Irina Lucia MIHALCA: Șoaptele timpului (poeme)

3 Apr 2018 by admin, Comments Off on Irina Lucia MIHALCA: Șoaptele timpului (poeme)

O nouă primăvară

 

În palma tatălui meu
am aşezat

o inimă greu încercată,
trecută prin focul patimilor,
plătind crunt vama tristeţii.

Pulsa rănită, scufundată

în frigul sălbatic al tăcerii,
în adâncul anilor,
crescută cândva în spirale
din prima maree
până la delirul stelei purpurii.
(nu era inima mea)
Privindu-l, l-am rugat

s-o înconjoare cu lumină,

balsam şi alinare.

Cu lacrimi l-am rugat pe tata
să desprindă pădurea de răni
din sângele inimii…

 

O floare s-a deschis

în mijlocul inimii,

a-mbrăţişat inima, devenind

primăvară, stea, zâmbet, lumină.

În lumina zorilor,

în palma mea

adia petala unei flori de măr.

 

Pe urmele fiecărui pas

 

Un val plesneşte în noapte…

Cuvintele vorbesc misterios

prin tăceri,
adânc inspiri sărutul.

E noaptea din noapte,
ca visul din vis,
ca ochiul din lacrimă.

Cineva invizibil mângâie
păpădiile din zâmbetul ei,
copil plutind

în şoapta timpului,
sângele tău e stingher fără ea,
cutreierând cerul primăverii,
iubirea voastră ţipă

în oarbe oglinzi,
lumea îţi scapă din mână,
timpul se scurge prin inima ta.

Voi pleca din atâtea vieţi

trăite şi visate,
pe urmele fiecărui pas,
prin fiecare viaţă,
prin lumină,

doar spre lumină…

 

Priveşte cu înţelegere totul în jur…

 

Priveşte cu înţelegere totul în jur!

Mult prea târziu ne va fi să ocolim

stâncile ce ne-au epuizat zborul

trezit de clopoţeii câmpului nostru.

 

Priveşte cu uimire

pescăruşii ce plutesc deasupra mării,

precipitându-se spre următorul salt.

 

Mult mai mult va ploua când

ne vom acoperi gândurile

din ochii păsării Phoenix, oarbe de iubire.

 

Priveşte cu bucurie

agitaţia copiilor urcând toboganul,

fericiţi

ca frunzele desprinse,

cuprinse de mirajul zborului.

 

Un cerc în care ne vom întoarce,

primul şi ultimul zbor

visat de mugurele

ieşit în călătoria spiralată a vieţii.

 

Pentru a atinge, pământul se grăbeşte,

în drum spre rădăcini,

pentru a porni

în sevă spre viitorii muguri

de unde-şi vor relua zborul,

mereu primul şi ultimul, la infinit.
Priveşte cu atenţie bătrânii

sprijiniţi în baston,

urmărind copiii

care aleargă spre tobogan.

Priveşte cu înţelegere totul în jur!

 

Priveşte marea întâmplare…

 

Priveşte marea întâmplare
petrecerea unui om pe pământ!

Este pragul pe care păşeşti
pe urmele paşilor tăi, cândva ştiuţi!

Înţeleg maturitatea
ca un fruct zemos şi aromat:
Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică
n-o să-mi mai apropii barca de malul tău!”

mi-ai spus cândva.
Stelele când le priveşti nu au colţuri,

doar puncte intens luminoase

ce pulsează vraja, iubirea, misterul!

Eu ştiu să stau la soare şi pe câmpul cu petale.
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul.
O corespondenţă e în toate, o scriere tainică
ce-şi aşteaptă descifrarea,
ce nu-nţelegem rămân litere moarte!

Dacă-ţi lipseşte căldura,
închide ochii şi instant o vei avea,
căldura de orice fel… am să revin!

Înţelegem durerea legată de moarte,
arsura eternă din inocenţa privirii,
aici găsim doar locul ce ne va coace fructele.

Suntem spectatori şi actori ai istoriei,
suntem litere, simboluri, texte divine,
în care ni se-nscrie destinul.

Totul se derulează ca-ntr-un vis,

ca într-o sferă de cristal,
aici trăim în lumea umbrelor.
Dincolo de nori e lumina, trăirea,
totul e mai intens, mai viu,
cerul nu e un cer pasiv,

nici cerul recompensei,
e cerul iubirii,

cerul artei, un cer cerebral.

Omul va alege cerul îngerilor

sau infernul cu lumea lui de conspiraţii,

furii, ură şi demoni,
sufletul îşi doreşte doar continuarea,

eternitatea verbului a fi…

 

Un val plesneşte-n noapte

 

E noaptea din noapte, ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă.

S-au plimbat ameţiţi de visul neştiut din ei…
El spuse: – O boală a intrat în lume, în lumea noastră! Totul se duce, se strică, moare.

Nu va mai fi nimic! În geamuri imaginea mea va fi spălată de ploaie!

Sângele meu e stingher fără tine, surâsul tău la fel. Nu va fi mâine, nici ieri! Iubirea va ţipa în oarbe oglinzi. Cândva stăpâneam Timpul, acum nici uitarea nu-mi mai mângâie tâmpla. Copil plutind în lacrima timpului, ţipind după mireasma gândului Ei… Sufletul urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri! Doamne, dacă exişti undeva, nu mă mai face om!

 

Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii!

Atunci, lumina uitată dintr-o ciudată toamnă va întrupa nălucirea ca un tainic sărut.

Se spune că trecând prin visul zeului te purifici,

în palmă îţi înfloresc toate gîndurile,

uitarea învie din cenuşă, nicio ascunsă uşă nu mai există.

 

S-au regăsit mai curaţi decît cerul primăverii. Fiecare dintre ei e ecoul celuilalt, regăsindu-se mai tineri decât moartea ce i-a chemat, despărţindu-i. Prin sărutul lor adânc inspirat au sorbit nectarul zeilor, asemeni sărutului pământului cu Cerul, devenit el însuşi cer, mirific ca orizontul în lumina asfinţitului. Cândva au aparţinut viitorului, astăzi, însă, sunt închişi în ziua de ieri.
Lumea îi scapă din mână, timpul se scurge prin lacrima lui.

 

Nu există îndoială.

E tristă, frumoasă şi vine din Moarte.

Zâmbeşte dincolo de timp şi are pe buzele ei mireasma începutului. Se întoarce să-şi sărute iubitul, de dincolo de timp, în timpul ăsta bolnav… Când apare El, oglinzile explodează,

cuvintele atârnă agăţate, uscându-se în bătaia vântului.

 

Fragila ţesătură a spaţiului şi-a timpului s-a deşirat, volatilizand barierele dintre sferele visurilor şi lumea reală. Ferestrele lor se lărgesc în lumina ce topeşte totul în jur. Cortina dintre cele două lumi, tăiată în franjuri, acum, dansează în bătaia vântului…

 

Un val plesneşte-n noapte… Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul ei.

 

Sufletul lui urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri!

Când apare Ea vântul toamnei devine vineţiu, frunzele zboară bezmetice. Şoaptele copacilor sunt ascunse în zâmbetul ei. Pe geamuri apar angelice umbre, e o vreme ciudată, de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte, nici învăţaţii nu ştiu a spune…

Lacrimi se-amestecă prin picăturile de ploaie.

 

Nu va mai fi nimic! În geamuri, imaginea ei va fi spălată de ploaie! O fată trece prin oglinda timpului.

 

O amintire-ecou stăruie şi-i cheamă prin lumile întrepătrunse

 

Lacrima unei fete ajunsă într-un poem

 

Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!

– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi.

– Ambele! am să îţi spun.

 

Trecutul, mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo,

căci fiecare primăvară e unică,

şi dragostea cea mai nebună

şi mai durabilă

nu e decât un adevăr trecător.

 

Durere despletită! În urmă,

ruinele sunt năpădite de ierburi

şi paşii lor purtaţi de vânt.

 

Timpul nu trece,

se-nvârte doar pe loc,

iubirea nu e mereu iubire

şi ura nu e mereu ură,

amăgitor, destinul te trimite

spre porţi închise,

iar mai târziu,

după momentul zero,

spre frigul ce te va cuprinde.

 

Din tine şi din mine nicio urmă,

zâmbesc amar:

Acesta-i timpul!

 

Nori, păsări şi pietre,

cuţite aruncate,

scântei ţâşnite,

stele unite într-un zbor,

un câmp de maci

şi verdele trifoiului,

(mult timp, zadarnic ai căutat-o)

cândva am stat acolo,

acum eşti liber,

purtat de timp,

prin timp,

nuntit, doar, cu un vis!

 

Nimic nu trebuie scris numai o singură dată

 

Între viaţă şi moarte,
între grafia vieţii şi grafia morţii,
doar culoarea “a fi”
îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor.

 

Între viaţă şi moarte,
primul om, primul vis, prima lacrimă,
prima lumină şi ultimele clipe ce palpită inconştiente.

 

Deasupra noastră strigă întreg cerul

pare că totul va muri te înfiori, mă înfior.
Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurile noastre urcă,

urcă până ce se sparge în spumă, şiroind!

 

Revărsat în taine de ape,
se retrage acum spre misterul adâncului nostru marin,
atunci mi-ai spus “Iubirea mea!”
Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedea constelaţii;
planetele se opresc în jurul soarelui „Ajută-mă!” e ultimul ei cuvânt.

Dacă amestecăm infinitul, recucerim
culoarea primordială pentru a o lua de la capăt.

 

E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul.
Clipa nu există,
valul rostogolit s-a spart demult,
frunza nu mai e aripă
nimic nu trebuie scris numai o singură dată

——————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

3 aprilie 2018

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii