Camelia CRISTEA: Și toamna torc poeme…
Toamna
Când Toamna își scutură al ei patrafir,
Castana și frunza se scaldă în rouă
Pe creaste de munte mă înalt și mă mir
Că viață-i frumoasă și parcă mai nouă…
Un pictor șăgalnic amestecă iar
Culori efemere, decorul să-l facă
O floare de colț pe stâncă să-i stea
Imaginea asta nu-i este săracă….
Și pacea coboară pe trepte de dor
Îmbracă albastrul iubirii eterne,
Gutuia se – aprinde în sufletul meu
Lumina să-i dea și clipei mai terne…
Se scutură frunza, rugină-n pământ
Un alt anotimp zidește altare
Cu darul acesta de floare și cânt,
Toamnele trec și parcă mă doare….
Și torc poeme…
Se varsă ceru-n poala unui câmp,
Iar soarele în fire de mătase,
Fuioarele au tors grâu și porumb
Bogatul rod ne intră iar în case.
Podgoriile miros deja a must,
În teasc din struguri lacrimi împlinite
Din pântec de butoi mai sare-un cep,
Un pivnicer înnumără oi pe sărite.
Prin nori de fum în grabă trec cocorii,
Veșmântul toamnei cu brumă e brodat
Într-o broboadă-și strânge zilele cernite,
Pe firul ierbii cu pași grăbiți rugina a călcat.
Un lampagiu mai fură o gutuie
Să lumineze noaptea în iernile ce vin,
Plictisul să-l alunge din viscolul ce geme
Savoare să îi dea și unei căni cu vin!
Poveștile se spun la gura sobei
Din jar se-aprind obrajii unui măr,
Eu tot mai cred în prinți și Cosânzene,
Și torc poem de suflet cu firele de dor.
—————————–
Camelia CRISTEA
București
Octombrie, 2018
*Pictură de Van Gogh-Peisaj de toamnă 1885
