Irina Lucia MIHALCA: Veșnicia cuvintelor (poeme)

2 Apr 2018 by admin, Comments Off on Irina Lucia MIHALCA: Veșnicia cuvintelor (poeme)

În veşnicia fără cuvinte

 

O stea se stinge în preludiul nopţii.

Scuturându-şi aripile, în crengile salciei,

o pasăre îşi cântă ultimul cântec.

Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.

 

Ea a plecat spre apa cerului,

prin fiecare viaţă, pe aleile fiecărui pas risipit,

porţile s-au închis.

La chemarea umbrelor adormite,

vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.

 

Ea a plecat prin zăpada dorului,

spre ţara soarelui un zbor de fluturi fixează

eternitatea clipelor trecute.

 

Mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.

Fără regrete, rând pe rând,

porţile s-au închis.

Despărţiţi, prin absenţă,

se regăsesc în adâncul lor.

 

O ultimă amintire – petale de iasomie

împrăştiate

de furtuna inimilor spre luna pictată.

 

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş.

În veşnicia fără cuvinte,

privirea

permite visului să vadă

poemele scrijelite pe trupul ei.

 

În ghiocul durerii

se-aude inima lor picurând.

Prin carnea cuvintelor,

dincolo de marginile vieţii,

respiră lacrima iubirii,

mistuită de flăcările spinilor.

 

Ea a plecat în marea oglindă,

coborând

şuvoiul clipelor trăite

în fluviul argintiu al nemuririi.

 

Într-un cuvânt încape întreaga lume

Timpul îşi cerne fulgii uitării. Iris al cerului arc divin!
În răvăşirea vântului ştrengar,

prin păduri multicolore pluteşte aroma

de toamnă ruginie-rubinie cu parfum de struguri copţi
miroase a toamnă la tot pasul.

Liniştea apelor cu flacăra bărcii o aprinde.

De unde-a venit, încotro se va duce?

Nu ştie nimeni noua răscruce, pluteşte în larg

cu aur amurgul îi vopseşte vâslele.

Nu e prea simplu să cobori, să te întorci apoi,
aripă înroşită de suflet,

să discerni firele de lumină,
să-i vezi curcubeul, să-i auzi dulcele cântec

şi să-l păstrezi mereu… E doar inima mea

cea care-i primeşte cerul şi îngemănarea culorilor?

Într-un cuvânt încape întreaga lume,

într-un cuvânt încă nespus,

într-o silabă trecătoare, nerostită!

Ecoul numelui tău într-un verb Eu Sunt,

tot ce Tu eşti în mine, acea imagine a Absolutului!

Toate mor. Pe unde vei trece noaptea

vei auzi şoaptele străzilor pustii,

ale caselor părăsite, ale ferestrelor nedeschise.
Pe unde vei trece noaptea

vei auzi lacrima pietrelor, tânguirea
copacilor tăiaţi şi-a râurilor secate…

Pustiul lor începe dincolo de noi!
Ne adapăm setea

la izvorul magic al vieţii şi-al jocului ei.
Ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre,

în taina fiecărui ceas.
Înainte de a intra în tăcere

culegem azurul,

semănăm vise, pătrundem în abisuri,

învingem timpul,

precum o pasăre peste mările cerului

ce-şi reia imaginea pierdută.

Linişte-n gând, linişte-n suflet, linişte-n spirit!
În toate linişte! Tăcerea ne-nconjoară,
spre regăsire ne trimite,

dând aripi gândului de Lumină.

 

Lacrima din abisul durerii

 

Peste abisul durerii, aripile Îngerului Negru s-au desfăcut.
Un singur trofeu ţi-a cerut, inima.

Vârtej înnegurat de gânduri, tu, suflet neliniştit,
orbit uiţi visul, trăirea, iubirea.
Rătăcitor, cu fiecare pas,

adânc calci şi-ntuneci lumina.

Amintiri, risipite în cioburi-vitralii le-mprăştii-n neant.
Luciri de ape învolburate ne-ndepărtează timpul,
tot mai străin te târăşti cu fiecare gând,
în urmă, răni, lacrimi, fum,

drumuri tot mai retrase în ceaţă,
în oglinda de ieri

priveşti cum trece umbra ta gârbovă.
Pribeag călător, prin întunericul nopţii bâjbâi!

Cu o mută strigare, tot mai singur în cercul durerii,
înalte ziduri ţi-apar în cale,

inutil destrami un alt cerc,
osândă ţi-e veghea în eternul pustiu.
O singură cheie va dezlega lanţul blestemului atras,
lacrima şi-ntoarcerea prin cercul de foc,

labirintul de ieri,

poarta spre Ochiul Luminii,

nemărginita iubire din inima pierdută.

Din casa-gândului,

fiecare unitate ne cere o nouă trinitate …

 

 

Lacrima unei fete ajunsă într-un poem

 

Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!

– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi.

– Ambele! am să îţi spun.

 

Trecutul, mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo,

căci fiecare primăvară e unică,

şi dragostea cea mai nebună

şi mai durabilă

nu e decât un adevăr trecător.

 

Durere despletită! În urmă,

ruinele sunt năpădite de ierburi

şi paşii lor purtaţi de vânt.

 

Timpul nu trece,

se-nvârte doar pe loc,

iubirea nu e mereu iubire

şi ura nu e mereu ură,

amăgitor, destinul te trimite

spre porţi închise,

iar mai târziu,

după momentul zero,

spre frigul ce te va cuprinde.

 

Din tine şi din mine nicio urmă,

zâmbesc amar:

Acesta-i timpul!

 

Nori, păsări şi pietre,

cuţite aruncate,

scântei ţâşnite,

stele unite într-un zbor,

un câmp de maci

şi verdele trifoiului,

(mult timp, zadarnic ai căutat-o)

cândva am stat acolo,

acum eşti liber,

purtat de timp,

prin timp,

nuntit, doar, cu un vis!

———————————

Irina Lucia MIHALCA

București

2 aprilie, 2018

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii