Anna-Nora ROTARU: Stihuri în Săptămâna Mare
DOAMNE, MAI LASĂ-NE SĂ FIM…
Spune-mi, Doamne, cum Tu ai putut,
Aşa deodată, parcă neavând ce face,
Punând stropi de ploaie şi suflând în lut,
Jucării, ca mine, o-ntreagă lume ai făcut,
Cu mâinile Tale sfinte şi dibace ?
Şi-o inimă ne-ai pus, să ne bată în torace,
Viaţă ne-ai dat, culoare cărnurilor livide…
Prin livezi ne-ai pus să colindăm, în pace,
Neînţelegând, vai, că ni-i lumea o carapace
Şi-i interzis să-ţi satisfaci curiozităţi avide !
Dar, îndrăznirăm să ridicăm mai sus privirea,
S-aflăm, cât cunoaşte mai mult Marele Mag…
Din carapace, vrând s-aflăm nemărginirea,
Veşnicia ne-am pierdut şi ne-a rămas pieirea,
Cu capetele-aplecate, sub înverşunat baltag !
Prizonieri suntem aici, păşind parcă pe lavă,
În lumea asta tristă şi fără de culoare…
Până şi umbra ni-i legată de picior, ca sclavă,
Ne sângerează mintea şi inima bolnavă,
Neştiind, la răscruci, care ne-o fi drumul oare…
Doamne, întoarce-Te spre noi cu-a Ta bunăvoinţă,
Dă-ne sporul de speranţă, culcuş să-şi facă-n palme,
Că-l vom stropi cu-aghiazma lacrimilor de credinţă…
Pe seva noastră-nveninată de-atâta suferinţă,
Lasă-ne, Tu, Doamne, oceanul iubirii Tale calme !
SĂ NE OPRIM DIN GOANĂ…
Pășim pe calea timpului, parcă orbește,
Crezând că vom atinge, cândva eternitatea,
Uitând însemnătatea verbului ”iubeste”,
De parc-un deget ne împinge, ne gonește,
Să n-apucăm să prindem realitatea !
Tristeți ne înconjoară și-adâncile tăceri,
Străini unii cu alții, ne duce pe-un torent,
Cu-o insipidă viață, cu obstacole, dureri,
De-am vrea vreo altă, nici n-ai cui să ceri,
Un pic de timp și-un strop de sentiment !
E mintea doar coșmare, de vis ne-am rupt,
Speranțe nu avem, mereu suntem în goană…
La capăt să ajungem, fugim neîntrerupt,
De sevă goi suntem, puterea ni s-a supt,
Neștiind de paradis o fi sau vreo bulboană !
Pustiu pare pământul și fără de culoare,
Cuvinte nu mai scoatem, ni-i glasu-năbușit…
Senină zi n-apare, ci doar un negru soare,
Ca la total-eclipsă, vedem că-ncet ne moare
Și aeru-l simți greu, de parcă-i spre sfârșit !
Și mă-ntreb, eu, oare, ce soartă-i pe Pământ ?
Păcate, ce-am făcut plătind așa de mult ?
Uitat-am de credința, de datul jurământ ?
Omenia am pierdut-o și tot ce-avem mai sfânt,
Navigând fără busolă, într-al oceanului tumult ?
E timpul să ne oprim din fugă-n depărtări,
Să facem vreun popas, să ne uităm în jur !
Să ne privim unii pe alții, cătând prin cugetări,
Să prindem pulsul vieții, palpând prin căutări,
Că, fericirea nu-i la capăt, ci-aicia primprejur !
—————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
4 aprilie, 2018
