… sau Zmeu,

Coroană-mi împletind în păr !

 

 

Visul, rămas în iarnă priponit,

Pe stâlpul deznădejdii înspre cer,

Până mai ieri, de viscol prigonit,

Mi-a sângerat la poale, surghiunit,

De mâna crud-a unui temnicer…

 

 

Azi, însă, parcă ies din labirint,

Soarele mă întâmpină, mă scaldă…

Cuvinte nu pot scrie din ce simt,

Îmi picură ca stropi de mărgărint,

De bucurie, o sevă dulce, caldă !

 

 

Prezentă-s primăverii-n sărbătoare,

Mă inundă parfum de flori de măr,

De parcă ies dintr-o vâltoare,

Putând fi iarăși visătoare,

Prinzând din zbor fluturi în păr…

 

 

  Și am de-astâmpărat atâta sete,

Ce-am adunat în sufletu-mi arid…

Că vreau să șterg cu un burete,

Amare lacrimi și regrete,

Din mine să-nfloresc timid !

 

 

Să cred în zile noi și încercări,

Să-mi vina, făr-a scrie-o jalbă

Și-n loc de vifor și întunecări,

Doar primăveri m-aștepte pe cărări,

Din flori de măr să-mi fac o salbă !

 

  I-AM PUS ARIPI GÂNDIRII…

 

 

Mi s-au uscat culorile de pe paletă,

N-avui curajul să pun mâna pe penel…

Atunci, am vrut să-nșir cuvinte de poetă,

Umplând hârtiile cu cerneală violetă,

Ca scursă din petalele de stânjenel,

Căutând în mine un tunel…

 

 

La capăt, să-i găsesc tainică ușă,

S-o deschid fugind… mă hazardez ?

Prea-mi simt mâinile legate în catușă,

Prea-mi scormonesc jarul în cenușă,

Lumină nu văd și-ntunericu-mi brodez…

Poate-oi zări o rază s-evadez,

 

 

Din mine, pe calea universului, secretă,

Încă n-a dat de ea oarbă-mi privirea…

Că nu-i pusesem, nici lentile, nici lunetă,

Să-mi găsească imaginara mea planetă,

Pe care să mi se așeze lin Gândirea,

Visându-mi nemurirea…

 

 

Ci, am lăsat-o-n ”casa minții ”, părăsită,

Cu geamurile-i sparte și perdele rupte…

De ani rămasă vraiște și nevopsită,

S-o-mpânzească iedera cea hămesită,

Păianjenii să-i țese pânze neîntrerupte,

Făr-un răgaz să lupte…

 

 

Simții un zvâcnet însă, fior de zori de zi,

O sclipire m-a trezit din tunelu-ntunecos…

O primăvară, un zefir, ecou-mi slobozi,

Un curcubeu, Gândirea toată-mi împânzi,

Împrăștiindu-mi coșmarul negru și vâscos,

Lumina, de-ntuneric s-o descos…

 

   ÎNGERE, IA-MĂ CU TINE

 

Îngerul meu blând din ceruri, înger păzitor,

Te aștept în nopți de veghe, cu stele și cu lună plină…

Coboară-te la mine, pe aripi mă ridică, ia-mă-n zbor,

Cât mai departe du-mă, de lumea asta, murdară și haină !

 

 

Lasă-mă ușor să mă lipesc de tine, să te ating cu fruntea,

Din răcoarea ta sfântă să m-adăp, un pic să mă dezmierde…

Desfă-mi lanțurile și cătușele de la picior, să pot trece puntea,

Spre lumea de-nceput, când ne scăldam în azuriu și verde !

 

 

Du-mă departe de negrul, roșul de sânge-al lumii de-azi,

Cuprinsă-n aripile tale, apără-mă de mocirla ce se împânzește…

Zvâcnește și înaltă-mă cu tine, cât poți mai sus, să nu-mi cazi,

Că-i ” monstrul ” jos, cu gura căscată, se-ntinde, se trezește !

 

 

Să găsim-mpreună drumul, poarta spre lume-aceea ideală,

Departe de-asta de acum, răutacioasă, cu mutrele ei hâde…

S-ajungem acolo, unde totu-i pur, scăldat într-o lumină pală,

Unde-i lăcașul de cristal al îngerilor și nu acela pentru gâde !

 

 

Acolo-ți spun, unde sferele cântă nepământeană simfonie,

Unde, nu te-amăgește nimeni, orbecăind printre confuzii…

Unde domnește purul adevăr, nimic nu-ți pare-a fi o utopie,

Nici nu-ntâlnești minciuna, mediocritatea ascunsă în iluzii !

 

 

Hai, Îngere, ridică-mă si mă ascunde-ntre catifelatele-ți aripe,

Îngenunchez, să ne rugăm în taină, sufletul să mi se spele,

Că timpu-i crud, pe pământeni nu iartă, fuge, ne gonește clipe

Și nu-mi rămân prea multe în șirag, ca să mă agăț de ele !

 

 

Lasă-mă apoi, pe-o sferă să m-așez, să fie a mea printre divine…

Viața, de-a pururi să-mi fie, ca o adiere și nu așa de efemeră…

Povești din ceruri numai să aud și nu ca pe Pământ, suspine

Și nici de azi pe mâine să trăiesc, legată de a mea himeră !

 

E ORA… ACEEA…

 

 

E ora… aceea sumbră, cu lună roşie în noapte,

Când trupurile se zvârcolesc în aşternuturi

Şi mută pare gura, de-nghesuite şoapte,

Când de coşmaruri, nu poţi să te scuturi…

 

E ora… când, durerea-n sânge îţi pulsează

Şi sufletul, de teamă, începe să vibreze…

Gândul priponit de-un ciot de vis oftează

Şi-ntunericul, vrea fantazme să picteze…

 

E ora… când, pe la colţuri ies năluci,

Purtând pe ele-ncă, de vremi, uscate jerbe,

Ademenindu-te viclean, pe drumul lor s-apuci,

Cu pas funebru, spre alte lumi, acerbe…

 

E ora… când, stropi de apă cer setoşii,

Cu gurile căscate, aşteptând a soarbe…

Tresari în somn, când ţipă buful şi cocoşii,

Se zbate pleoapa, pe goalele priviri şi oarbe…

 

E ora… când, mintea amorţită nu-ţi percepe,

Dramul de conştiinţă se zbate-n agonie…

Simţi că ceva sfârşeşte, altul poate nu-ncepe,

Şi-auzi, hâde umbre, cum gâlgâie a ironie…

 

E ora… când, ţipătul răzbate prin coşmar,

Speriind la cruci, răscruci, câte-o driadă…

Când scuipi în san, jurând s-aduci pe-altar,

Lumânare, tămâie, ultimului păcat spovadă !

 

E ora… când… Binele luptă cu Răul,

În noi şi pentru noi vroind să-nvingă…

Aşteptând sentinţa: ori să ne-nghită hăul,

Ori în Edem, Mâna cea Sfânta să ne-mpingă …

E ora… aceea…

 

APOSTOL FĂRĂ NUME

 

De-mi ceri, Tu, Doamne, sufletul am să-l predau,

Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule…

Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau

Şi l-alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule !

 

M-ai învăţat cum să sădesc şi roade am cules,

Din pântecele Pământului dar şi din mine…

Ca ofrandă, din toate, fructu-ţi dau, cel mai ales

Şi Tu, să-mi laşi zborul spre sferele-ţi divine.

 

Sădii-n fertilă humă, dar şi-n stâncă şi-n nisip

“Seminţe” ce mi-ai dat, să poată prinde rădăcini…

Evlavioasă, cum mi-ai spus, ca niciuna să risip,

Din ele să răsară-n puzderie, vlăstare şi tulpini.

 

Le-am udat cu dragoste-n căuş cu sacre lacrimi,

Le-am oblojit, când “ramul” poate li-era frânt…

Un pic de doruri omeneşti le-am dat şi patimi

Şi-ntelepciune, să priceapă Logul Tău cel sfânt.

 

Crescură chipuri ca al Tău, din humă şi-uscăciuni,

Din câmpuri, deşerturi, chiar crăpături de stânci…

I-am învăţat să gângurească cuvinte-n rugăciuni

Şi cum să scoat-aghiazma din grotele adânci,

 

Să-şi spele fiecare, de tină, sufletul neşlefuit,

Ca primenit le fie, când Tu-l vei pune pe cântar…

Să-ţi spele tălpile, Doamne, din drumul prăfuit,

Te-ntâmpine cu crini, cu mir şi smirnă pe altar !

——————————–

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

29 martie, 2018

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii